Povestea lui Harap Alb

Ion Creanga, prozator, nascut pe 1 martie 1837, la Humulesti. A scris poveşti (Soacra cu trei
nurori, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Dănilă Prepeleac, Fata babei şi fata
moşneagului, Capra cu trei iezi, Povestea lui Harap-Alb), povestiri (Moş Ion Roată şi Cuza
Vodă, Moş Nechifor Coţcariul, Acul şi barosul) şi romanul memorialistic Amintiri din copilărie.
Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat unul dintre clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice
Amintiri din copilărie.

Basmul cult este specia narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori
simbolice cu o actiune care implica fabulosul si care infatiseaza parcurgerea drumului maturizarii
de catre erou.

Trasaturi:

fantasticul este localizat, personajele par sa traiasca intr-un mediu humulestean, se comporta
taraneste si vorbesc moldoveneste;

Apar mai multe motive: -motivul calatoriei, neascultarii, imparatului fara nume, recompensarea
binelui, motivul casatoriei.;

Imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;

Formule tipice: initiala, mediana, finala;

umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, psihologia si limbajul

personajelor;

cifra magica trei.

Basmul Povestea lui Harap Alb apare in ,,Convorbiri literare”, in august 1877. Basmul este o
specie epica, in proza, în care apar personaje numeroase, reprezentând Binele si Raul. Actiunea
implica fabulosul/supranaturalul; iar finalul reprezinta triumful binelui .

Trasaturi:
•fantasticul este localizat, personajele par sa traiasca intr-un mediu humulestean,
se
comporta taraneste si vorbesc moldoveneste.
•Apar mai multe motive: -motivul calatoriei, neascultarii, imparatului fara nume,
recompensarea binelui, motivul casatoriei.
•Imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea
•Formule tipice: initiala, mediana, finala.
•umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, psihologia
si limbajul
personajelor

1
•cifra magica trei
Tema: o reprezinta lupta dintre bine si rau si specific basmelor binele
triumfa.Maturizarea lui Harap-Alb , din aceasta cauza basmul poate fi considerat
un
bildungsroman

Personaje:
• personaje bune: a) Harap-Alb este un Fat-Frumos din basmele
populare,destoinic
si curajos, ramane in zona umanului, fiind prietenos,cuminte si ascultator, ca un
flacau din Humulesti.
b) Craiul, tatal lui Harap-Alb este un personaj de basm prin motivul imparatului
aflat in impas.Ion Creanga scoate insa in evindenta trasaturile taranului-tata, in
ipostaza lui pedagogica.
c) Imparatul Verde- este fratele craiului si unchiul lui Harap-Alb.
d)Sfanta Duminica este un personaj fabulos prin aparitiile ei ciudate, o data ca
cersetoare, apoi locuind pe o insula misterioasa, in ipostaza Sfintei Duminici.
e) Fata imparatului Ros este la fel de faimoasa ca si tatl ei, se spunea ca ea e
’’farmazoana’’.
• Personaje rele : a) Spanul este un personaj negativ care intruchipeaza forta
raului in basm, dar care este un rau necesar in initierea lui Harap-Alb.

Umorul:
• Exprimarea oznasa, mucalitica : ’’Doar unu-i imparatul Ros, vestit pin
meleagurile
aceste pentru bunatatea lui cea nepomenita si milostivirea lui cea neauzita.’’
• Combinatii neasteptate de cuvinte: ’’Tare-mi esti drag!… Te-as vari in san, dar
nu icapi de urechi…’’
• Caracterizari pitoresti
• Vorbe de duh: ’’Vorba ceea: da-i cu cinstea, sa piara rusinea’’;
• Poreclele personajelor: Pasarila, Buzila
• Diminutive cu valoare augmentativa: „bauturica”, „buzisoare”

Oralitatea: modalitati de realizare a oralitatii:

• Folosirea dativului
• Exclamatii, interogatii, interjectii: ’’-Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!’’, ’’Ei,
apoi?Lasa-te in sama lor, daca vrei sa ramai fara cap’’;
• Expresii onomatopeice: ’’S-odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap, si cum ajung
in dreptul usii, se opresc putin.’’
• Imprecatii,apostrofe: ’’Na!asa trebuie sa pateasca cine calca juramantul!’
• Adresa directa: ’’Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa
ascultati’’

