Arta Olaritului (ceramica)

Olăritul reprezintă o activitate meşteşugărească specializată prin posedarea unor procedee tehnice
de modelare a lutului (argilei) în scopul obţinerii diverselor produse de ceramică, care erau utilizate
în gospodărie.

Etimologia cuvantului ,, ceramica” își are originea în cuvantul grecesc ,, keramos” (din greacã) –
argilã; Keramic – arta olãritului.

Olăritul pe teritoriul Moldovei a inclus și fabricarea olanelor, a cărămizilor arse pentru construcţia
locuinţelor. Vasele de ceramică arsă sînt apreciate pînă astăzi ca documente arheologice în baza
cărora se fac concluzii despre cultura vechilor civilizaţii. Olăritul are o istorie milenară şi există
diferite opinii despre geneza acestui important meşteşug, care din cele mai vechi timpuri asigura
comunitatea şi piaţa cu obiecte de ceramică. Acest gen de activitate în Moldova a fost îmbrăţişat mai
întîi de bărbaţi, dar în comun cu femeile, care îndeplineau un şir de lucrări auxiliare. Despre perioada
timpurie a dezvoltării olăritului ne vorbesc materialele săpăturilor arheologice realizate în multe
localităţi din republică. În epoca medievală deja se practica confecționarea vaselor din „lut sec”
pentru pregătirea bucatelor, iar pentru păstrarea lichidelor – din „lut gras”.

Formele vaselor din ceramicã amintesc de corpul uman prin

denumirile pãrților lor:
gurã,
buzã,
braþe (toarte),
gât (partea îngustã de sus),
pântece,
umãr etc.
 Tehnici de lucru

Ca materie primă pentru confecţionarea vaselor se foloseşte lutul sau argila. Prelucrarea lutului
include cîteva etape importante:
a) Extragerea şi alegerea lutului de impurităţi; 
b) Pregătirea lutului muiat cu apă prin frămîntare şi dospire de cîteva ori pentru a obţine o
anumită plasticitate; 
c) Mărunţirea lutului prin tăierea lui în felii subţiri cu o cuţitoaie în formă de semicerc.
Deseori în argilă sînt adăugate substanţe degresante şi iarăşi se pune la dospit;
d) După o pregătire suficientă a lutului urmează faza de modelare a vaselor. Meşterul din nou
taie felii subţiri de lut şi le frămîntă pentru a forma un bulgăre omogen de mărimea vasului
planificat. Modelarea se face manual pe aşa-numita „roata olarului”. Cînd vasul e gata, cu o aţă
tare sau sîrmuliţă subţire se desprinde fundul de pe discul de lemn şi se pune pe poliţe la uscat la
umbră;
e) În continuare vasele uscate se „angobează”, adică se acoperă cu o pastă albă sau roșie din
humă diluată cu apă, care astupă orice porozități sau defecte. Vasele se usucă timp de două-trei
săptămîni. 
f) Împodobirea vaselor se realizează prin diferite procedee tehnice şi cu ajutorul coloranţilor.
- Metoda de înfrumuseţare prin adîncituri, care se fac cu unghia sau cu o scîndurică în timpul
modelării vasului umed. Obţinându-se linii curbe sau drepte în cîteva rînduri.
- Vasele pot fi decorate fiind deja uscate. Ca coloranţi servesc lutul de diferite culori (alb, roşu,
cafeniu) şi anumite roci de piatră, care conţin oxid de fier. Ele se mărunţesc, se macină şi se
moaie în apă. Cu o pensulă specială vasele se vopsesc, fiind mişcate pe roata olarului ca
ornamentul să fie uniform.
g) Arderea vaselor are loc în cuptoare speciale de ars ceramică. Încă începînd cu secolele al
X-lea - al XIV-lea erau răspîndite cuptoarele orizontale şi mai puţin cele vertical. Arderea are
loc circa 12 ore prin menţinerea focului în permanenţă, dar temperatura lui diferă la diferite
etape. Arderea are loc în 2 feluri: datorită pătrunderii oxigenului la toate etapele se obţine
ceramica roşie sau prin ardere „incompletă” (inoxidantă) se obţine ceramica neagră. Astfel pe
teritoriul Moldovei au existat un şir de centre de olărit, care se specializaseră în arderea
ceramicii roşii sau negre: s. Cinişeuţi (r-nul Rezina), s. Iurceni (r-nul Nisporeni), s. Hogineşti (r-
nul Călăraşi), s.Ţîgăneşti (r-nul Străşeni), s. Ncolaievca (r-nul Ungheni), mun. Comrat, Orheiul-
Vechi etc.
Vasele erau arse o dată sau de două ori în dependenţă de modul lor de înfrumuseţare. În mare
parte se confecţionau vase glazurate sau smălţuite în verde, alb, cafeniu. Pentru a obţine acest
efect estetic vasele după prima ardere se acopereau cu smalţuri, obţinute prin arderea de plumb,
cupru (aramă) şi îmbinarea prafului lor cu nisip şi alte substanţe. Apoi avea loc a doua ardere
pentru a obţine vasele smălţuite. Astăzi acest proces de vopsire cu smalţuri se realizează înainte
de ardere, pentru a evita a doua ardere.
 Ornamentica și cromatica tradiționalã
Cromatica ceramicii tradiþionale se caracterizeazã prin numãrul mic de culori. Roșul de diferite
tonalitãți al pastei de olãrit indicã o continuare a tradiției romane; galbenul, verdele, albul sunt
preluate din tradiția bizantinã; ceramica neagrã este moștenitã de la daci. Decorarea se poate face
pe vasul ud sau dupã prima ardere în cuptor: în mod tradițional, cu engobã, sau modern, cu
glazuri ceramice.

