Basmul cult

Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb

-particularități de construcție a basmului cult-

Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil cu marii povestitori ai lumii, Ion
Creangă este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți întemeietori ai basmului cult românesc. ,,Homer al
nostru” , cum îl numește Garabet Ibrăileanu, face trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult.
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi
și este un basm cult deoarece ilustrează următoarele trăsături: tema luptei dintre bine și rău, motive specifice
(împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, , călătoria, probele depășite, recompensa eroului etc.),
formule inițiale, mediane, finale, caracterul stereotip al acțiunii și al personajelor, prezența adjuvanților și
donatorilor, timpul și spațiul sunt vagi, nedefinite, folosirea de cifre și obiecte magice, caracter moralizator-
educativ (binele învinge, iar răul este pedepsit), personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice.
Tema, la un nivel general, o constituie lupta dintre forţele binelui şi ale răului, soldată cu victoria
celor dintâi. La un nivel specific, identificăm tema bildungsromanului, adică este prezentată evoluţia
personajului principal de la stadiul iniţial al lipsei de experienţă la cel final al dobândirii experienţei
fundamentale de viaţă.
Titlul basmului anticipează caracterul de bildungsroman al operei. Termenul ,,povestea” face
trimitere la aventura inițiatică a eroului. Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaște trei ipostaze: fiul
cel mic al Craiului, imatur și neinițiat; Harap-Alb, ucenic al Spânului, parcurgând drumul inițierii; Împăratul,
inițiatul capabil de a conduce împărăția unchiului său. Numele pe care îl dă Spânul fiului de crai, Harap-Alb,
este un oximoron care sugerează atât statutul neobișnuit al protagonistului (slugă de origine nobilă), cât și
defectele inițiale și calitățile dobândite.
Perspectiva narativă. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu
pe deplin obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții, unele adresate interlocutorilor
ipotetici: ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.”
Incipitul basmului este o formulă inițială: ,,Amu cică era odată”. Creangă inovează formula inițială,
punând povestea pe seama spuselor altcuiva (,,cică”), fără a mai nega ca în basmul popular (,,a fost odată ca
niciodată”). Formula finală face trecerea de la fabulos la real printr-o referire la realitatea socială: ,,Și a ținut
veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce pe acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea
și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” Formulele mediane dau continuitate acțiunii, reținând atenția și
curiozitatea cititorului: ,,...ca cuvântul din poveste înainte mult mai este” sau ,,Și merg ei o zi, și merg două,
și merg patruzeci și nouă.”
Îmbinarea planurilor real și fabulos este evidentă chiar din incipit. Timpul este vag, nedeterminat, un
trecut îndepărtat în care se petrec evenimentele ridicate la rangul de simbol. Reperele spațiale sunt la fel de
vagi: ,,într-o altă țară, mai îndepărtată”, ,,la o margine a pământului”, ..la altă margine”. Cele două ținuturi
îndepărtate marchează un întreg univers, pe care protagonistul este nevoit să-l ia în stăpânire, trecând de la
teritoriul ocrotitor, familiar către un spațiu al probării propriilor veleități de lider.
La nivelul compoziției, basmul lui Creangă își structurează epicul pe două motive: cel al călătoriei
inițiatice a eroului și cel al probelor depășite. Scenariul narativ ilustrează trei tipuri de călătorii al căror
protagonist este Harap-Alb: călătoria inițiatică (pe parcursul căreia personajul se definește mai degrabă ca un
antierou), călătoria de verificare (în care eroul probează acumularea unei experiențe) și călătoria de înapoiere,
încheiată cu recunoașterea, moarea simbolică, învierea și învestitura ca împărat.
Acțiunea basmului este liniară, fiind alcătuită din multiple secvențe narative înlănțuite.
Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece are numai fete
(motivul împăratului fără urmaşi), este elementul care declanşează situaţia iniţială şi determină plecarea
celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie
pregătită, nu se poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt
Sfânta Duminică, eroul primeşte de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea. Pentru a
1
izbândi, el trebuie să ia calul, hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calităţi de la tată
la fiu. La fel ca şi părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin diferite primejdii pentru a dovedi că este
capabil să conducă o împărăţie. Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi aici:
calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se
poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o
pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros
şi slab de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul
odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată
până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul.”
  Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs) care se află
sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i testeze vitejia, bărbăţia şi
curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la
imaturitate la maturitate. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra
ursului”.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, un alt element simbolic care este
esenţial în procesul de maturizare. Pentru că este încă imatur, încalcă sfaturile date de tatăl său şi la a treia
apariţie a Spânului se lasă păcălit de acesta şi îl angajează ca slugă pentru a-l călăuzi în acest tărâm
neprimitor.
Momentul întâlnirii cu Spânul declanşează conflictul principal şi exterior al basmului, care își va
găsi rezolvarea doar în final. Dând dovadă de naivitate, se lasă păcălit şi acceptă să coboare în fântână pentru
a se răcori. Această coborâre echivalează cu o coborâre simbolică în infern care reprezintă începutul
iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Coborârea îi oferă eroului nu numai un alt nume, dar şi o altă
identitate. Schimbarea identităţii reale cu cea aparente se observă din semnificaţia numelui pe care îl primeşte
de la Spân: Harap-Alb  („harap” înseamnă rob ). Personajul negativ capătă şi el o nouă identitate, aceea de fiu
de crai. Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol: subliniază faptul că Harap-Alb este un om
de onoare care îşi va ţine cuvântul dat, deci ajută la caracterizarea personajului, dar anticipează şi finalul
basmului deoarece el include şi condiţia eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii
şi mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru
toate, [...] şi atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învia.”
               Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap-Alb primește de la Spîn trei munci:
aducerea ,,sălăţilor” din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase a cerbului şi aducerea fetei
împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele tinde miraculos,
iar adjuvanţii au puteri supranaturale.
Primele două porunci le îndeplinește cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze
şi îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. Pentru înfrângerea ursului îi dă o licoare
cu„somnoroasă” pe care o toarnă în fântâna ursului provocându-i un somn adânc. În plus, pentru a-l păcăli
se serveşte şi de pielea de urs dăruită la plecare de tatăl său. Pentru a-şi duce la capăt a doua sarcină, Sfânta
Duminică îi dăruieşte alte obiecte magice, şi anume obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima
muncă îi solicită curajul, dar a doua şi capacitatea de a mânui sabia , stăpânirea de sine şi respectarea
jurământului în faţa ispitei pe care o reprezintă pietrele preţioase.
A treia poruncă, cea mai complexă dintre toate, presupune un set de probe şi necesită mai multe
ajutoare. Drumul spre împăratul Roş îi va aduce lui Harap-Alb o serie de prieteni cu puteri supranaturale
fără ajutorul cărora nu ar fi posibilă îndeplinirea misiunii. În această etapă se conturează adevăratele calităţi
ale eroului care îl vor conduce spre tronul împăratului Verde. Primii adjuvanţi ai săi vor crăiasa
furnicilor şi crăiasa albinelor. Trecând peste un pod, el vede o nuntă de furnici pe care decide să o lase să
treacă pentru a nu pune în pericol viaţa acestora. Dând dovadă de bunătate, este răsplătit de crăiasa acestora
care îi oferă o aripă cu puteri magice: „când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu
împreună cu tot neamul meu avem să-şi venim în ajutor.” Aceeaşi răsplată o primeşte şi de la crăiasa
albinelor pentru că fiindu-i milă de albinele pe care le întâlneşte le construieşte un stup: „pentru că eşti aşa