Moduri de expunere:
• imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea.
• dialogul: ’’-Parca v-a iesit un sfant din gura, Luminate imparate, zise atunci
Flamanzile. (…) –Ia lasati, mai, ise Ochila, clipocind mereu din gene.’’;
• naratiunea: ’’Amu cica era odata intr-o tara un crai, care avea trei feciori.Si
craiul acela mai avea un frate mai mare,care era imparat intr-o alta tara
indepartata.’

Momentele subiectului :

2
In expozitiune aflam ca craiul,care are trei baieti, primeste o scrisoare de la
fratele sau,
Imparatul-verde care avea doar fete.Acesta ii spune sa trimita pe cel mai curajos
baiat
dintre feciorii lui ca sa-i preia tronul.Dupa ce fratii sai s-au intors acasa, mezinul
vrea sasi
incerce norocul, dupa sfatul dat de o batrana, Sfanta Duminica, care ii zice sa-i
ceara
tatalui sau ‘’calul, armele si hainele cu care a fost el mire’’,desi hainele sun
‘’vechi si
ponostie’’, iar ‘’armele ruginite’’.Baba il sfatuieste sa puna o tava cu jaratic in
mijlocul
hergheliei si sa aleaga acel cal care va veni ‘’la jaratic sa manance’’.
In intriga : voinicul, ‘’dupa ce saruta mana tata-sau’’, plaeca la drum, luand carte
din partea
tatalui si, prin dreptul podului, ‘’numai iaca ii iesa si lui ursul inainte’’.Calul se
napusti asupra
ursului si mezinul ridica buzduganul sa loveasca, dar, cand sa izbeasca ursul, un
glas de om ii
spuse : ‘’Dragul tatei,nu da, ca eu sunt’’.Craiul isi sfatuieste fiul sa se fereasca
‘’de omul
ros, iara mai ales de cel span’’,ii da si pielea de urs pentru orice eventualitate si
primeste
binecuvantarea parintelui sau. Fiul craiului si calul pleaca in calatorie ‘’si merg ei
o zi, si
merg doua,si merg patruzeci si noua’’,pana cand intalnesc in codru ‘’un om span’’
care se
ofera drept ‘’sluga la drum’’.Voinicul il refuza, dar ‘’la o stramtoare de drum iaca
ca spanul
iar ii iese inainte,prefacut in alte straie’’ si cu glas mieros ii cere sa-l ia sluga.A
treia oara
spanul iese in cale ‘’imbracat altfel si calare oe un cal frumos’’ tocmai cand fiul
craiului se
ratacise prin codrii intunecosi,acceptand in final sa-l angajeze drept
calauza.Ajungand ei la
o fantana, care ‘’nu avea nici roata,nici cumpana, ci numai o scara de coborat
pana la
apa’’,spanul coboara in put, umple pleoasca, apoi il sfatuieste pe fiul craiului sa
intre si el ca
sa se racoreasca.Tanarul il asculta pe span,dar acesta tranteste capacul peste
gura fantanii
si-l ameninta ca daca nui povesteste totul despre el ‘’cine esti, de unde vii, si
incotro te
duci’’,acolo ii vor putrezi oasele.Sub amenintarea mortii, feciorul de crai jura pe
varful
palosului ca va fi sluga supusa spanului, care se va da drept nepotul imparatului
si ca va
pastra taina ‘’pana cand va muri si iar va invia ‘’.Spanul ii da numele de Harap-
Alb.
In desfasurarea actiunii :Ajunsi la palatul Imparatului Verde,Spanul se da drept
nepotul
sau.Intr-o zi, avand la masa ‘’niste salati foarte minunate’’, care se capatau cu
multa
greutate, spanul hotaraste sa-si trimita sluga sa-i aducaacele bunatati din gradina