Roșul se obține dintr-un pãmânt

bogat în oxid de fier(„roșealã“).
Pãmântul se usucã, se toacă, se
Galbenul este
rãzuiește și se înmoaie în apã. obținut din humã
Astfel se capãtã un lichid rarã, amestecatã cu
vâscos, care se strecoarã prin „roșealã“.
pânzã sau sită obþinându-se o
substanþã lucioasã.

Albul se obține din

Negrul se obþine
dintr-un lut, extras
din locul eroziunilor
de pãmânt dupã ploi.
Verdele se obține din var amestecat cu
zgura produsã prin piatrã albã de munte,
arderea în cuptor a arsã și pisatã.
sârmei de cupru. Aceastã
zgurã se cojește, se
piseazã, se macinã și se
amestecã cu humã.
 Ornamentele de pe vasele de ceramicã sunt dispuse,
de regulã, în trei registre (pãrți)

Pe partea de mijloc (mai Pe partea de jos (la poale) —

Pe partea de sus — linii linii (drepte, ondulate,
bogatã în elemente decorative)
(ondulate, drepte, zimþate, zimþate), care simbolizeazã
— flori, frunze, spice, uneori
oblice), care simbolizeazã pãmântul, apa.
animale (cerbi, oi, melci,
cerul, norii, ploaia
cãluþi)

Centre de ceramicã tradționalã

Țigãnești Hoginești
(raionul (raionul
Strãșeni) Cãlãrași)
Cinișeuți
(raionul
Rezina)

Iurceni
(raionul Ungheni
Nisporeni
ș.a.
)

Printre cei mai cunoscuți ceramiști din Moldova sunt:

• Liubomir Iorga, Nicolae Sava; artistul plastic Mihail Grati (mun. Chișinãu);
• Eugen Vacarciuc, Vasile Goncear (Hoginești);
• familia Zingaliuc (Cinișeuți); • Iurie Cucuietu (Drochia).
 Scurt istoric despre atra olaritului

Arta olăritului –datează din preistorie, unii autori plasându-i originea în prima jumatate a