2
de bun şi te-ai ostenit să ne faci adăpost, vreu să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta, şi când
îi avea vrodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi viu întru ajutor.”
Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei cinci
năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Aceste cinci personaje se
integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este o „dihanie de
om”,Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-
Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în cazul lor se produce prin exagerarea unei trăsături
până la limita absurdului. Descrierile lor sunt pitoreşti şi subliniază mai ales talentul autorului de a realiza
descrieri inedite care se îmbină cu umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens:
„omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăzate. Şi când
sufla cu dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în
jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de o
palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul.”
  La curtea împăratului Roş, Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le trece datorită puterii
supranaturale a ajutoarelor sale. Împăratul Roş, „vestit pentru bunătatea lui nepomenită şi milostivirea lui
cea neauzită”, le oferă găzduire într-o casă de aramă, probă de care grupul de prieteni trece datorită lui
Gerilă. Proba focului constă în înnoptarea în această casă menită să le aducă pieirea, sub care se află un foc
din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă răceşte casa şi astfel scapă cu viaţă. Proba mâncării şi a băuturii nu este
mai prejos decât prima: peţitorii trebuie să consume „12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi
pline cu vin din cel hrănit”. Proba va fi dusă la îndeplinire de către Flămânzilă şi Setilă. Urmează alegerea
macului de nisip care se realizează cu ajutorul furnicilor. Păzirea fetei împăratului transformată în pasăre
este a patra probă, care pune la încercare atât îndemânarea lui Ochilă care o vede când se ascunde după
lună, cât şi îndemânarea lui Păsări-Lăţi-Lungilă care se întinde şi o prinde. Următoarea probă este specifică
basmului popular şi constă în ghicitul fetei dintre trei femei identice şi va fi rezolvată cu ajutorul albinelor.
Fata de împărat impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă„trei smicele de
măr dulce şi apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii în capete.” Calul obţine obiectele magice prin
vicleşug, furându-le de la turturică şi astfel fata împăratului Roş este obligată să-l însoţească pe Harap-Alb
la curtea împăratului Verde. Această călătorie reprezintă o nouă probă pentru erou, deoarece trebuie să-şi
respecte jurământul faţă de Spân, deşi se îndrăgosteşte de fată. El nu îi mărturiseşte reala sa identitate, dar
fiind „o farmazoană cumplită”  şi având puteri magice, ea ştie care este adevărul.
Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a Spânului şi
restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi să moară şi apoi să învie
pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi-a încălcat jurământul şi îi taie capul. În felul acesta
îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit. Doar în momentul în
care iniţierea se încheie Spânul este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge forţele răului: „Şi
odată mi ţi-l înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i drumul de acolo,
se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una simbolică, având un rol
purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roş cu ajutorul smicelelor de
măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte magice: „îl înconjură de trei ori cu cele
trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu
apă vie şi atunci Harap-Alb îndată învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata identitate, dă dovadă
că s-a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata împăratului Roş. Nunta şi obţinerea
statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia.
 Deznodământul constă în răsplată pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se restabileşte
echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moştenitor pentru împăratul Verde.
Personajele (oameni, dar și ființe imaginare) sunt purtătoare ale unor valori simbolice
corespunzătoare conflictului: Binele și Răul în diversele lor ipostaze.