3
ursului.Ajutat de Sfanta Duminica Harap-Alb trece cu bine peste aceasta proba,
aducandu-i
spanului salatile dorite.Dupa alte cateva zile, imparatul ii arata spanului niste
pietre atat de
frumoase, incat trezeste lacomia acestuia din urma care isi trimite sluga sa-i
aduca ‘’pielea
cerbului cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc’’.Din nou calul
il duce pe
Harap-Alb in zbor la Sfanta Duminica si ii cere ajutorul.Ascultand si de data asta
sfaturile
Sfintei Duminici, Harap-Alb reuseste sa ia pielea si capul de cerb ducandu-i-le
spanului.Dupa cateva zile, imparatul dadu un ospat foarte mare n cinstea
nepotului sau,la
care a invitat imparati,crai si voievozi.La masa se vorbea despre imparatul Ros si
desprea lui
fiica.Auzind spanul ca fata imparatului Ros este o vrajitoare ii porunceste slugei
sa-i aduca
fata. Pornind spre imparatia imparatului Ros, intalneste in drumul sau pe rand
cinci oameni
ciudati :Gerila, Flamanzila, Ochila, Setila si Pasari-Lati-Lungila.Calatoria alaturi de
cei 5
este plina de peripetii, ‘’ca pe unde treceau, parjol faceau’’.Intr-un tarziu ajung
toti la
imparatie.Trec prin anumite probe si cu greu, imparatul Ros ii da fata lui Harap-
Alb.Dar
fata il supune si ea la o proba,proba care o castiga calul,aducand ‘’trei smicele de
mar dulce
si apa vie si apa moarta’’.
Punctul culminant : Ajungand la imparatie , spanul vazand cat este de frumoasa
fata, se
repede sa o ia in brate,dar il imbranceste si-i spune ca a venit pentru Harap-Alb,
caci ‘’el
este adevaratul nepot al imparatului Verde’’.Turbat de furie spanul ii taie capul
lui Harap-
Alb,dar fata imparatului rosu ii pune capul inapoi foloseste smicele si apa moarta
si cea vie
ptr al aduce la viata.
Deznodamant : Fata imparatului Ros si Harap-Alb primesc binecuvantare de la
imparatul
Verde.Ca la orice nunta imparateasca din basme, veselia a tinut ani intregi, ‘’si
acum mai
tine inca’’.

Motive si simboluri:

FANTANA constituie o probă din drumul spre maturitate; are o dubla conotatie, reprezentând
capcana, dar si spatiul linistii, al fertilitatii, un loc de regasire a sinelui. Intr-un tinut pustiu,
rasare dintr-odată un element primordial: apa, fantana a vietii.Amagindu-l pe Harap-Alb sa intre
in fantana (unde este apa si racoare), Spanul îl determină pe feciorul de crai să accepte un schimb
de identitate. Spânul va lua locul feciorului, iar acesta din urmă va accepta să joace rolul unei
4
simple slugi (harap – sclav). Grota din interiorul labirintului - fantana – devine din “uimita
incantare”, ”grota de spaima” (BACHELARD). Eroul intră cu o identitate si iese cu alta (un nou
nascut cu un nume nou).

MOTIVUL DRUMULUI INITIATIC este o temă de factură mitică, simbol al vieţii şi motiv
esenţial, în basmele populare, sugerând destinul omului derulat implacabil dinspre naştere spre
moarte. Drumul este destinul omului. Pe acest drum, eroul se fortifica. Parcurgerea lui imita
ritualic sensul existentei.

MOTIVUL LABIRINTULUI se leagă de acelea al drumului iniţiatic. Harap-Alb trece prin o

serie de probe (a milosteniei, culegerea salatelor din Grădina Ursului, tăierea capului Cerbului,
aducerea fetei Împăratului Roşu, proba cuptorului/focului, a mâncării şi a băuturii, a
recunoaşterii şi supravegherii fetei) care vor duce la transformarea eroului, dintr-un personaj
neiniţiat, naiv,.dar milostiv (face milostenie către cerşetoarea sub straiele căreia se ascundea
Sfânta Vineri), el devine unul iniţiat, primeşte o identitate (înainte de a pleca spre Împăratul
Verde era numai feciorul cel mic al craiului, pe drum însă va primi numele de Harap-Alb),
capată o cunoaştere. Drumul, ca şi labirintul, semnifică transormarea, călătoria către un centru
spritual care uneori coincide cu moartea. Chiar şi Harap-Alb va trece prin această experienţă la
final, când va fi ucis de câtre Spân şi înviat de fata Împăratului Roşu, moartea reprezentând
aşadar ultima probă a basmului şi cunoaşterea supremă, în lipsa căreia căsătoria n-ar fi pututavea
loc.