mezoliticului, acum 8 – 10 milenii. Omul preistoric a remarcat că argila din anumite zone
reţinea apa de ploaie, fiind şi plastică. Se poate ca urma unui picior imprimată în solul umed
să-i fi sugerat idea de a confecţiona recipiente din argilă udă. Acestea erau modelate grosolan,
cu mâna, şi uscate la soare. Mai târziu a apărut ideea de a face din argilă şi  cărămizi. Spre
deosebire de piatră, acestea aveau avantajul unei forme regulate şi al posibilităţii fabricării pe
loc, eliminând astfel munca dură de extracţie din carieră. Ustensile, materiale de construcţie
şi ceramica artistică – s-au manifestat pretutindeni, deci nu există o istorie a ceramicii, ci tot
atâtea istorii, câte civilizaţii. Cele mai vechi piese de ceramicã (oale, strãchini, cãnuþe) au fost
gãsite în India, Egipt, China și Asia Micã și sunt datate cu mileniile IV-III î.H. Această
industrie s-a dezvoltat în Egipt, de unde s-a răspândit şi în Asia şi Europa, începând cu
mileniul al VI-lea î.Hr. Primele obiecte din lut, uscate la soare, n-au rezistat scurgerii
timpului. Cărămizile au rezistat mai bine din cauza aşezării în straturi. Primele cărămizi
turnate au apărut în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al V-lea î.Hr. În Egipt, în acelaşi
mileniu, exista deja o industrie a olăritului: lutul din valea Nilului permitea obţinerea de
obiecte de culoare roşie sau cafenie, în timp ce din marna argiloasă se făceau recipiente
poroase de culoare gri. Amestecul de lut şi apă era obţinut prin călcare în picioare, într-o
groapă săpată în pământ. ” Roata olarului “a determinat un progres semnificativ în arta
olăritului. Nimeni nu poate spune cu precizie când a fost concepută aceasta, dar prima dovadă
a existenţei roţii olarului datează din Mesopotamia anului 3500 î.Hr. O bucată de lut, ce până
atunci fusese modelată manual, putea fi “azvârlită“ pe roată şi învârtită, iar cu ajutorul
mâinilor şi, eventual, a unor unelte, şi prin intermediul forţei inerţiale i se putea da o formă
simetrică. Printre aceste forme se numărau cupe, oale şi alte recipiente. Având o destinaţie nu
numai decorativă, aceste vase reprezentau singurul mod sigur de depozitare a alimentelor,
băuturilor, uleilor şi cerealelor.. Vasele de lut erau produse si pentru depozitarea diferitelor
mărfuri comerciale. Multă vreme, obiectele de lut erau uscate la soare, timp de luni întregi.
Apoi s-a văzut că focul scurta mult această operaţie şi mărea rezistenţa obiectelor. Totuşi,
oamenii erau departe de inventarea cuptorului. Arderea se făcea pe pământ sau în gropi,
materialele combustibile fiind aşezate printre obiectele de lut şi sub ele. Arderea făcută astfel,
la temperaturi joase ( 500-600 grade Celsius ) era mai mult o uscare forţată. Pentru că nu
exista suficient aer în timpul combustiei, gazele înnegreau lutul. Cuptoarele închise, care
asigurau în evul mediu o ardere la 800-900 grade Celsius au apărut prin anul 3000 î.Hr. în
Siria. În secolul al V-lea î.Hr., chinezii au inventat ceramica fină, iar în secolul al II-lea î.Hr.
au perfecţionat cuptoarele şi au obţinut temperaturi de circa 1200-1300 grade
Celsius. Porţelanul a apărut tot în China, iar chinezii chiar şi în prezent produc un porţelan de
cea mai bună calitate. Primul porţelan era o subsţantă brută, obţinută în timpul dinastiei
Tang, între anii 618-907 d.Hr., fiind foarte apreciat pentru transluciditatea sa. Porţelanul a
ajuns pe pieţele occidentale într-o formă mai rafinată în secolul al XIII-lea, adus de negustorii
 Ornamentica tradiționalã

Fitomorfe sau
Antropomorfe Zoomorfe (care vegetale (care
(care conțin reprezintã reprezintã
reprezentãri de animale și flori, frunze
oameni) pãsãri: cai; etc.)
hulubi, cocoși)