3
 Harap-Alb este personajul principal al basmului. Este caracterizat atât cu ajutorul
mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte (caracterizarea prin
propriile acţiuni, nume).
Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături
supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din poveştile autorului, Harap-Alb
e omenos şi milostiv.
Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou, fiind singurul
dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că reprezintă un motiv de ruşine
pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui fundamentale, mila şi bunătatea, care îl ajută să-şi facă
ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria sa, cum ar fi Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan. În acelaşi timp, este
şi iute la mânie deoarece se cam repede la cerşetoarea din grădină, neştiind că este Sfânta Duminică, şi
loveşte calul care i se pare răpciugos. După ce trece de capcana pe care i-o întinde tatăl şi care era menită
să-i probeze vitejia, eroul pleacă în călătoria sa iniţiatică. Dând dovadă de naivitate, dar şi
de lipsă de experienţă de viaţă, fiul craiului nu ascultă sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de
Spân. Neascultător cu tatăl, se dovedeşte însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu iese.
Personajul este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ, simbol al forţei răului. Nici Spânul
nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. El reuşeşte să-l păcălească pe
erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut: Spânul devine fiul de crai, iar acesta se
transformă în sluga primului. Prima etapă a formări personajului este coborârea în fântână, care echivalează
cu o coborâre în infern, un botez în urma căruia fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă
identitate, de slugă a Spânului. De asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de
care nu s-ar fi putut realiza iniţierea eroului pozitiv.
Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se întâmplă de obicei în
basme, ci prin trăsăturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care dă dovadă încă de la început îl
situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui. Pentru ca iniţierea eroului să fie totală, el
trebuie să primească din nou botezul morţii şi al învierii. În final, el dobândeşte un set de valori morale care
în viziunea autorului sunt necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea
jurământului, curajul.
Arta narațiunii. Oralitatea. Umorul. Ironia
Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin: ritmul rapid al povestirii care rezultă din
eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor, individualizarea acţiunilor şi a
personajelor prin amănunte care particularizează şi prin dramatizarea acţiunii prin dialog. La Creangă,
dialogul are funcţie dublă, ca în teatru: prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care
trăiesc şi se individualizează prin limbaj.
O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se creează o legătură
între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa
interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această exprimare afectivă oferă şi caracterul oral  al
basmului deoarece frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea rezultă şi din prezenţa
expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor. Impresia de zicere este dată şi de expresiile
narative tipice („şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi
exclamărilor („Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă mie?”, „hai!hai!”).
Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită (asocierea surprinzătoare
a unor cuvinte:  „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin
meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi
apelativele caricaturale („ţapul cel roş”, „farfasiţi”, „Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-
aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”,
„băuturică”), caracterizări pitoreşti (descrierea celor cinci năzdrăvani), scene comice(cearta dintre Gerilă
şi ceilalţi în casa de aramă), citate cu expresii şi vorbe de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”).

4
 În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii,
exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin
expresia „vorba ceea”). Totuşi, el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează, devenind astfel o marcă a
stilului său.
În concluzie, chiar dacă subiectul Poveștii lui Harap-Alb nu este original (fiind întâlnit în șase
versiuni românești și în basme din spațiu din spațiul balcanic și central-european: Omul fără barbă, de E.
Legrand, Omul cu barba de aur – basm popular din Ungaria), basmul lui Ion Creangă se diferențiază prin
intrarea în epos (primele trei încercări), prezența Spânului și a însoțitorilor năzdrăvani. Supratema basmului
popular, cea a triumfului Binelui asupra Răului, este întregită de cea derivată, a inițierii și a maturizării
treptate a eroului, fapt care determină interpretarea acestei creații ca un ,,basm al ființei” sau ca un
bildungsroman în regimul fabulosului.