CULORILE VERDE, ROŞU şi ALB.

Verdele, prezent în text prin Împăratul Verde, fratele Craiului, este o culoare mediatoare între
albastrul ceresc şi roşul infernal, ce simbolizează speranţa, respectiv viaţa. Simbolismul său,
întotdeauna benefic, este legat şi de tradiţia Sf. Graal, a paharului în care a fost cules sângele lui
Hristos. Pe de altă parte, însă, roşul este o culoare infernală, însuşi Craiul avertizându-l pe Harap
Alb cu privire la pericolul pe care îl reprezintă omul spân şi omul roş. Este un simbol
ambivalent, legat de semnificaţia sângelui, care reprezintă viaţa atunci când este ascuns şi
moartea atunci când este vărsat.

Albul – culoare a purităţii, a inocenţei, a naivităţii/neiniţierii.

URSUL apare în multe opere drept un animal totemic, drept un strămoş infernal, nocturn,
simbolismul său fiind legat de inconştient. În mitologia greacă, zeiţa Artemis era însoţită de un
urs, a cărui înfăţişare o şi lua uneori. Animalul în sine reprezintă polaritatea sacrificat –
sacrificator, victimă – călău.
5
CERBUL este un animal solar (în basm, acesta avea între coarne o nestemată şi putea împietri pe
oricine cu privirea lui) care, în Povestea lui Harap Alb, apare ca o variantă a personajului
mitologic Meduza, al cărei cap, ca şi al cerbului, avea capacitatea de a transforma pe oricine în
stană de piatră.

MOTIVUL CALULUI NĂZDRĂVAN este o constantă a basmelor româneşti şi, totodată, un

animal psihopomp (conduce sufletele celor răposaţi pe tărâmul morţii.)

CUPTORUL (CASA ÎN CARE ESTE GĂZDUIT DE CĂTRE ÎMPĂRATUL ROŞU)

SPÂNUL, în tradiţia românească, este un simbol malefic, al omului diabolic.

MOTIVUL SFINTEI VINERI. Ziua de vineri era închinată zeiţei iubirii, Venera/Venus
(Afrodita, la greci). Deci, Sf. Vineri constituie o reminiscenţă precreştină, asimilată mai târziu
cultului creştin în care este de cele mai multe ori întruchipată ca o bătrână cerşetoare, care
supune credinciosul la proba milosteniei.

Moara cu noroc

Ioan Slavici n. 18 ianuarie 1848 la Şiria a fost un scriitor şi jurnalist roman (nuvelist,
romancier,dramaturg,memorialist). Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de
birău. Nuvela psihologică Moara cu noroc aparut in 1881.Nuvela este o specie a genului epic cu
un singur fir narativ, cu un conflict concentrat care implica un nr mediu de personaje.
Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict
consistent si personaje puternic individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu
un conflict sustinut, materializata intr-o compozitie riguroasa,coerenta dar concisa ,care
focalizeaza, de regula, asupra unui personaj principal si are ca scop caracterizarea
acestuia.Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra
celui interior,pe schimbarile caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea
acestuia, dictata de un mediu nepropriu individului, descrisa in maniera tipic realista, “ca
felie de viata”, “dosar de existenta”.

Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de

stari si pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza.

Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog(inceputul nuvelei), apoi ritmul

este incetinit prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a
conturarii portretelor.

Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista
care reda gandurile personajului(cap IV) si monologul interior adresat,(Ghita vorbeste cu
sine,imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta.

Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata

aspect discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si
discursului narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.

6
Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca , asemanator lui Creanga ,mult mai cenusiu
insa,la fel ca pusta aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac,cu repetarea acelorasi
cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind ritmul vorbirii.