Geometrice (care Scheomorfe (care

conþin figuri reprezintã diverse
geometrice: unelte de lucru sau
pãtrate, romburi, alte obiecte: furcã,
cercuri, cruci, linii roatã, zãluþe sau
etc.) cârlige etc.)
 Arta țesutului în Republica Moldova
Ţesăturile sînt acele forme intermediare de bază, care îl ajută pe om să-şi satisfacă anumite necesităţi
vitale, estetice, sociale etc: de a-şi acoperi corpul, împodobi locuinţa, aşi aşterne patul, organiza sărbătorile
şi ritualurile de familie. Unele din ţesături sînt pentru îmbrăcăminte, altele – pentru decorul casei şi cu totul
altele – pentru gospodărie, pentru ritualurile de familie. Sînt înregistrate circa 60 de grupe de diferite ţesături
groase şi subţiri, de o singură culoare şi multicolore, ţesute din diferite fire groase şi subţiri de lînă, cînepă,
in, bumbac, mătase, vopsite cu coloranţi naturali şi chimici etc. Pînă astăzi procesele de prelucrare a
materiei prime, ţesutul şi inclusiv folosirea ţesăturilor sînt împletite cu un şir de credinţe şi superstiţii,
ritualuri şi simboluri, care demonstrează importanţa şi răspîndirea largă a lor.Industria casnică-textilă s-a
dezvoltat concomitent cu agricultura şi păstoritul în cadrul condiţiilor casnice ca îndeletniciri utilitar-
artistice. Totodată în unele sate pentru anumite persoane ţesutul şi alesul covoarelor au devenit ocupaţii
meşteşugăreşti, lucrînd la comandă şi pentru piaţă. Rolul de bază la confecţionarea ţesăturilor şi a covoarelor
l-a avut femeia, care ştia să coopteze membrii familiei pentru anumite procese auxiliare de lucru, fără a
folosi munca înăimită. Operaţiile de prelucrare şi pregătire a materiei prime, de toarcere a fibrelor vegetale
(cînepă, in) şi animaliere (lînă) erau înşirate de-a lungul anului în dependenţă de anotimp şi lucrările
 Tipul covorului Destinația Gama cromatică.
Compoziția ornamentală
1)Cergă este o categorie de Se folosea cerga cu Ornamentul cergilor prezintă
covoare cu o singură faţă miţoasă, aşternut, sau covor la figuri geometrice de diferite
cu miţe lungi legate de urzeala perete în casa de locuit ca culori. Se întîlneau covoare cu
covorului în timpul ţesutului cu să fie mai cald, se aşternea fire îmbinate din 2-3- culori
alesătură. iarna pe căruţă cînd se (melang). Ele aveau compoziţii
2)Cergă  este grupa covoarelor duceau la tîrg. Se folosea complicate, repetînd parţial
scămoşate, identic flanşată pe ca învelitori pe canapea, pe unele compoziţii mai simple
ambele feţe. podea etc. Covoraşe mici (păsări, peizaje, motive
Pînă în sec. al XX-lea acest tip de legate cu miţe se foloseau geometrice) ale covoarelor
covoare miţoase se întîlneau mai pentru nuntă, cu ele se netede.
mult în zona de nord şi centru a acoperea calul mirelui,
Moldovei. vornicelului de onoare, se
aşternea sub picioare la
mire şi mireasă la cununie,
numite „pocrovăţ”. Tot el
mai apoi se aşternea pe
sunducul cu albituri de
zestre al miresei.
Jergă – covoare miţoase pe două Se foloseşte în calitate de Desenul lor mai mult sunt dungi
feţe sau covoare „flanşate”, plapumă de învelit în lăţime, sau figuri geometrice
„scămoşate”, care se ţese şi se de culori naturale – alb, negru,
aleg de proporţii mari 2x4 m din sur.
fire groase slab răsucite în satele
moldoveneşti din zona
Cernăuţi. „Jerga” se deosebeşte
de „cerga” prin faptul că faţa
flanşată se obţine datorită
procesului de finisare, care are
drept scop scămoşarea ţesăturii.
Finisarea are loc la rîu, unde este
vîltoare prin intermediul apei,
care cade de sus şi mişcă în sens
centrifugic apa şi covorul. Cerga
este învîrtită de apă în care sunt
puse crengi de porumbrele, care îi
scoate unele fire din ţesătură.
După finisare cerga se usucă, ea
devenind parţial micşorată
Lăicere sunt groase de lînă Deobicei lăicerele se Cele mai timpurii lăicere au fost
alungite, ţesute  sau „alese” cu folosesc pe perete în cu vrîste pe fondal negru, sur,
desen, bătute cu cheptene de lemn dreptul patului, în decorul fără chenar sau cu un chenar pe
ca şi covoarele mari în războiul camerei de locuit, se lungimea lui. La nordul şi
vertical. La lăicere se observă acoperea oslonul în casa centrul Moldovei vrîstele
firele urzelii. Alesul şi „bătutul cu mare, pe podea în odăi, colorate de palitră rece, caldă se
cheptine de lemn” a lăicerelor este fiindcă ele sunt calde şi îmbină după principiul simetric,
răspîndit în zona de centru şi nord puternice – dese la formînd aşa numitele „scaune” ,
a republicii, la sud ele se ţese ţesătură. Cu lăicere şi la sudul Moldovei mai mult
simplu în 3-4 iţe cu vrîste şi le covoare se împodobesc predomină principiul de
numesc „ţoluri”. corturile de nuntă, se îmbinare a vrîstelor „asimetric”
dăruiesc în ritualul funerar. şi mai puţin fon curat. Mai
 complicate sunt lăicerele „alese
scorţăreşte”, care au ornamentul
din motive geometrice vegetale
stilizate, scheomorfe, zoomorfe
şi a. Acestea predomină în
raioanele Soroca, Donduşeni,
Drochia, Rîşcani, Edineţ, Briceni
etc. Au din 2 sau 4 părţi chenare
late cu flori, şuvoaie, linii
văluroase, zîmţi etc. Des
răspîndite sunt „lăicerele” sau
„laturile alese” cu motive în
forma de cuburi multicolore,
compoziţional unite prin cîmpuri
negre, care poartă denumirea de
„coasta vacii”, „curcubeul”,
„obloane”, „şuvoaie” etc.

Covorul în bumbi este un tip de Acest tip de covoare au
ţesătură groasă – facturală cu o funcţie decorativă şi
faţă brodată confecţionat din fire terapeutică. Ele sunt
de lînă răsucite pe urzeala groasă utilizate în calitate de
de cînepă sau bumbac din 6-8 fire covor-masajor, fiindcă
răsucite şi întinse pe o ramă. bumbii bombaţi contribuie
A fost răspîndit în zona centrală a la relaxarea sistemului
Moldovei r-nul Calaraşi, Orhei, nervos, a durerilor şirii
Nisporeni, Făleşti spinării etc.
Rumba este o țesătură decorativă Se foloseşte rumba în
de lînă şi bumbac sau lînă şi decorul locuinţei.
cînepă. Predomină în raioanele:
Soroca, Floreşti, Rîşcani  diferite compoziţii şi gamă
Păretar – covor care se puneau pe Se atîrnau mai jos de
perete în casele țărănești cu scop covor, pînă la pervazul
decorativ. ferestrelor, sub cuierul de
haine şi a. păretarele au în
primul rînd funcţie utilă,
igienică, de menţinere a
căldurii şi totodată
estetică.  sunt „păretarele
Un „bumb” are mărimea de la
2x2, 2x2 cm. Desenul se face
respectiv numărul de module-
bumbi. Deobicei desenele sunt
mai simple – figuri geometrice,
vegetale stilizate..
Are o faţă cu motive geometrice:
bimicurbe, romburi mari sau
mici alese cu lînă unite în
cromatică multicoloră pe fondal
negru. Desenul geometric este
ales cu lînă colorată, care se
aşterne în formă de laţuri şi
însăilături realizate în 3 iţe.
Bogate în decor şi preţioase se
socoteau „păretarele alese” cu
motive simbolice, (pomul vieţii,
spicul, zeiţa-pasăre, vazonul,
trandafirul etc.). O mare
varietate cromatică şi de diferite
îmbinări şi proporţii
cadrilate”,
ţesute în 4 iţe cu pătrăţele din 2-
5 culori, foarte frumos îmbinate,
cu aceleaşi dungi în urzeală şi
băteală, care întretăindu-se
formează patrate de diferite
mărimi-integrale şi segmentate,
numite „cadrel”, „cadrelaş”,
 „macat”ș.a. „ţol în gratii”,
„gratci” şi a.

Trăsături în arta covorului

1. Forma și tipul covorului
- Scoarță
- Lăicer
- Cergă
- Peretar
- Război etc.
 Broderia tradițională
Descoperirile arheologice au demonstrat cã portul popular tradiþional românesc este moºtenit de la
Arta getodaci.
populară Acest fapt este confirmat
de înfrumuseţare de reprezentãrile
a obiectelor textile are o sculpturale ale femeilor
istorie şi tradiţii seculare, ºi bãrbaþilor
fiind prezentăîn costume
în viaţa
moldovenilor din mediul rural şi urban pînă în zilele noastre. Dragostea de frumos se manifestăpela ei
tradiþionale de pe monumentul din comuna Adamclisi, din apropierea oraºului Constanþa ºi de
pretutindeni:
Columna în felul de a-şideîmpodobi
lui Traian la Roma,locuinţa,
construite modul deînceputul
încã la a se îmbrăca zilnicalşiII-lea
secolului îndeosebi la sărbători.
d.H. Unele elemente Dovada
ºi
de împodobire
piese ale acostumului
vestimentaţiei vine de
au rãmas delalaalte
strămoşii
popoare,noştri,
care augăsite
locuitfiind unele
în trecut pe monumente
teritoriul þãriioriginale
noastre. din
Spre
antichitate. Pe columna lui Traian de la Roma şi monumentul triumfal de la Adamclisi
exemplu,cãciula ºi brâul sunt moºtenite de la traci, fustele femeieºti din douã pãrþi (din faþã ºi din din Dobrogea sînt
săpate în piatrăcenturile
spate), imagini ale
din dacilor
piele —îndecostume identice
la popoarele cu iar
slave, celepapucii
ale ţăranilor moldoveni.
ºi basmalele vin deÎnla diverse documente
turci. Primele
care datează din sec. XV-XVI (testamente, foi de zestre, etc.) sunt menționate piese textile pentru decorul
informaþii concrete despre pãrþile componente, croiala, decorul ºi podoabele costumului tradiþional
interiorului, vestimentare, etc. Aceste descrieri ne oferă informații și despre procedeele tehnico-artistice de
realizaredateazã cu începutul
și decorare secoluluialesul
a țesăturilor: al XV-lea. Pentru confecþionarea
covoarelor, pieselor croșetatul
broderia costumelor, de port tradiþional
dantelelor.se folosea
Despre
broderiile din trecut ne mărturisesc vestitele opere de tip covoare brodate realizate de Elena Voloşanca – câteva
pânzã de cânepã, de in, de bumbac sau de lânã. Pregãtirea firelor de lânã pentru þesut parcurgea fiica
lui Ştefan cel tunsul
etape: Mare şi multe
oilor, pieselânii,
spãlatul mănăstireşti
scãrmãnatul,şi haine ale slujitorilor
pieptãnatul ºi torsulbisericeşti. De asemenea
acesteia, vopsitul se găsesc
firelor, rãsucitul,
descrieriurzitul,
fragmentare,
dupã carefoi urma
de zestre, informaţii
þesutul pânzei.ale călătorilorfibrelor
ªi pregãtirea străini despre piesede
de cânepã, textile şi costum.
bumbac sau de Unin bogat şi
originalpresupunea
material etnografic documentar se păstrează în colecţiile
parcurgerea câtorva etape, înainte de þesutul pânzei. Din muzeistice şi cercetările de teren, despre
vestimentaţie şi piese textile împodobite cu decor prin intermediul cusăturilor şi broderiei, racordate la
caracterul materiei prime şi funcţia obiectelor. Arta populară de împodobire a obiectelor textile s-a dezvoltat
pe parcurs de secole, însă cea mai originală şi bogată în tehnici de lucru şi motive decorative a fost în secolul
al XVIII – prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd îndeletnicirile casnice şi atelierele meşteşugăreşti de pe
lîngă mănăstiri şi casele boiereşti erau în deplină dezvoltare, cînd tradiţiile ţesutului şi broderiei erau înalt
apreciate ca valori al statutului social-economic al fetelor tinere. Analizînd tehnologia şi ornamentica

Costumul popular moldovenesc

Descoperirile arheologice au demonstrat cã portul popular tradițional românesc este moștenit de la getodaci. Acest fapt
este confirmat de reprezentãrile sculpturale ale femeilor și bãrbaților în costume tradiționale de pe monumentul din
comuna Adamclisi, din apropierea orașului Constana și de pe Columna lui Traian de la Roma, construite încã la
începutul secolului al II-lea d.H. Unele elemente și piese ale costumului au rãmas de la alte popoare, care au locuit în
trecut pe teritoriul țãrii noastre. Spre exemplu,cãciula și brâul sunt moștenite de la traci, fustele femeiești din douã pãrți
(din fațã și din spate), centurile din piele — de la popoarele slave, iar papucii și basmalele vin de la turci. Primele
informaþii concrete despre pãrțile componente, croiala, decorul și podoabele costumului tradițional dateazã cu începutul
secolului al XV-lea. Pentru confecționarea pieselor de port tradițional se folosea pânzã de cânepã, de in, de bumbac sau
de lânã. Costumul tradiţional moldovenesc este un certificat de înaltă iscusinţă şi pricepere, este un etalon de frumuseţe,
care posedă un limbaj de comunicare a unor tradiţii străvechi, o mărturie vie a unui proces de creaţie în masă.
Pe timpuri nu era acceptată copierea motivelor ornamentale de pe costumul altei persoane şi nici înstrăinarea de la
tradiţiile comunitare. Fiecare fată trebuia să-şi creeze propriul costum de sărbătoare, lăsînd pe el amprenta tradiţiilor
locale şi viziunii sale estetice. Costumul trebuie să corespundă firii omului, să armonizeze cu ţinuta lui, cu culoarea
ochilor şi a părului, vîrsta şi locul lui în societate. Costumul fiecăruia prezenta o valoare unicală şi irepetabilă. Pentru
perioada trecutului aproape că nu găsim două costume identice, fiecare avînd unul sau cîteva costume, care se deosebeau
de altele parţial prin desen şi culoare, proporţii. Acelaşi mod era şi pentru realizarea cămaşelor brodate ale bărbaţilor. Ei
aveau cămaşe brodate de mame, bunici sau viitoarele mirese. Ca materie primă pentru costumul tradiţional pe parcursul
secolelor s-au folosit ţesăturile de casă lucrate manual din fire de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase – „borangic”, care de
asemenea se pregăteau în condiţii casnice. Costumul popular a cunoscut o bogată varietate în dependenţă de factorul
social, climateric, demografic etc. Anumite particularităţi funcţionale puteau fi depistate în costumele din mediul rural la
tîrgurile de toamnă, la sărbătorile de iarnă, la horele din sate, la nunţi, în zilele de Paşti etc.
 Portul popular femeiesc
Cămașa sau ia
Catrința, pastelca, șorțul, fota
Cingătoarea, brâul
Cojocul, bundița, sumarul, cațaveica
Opinci
Accesorii: traista, podoabele pentru cap și gât, broboada sau marama etc.
 Portul popular bărbătesc
Camașa
Suman, cojoc, bundiță
Ițari, cioareci, nădragi
Cingătoare, brâu
 Croșetearea
Împletitul horboţelelor sau croşetarea este o modalitate tehnico-decorativă
de împodobire a produselor ţesute de uz casnic şi de înfrumuseţare a
locuinţei, de decorare a pieselor vestimentare şi de ritual. Arta de a croşeta
oferă posibilitatea de a utiliza o gamă bogată de îmbinări de laţuri din firul
de aţă şi procedee tehnice, care oferă ca rezultat o mare varietate de noi
modele a pieselor croşetate. Acestea prezintă o preţioasă comoară de valori
decorative exprimate prin simţul practic şi gustul artistic al artei populare
moldoveneşti. Acest gen de artă ca îndeletnicire casnică a femeilor, care mai
tîrziu a devenit pentru unele un meşteşug artistic, are rădăcini timpurii.
Practicarea împletitului cu cîrligul începe odată cu apariţia ţesăturilor,
împletiturilor din papură şi fibre textile, a plaselor pentru pescuit, vînătoare
ş.a. Ca argumentare a împletitului timpuriu sînt atestările arheologice despre
cîrligul de os, de metal, a căror formă în principiu s-a schimbat puţin și
astăzi. În epoca medievală croşetarea şi broderia deveniseră ocupaţii în
atelierele mănăstireşti dintr-un şir de oraşe vestite, în casele domneşti şi
centrele urbane. Din cele scrise este evidentă utilizarea unor modalităţi
tehnico-decorative ca: alesul covoarelor, cusutul pe fir şi broderia pe
vestimentaţie, articole din pînzeturi cu horboţele folosite în decorul casei
mari, în componenţa zestrei fetelor, ca atribute de ritual în cadrul
ceremoniilor de familie ş.a. Pe parcursul secolelor al XVII-lea - XVIII-lea
domeniul împletiturilor din fire textile, croşetăria de rînd cu broderia ca
genuri decorative de artă populară ating un nivel înalt de dezvoltare.
Putem remarca că pentru decorul casei mari şi la atributele textile pentru
ritualul de nuntă cele mai răspîndite ornamente sînt: pomul vieţii – simbol
universal al multor etnii; pomul cu hulubi – simbol al dragostei şi familiei;
„vîrtelniţa cu jemne” – simbol al belşugului în cele patru anotimpuri; hora
fetelor; „floarea sunducului” – ornament simbolic al lăzii de zestre;
„coarnele berbecului” – simbol al ocupaţiilor şi belşugului în păstorit;
„jemnele” – simbol al pîinii pe masă; „vazonul cu flori” – motiv răspîndit
peste tot, „şănătău” – simbolul apei şi al fertilităţii etc. Ornamentele de pe
dantela croșetatã (horboțicã) conțin motive tradiționale fitomorfe sau
vegetale (care reprezintã flori, frunze etc.); antropomorfe (care conțin
reprezentãri de oameni); scheomorfe (care reprezintã diverse unelte de lucru
sau alte obiecte: furcã, roatã, zãluțe sau cârlige etc.); zoomorfe (care
reprezintã animale și pãsãri: cai; hulubi, cocoți); geometrice (care conțin
figuri geometrice: pãtrate, romburi, cercuri, cruci, linii etc.). De cele mai
multe ori, lucrãrile croșetate sunt formate din motive ornamentale repetate
periodic (având la bazã un raport).
 Lână Material folosite la croșetare Cânepă

Mulineu Bumbac

Borangic In

Mătase

Ustensile

Andrele
Fier de
călcat

Croșetă
Cârlig

Ace, Ață
Foarfece
bolduri
 Tehnici de croșetare
Croșetarea liniarã (dus-întors pe ambele
fețe de lucru) este constituitã din rânduri
ornamentale, așezate unul deasupra celuilalt.
Dantela croșetatã liniar se lucreazã separat,
apoi se unește, cu acul sau cu croșeta, de
marginile articolului. Ornamentul dantelelor
tradiþionale este constituit, de regulã, din
alternarea pãtrãțelelor „pline“ cu cele
„goale“.
În timpul croșetãrii circulare, partea din
faþã a lucrãrii este consideratã cea situatã
spre persoana care croșeteazã. Cercul de la
începutul (baza) lucrãrii poate fi executat
prin douã metode: simplu, din ațã, și
croșetat în punct de lãnțișor. Se continuã
croșetarea rândurilor urmãtoare în sens
circular de la dreapta spre stânga. Fiecare
rând croșetat circular se terminã cu un
semipicioruș, iar urmãtorul rând începe cu
ochiuri „de înãlțime“.
 Înpletitul din fibre vegetale
Meșteșugurile legate de împletitul din fibre (fire) vegetale — din paie, pãnuși, lozie, papurã, cânepã —a apãrut
încã în neolitic, la începuturi era practicat mai mult de femei, pentru cã aceastã muncã presupune multã
migalã, îndemânare și un simț estetic dezvoltat. Paiele se colecteazã atunci când cerealele ajung la maturitate
și au culoare alb-gãlbuie: cele de grâu și de ovãz — la sfârșitul lunii iunie — jumãtatea lui august, cele de
secarã — în luna iulie. Paiele se taie la nivelul pãmântului și se lasã la soare pentru 1-2 zile, ca sã aibã o
culoare uniformã. Apoi paiul se taie de la noduri și se curãțã de înveliș, pentru cã, la împletit, este folosit doar
miezul lui. . Nuielele groase se foloseau la construcția caselor, hambarelor; din nuiele mai subțiri se fãceau
garduri, coșuri pentru cãruțe; din nuielușe — piese de mobilier, diverse coșuri utilizate în agriculturã, la
pescuit, vânãtoare; din cânepã se fãceau funii, care erau utilizate în toate activitãțile omului. Paiele de cereale,
de asemenea, aveau o întrebuințare largã — de la acoperitul caselor pânã la împletitul pãlãriilor și altor obiecte
utile. Din papurã se împleteau coșulețe, rogojini, papuci de cãrãușie (aceștia se purtau peste încãlțãminte, ca
mijloc de protecþie, când omul avea de parcurs pe jos distanțe mari). Pentru împletirea diverselor articole se
ține cont de proprietãțile paielor, cum ar fi: flexibilitatea, luciul, rigiditatea, culoarea, lungimea. De exemplu:
 Papura și pãnușile — sunt elastice, ușoare, pot fi rãsucite;
 Paiele de secarã, cele de grâu, de ovãz — sunt foarte flexibile, au diverse nuanțe de culori (de la alba-
oranj pânã la brunã-gãlbuie), au luciu, sunt lungi;
 Rãchita și salcia — sunt rezistente la umiditate, lujerii sunt foarte flexibili, au culori calde (galben-
roșcatã sau galben-verzuie).
Etapele obținetii unui produs din fibre vegetale
1. Selectarea și prelucrarea calitativă a materiei prime
2. Proiectarea și crearea schematic a aspectului produsului
3. Realizarea în etape a produusului
4. Prelucrarea corespunzătoare a suprafețelor produsului
- Șlefuire
- Gruntuirea
- Acoperirea cu lacuri și alte tipuri de vopseli corespunzătoare materialului.
 Cioplirea artisticã în lemn
Cioplirea artisticã este procedeul de decorare a articolelor prin tãierea în lemn a crestãturilor sau
scobiturilor de diferite adâncimi și forme. În arta popularã, cioplirea în lemn a cunoscut tradiții secular.
Pentru cioplire, se utilizeazã specii lemnoase moi de foioase, cu structura uniformã, cum sunt: teiul,
plopul, mesteacãnul, arinul, paltinul. Din speciile de foioase tari, se pot folosi pentru cioplire fagul și
nucul. Alegerea materialului pentru cioplire se face în funcție de destinația și de forma articolului,
precum și de tipul cioplirii.
Piesa de cioplit se fixeazã pe masa de tâmplãrie. Suprafaþa ei se rindeluiește bine sau se rectificã cu
rãzuitorul. Trasarea modelelor de ornamente se face cu un creion tare, o riglã, un echer și cu un compas.
Pentru trasare se folosesc, de asemenea, șabloanele. La trasarea ornamentului, se va ține cont de direcția
fibrelor lemnului. Se lucreazã mai ușor de-a lungul fibrelor, însã în acest caz, se cere o atenie mult mai
mare.
 Gravarea constã în tãierea unor imagini în lemn, pe linoleum sau pe alte materiale, executatã
pentru realizarea unei matrițe de pe care imaginea se imprimã pe hârtie. Imaginea astfel obținutã se
numește gravurã sau stampã. Gravura executatã în lemn se numește xilogravurã, iar cea executatã
pe linoleum — linogravurã. Gravarea poate fi executatã în lemn, în linoleum, în metale moi, în os,
pe materiale din polimeri etc. Ustensilele utilizate pentru gravare sunt: cuțitele de diferite forme și
profile, dãltițele, ruloul, hârtia indigo, hârtia de calc, piunezele, hârtia pentru imprimat, tușul sau
cerneala de tipãrit.
 Traforajul este procedeul de tãiere (traforare) cu ferãstrãul de traforaj a ornamentelor în placaj sau
plãci din alte materiale. Pentru executarea traforajelor se utilizeazã: placaj, plãci subțiri din lemn,
plexiglas, metale moi, oase etc. Tãierea în placaj a contururilor, exterioare și interioare, ale
ornamentului se executã cu ferãstrãul de traforaj manual. El reprezintã un cadru de metal în formã de
„U“, la capetele cãruia sunt niște dispozitive cu șurub. În aceste dispozitive se fixeazã pânza de
traforaj. Aceasta reprezintã o fâșie de metal subțire și îngustã, care are pe o laturã dinți mãrunți. Pentru
facilitarea traforãrii, se utilizeazã ferãstrãul electric pendular și ferãstrãul electric staționar de traforaj.