“Moara cu noroc” este o capodopera a nuvelisticii romanesti, un moment de referinta in evolutia

prozei noastre. Slavici este unul din stralucitii reprezentanti ai realismului obiectiv in litaratura noastra, un
precursor al prozei lui Liviu Rebreanu, prin vocatia de a picta mediul social si de a crea tipologii
complexe.

Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste, pe care setea de
imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla
convingerea autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata omului, genereaza
numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.

Compozitia nuvelei este clasica, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind
distribuite in cele 17 capitole, respectandu-se ordinea cronologica a desfasurarii lor. Unitatea intregului, a
feliei de viata autentica este sugerata de cuvintele batranei, cu care se inchide si se deschide cartea
(“Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit”,
“Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat”).

Conflictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita intra in mecanismul necrutator al

afacerilor necinstite ale lui Lica. Stapanit de setea de bani, Ghita se va instraina treptat de Ana si se va
lasa manevrat de Lica, devenindu-I complice. Depune marturie falsa la proces in legatura cu omorul si
jaful din padure, scapandu-l pe Samadau de pedeapsa binemeritata a legii.De acum, prabusirea lui Ghita
este inevitabila. Eroul este aprins de setea de razbunare, dupa ce Lica il necinsteste si in viata familiala.
Astfel, Ghita se hotaraste sa-l dea prins pe Lica jandarmului Pintea. Cei doi se hotarasc sa-I intinda o
cursa, aruncand-o pe Ana drept momeala. Dar onoarea familiei sale este din nou stirbita, iar Lica scapa
fara sa fi fost dovedit vinovat.Intorcandu-se la Moara cu noroc, Ghita isi ucide sotia si este, la randul lui,
ucis din comanda lui Lica. Adept al unei morale intransigente, Slavici isi pedepseste exemplar toate
personajele nuvelei amestecate in afaceri necinstite: arendasul este pradat si batut, femeia cea tanara,
banuita de Lica a avea “slabiciune de aur si de pietre scumpe” este asasinata prin sufocare, Buza-Rupta
si Saila-Boarul sunt osanditi pe viata; iar Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un stejar uscat. Iar
pentru a purifica locul afacerilor necurate un incendiu mistuie carciuma.

Caracterizare personaje

Ghiţă, protagonistul nuvelei şi cărciumarul de la Moara cu noroc, este văzut din mai
multe unghiuri de vedere. Unul dintre acestea îi aparţine lui Lică Sămădăul, tovarăşul şi, ulterior,
oponentul său. Acesta îl caracterizează în mod direct, dându-şi seama că Ghiţă e om de
nădejde: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş
avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă
ştiu alăturea cu un om ca tine”. Totuşi, Sămădăului nu-i convine un om asupra căruia să nu-şi
poată exercita puterea şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om
onest şi cinstit. Caracterizare indirectă Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în
jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe
7
chezăşie”. La proces, jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi
momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise
el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om
de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi aia juns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor”.
Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi
provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei
şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze
cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce
priveşte vinovăţia Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de porcar.

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi
dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, de sărbătorile Paştelui, drept
momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că
Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se
înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în
ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti”. „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi
dragoste”. De aceea, în momentul în care îşi dă seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana,
încercând să scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui
Lică.

Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială
şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să
ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-l înconjoară este în mod
inevitabil tragic.

Caracterizarea lui Lică Sămădăul Lică Sămădăul, antagonistul, exercită asupra

celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El reprezintă incarnarea unui principiu,
singura personalizare directă şi expresă din literatura lui Slavici a <<voinţei de putere>>”.
Lică este caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de treizeci şi
şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi cu sprâncenele
dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă
ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [. . .]”. Lică „irumpe parcă, dintr-o
pre-realitate sau metarealitate paralelă naraţiunii, unde a existat până atunci”.

„Tactica Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi de a le impune

fără discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere cu blândeţe imperativă,
să vină cârciumarul”. Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul
acesta autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul. . .Multe se zic despre mine, multe vor fi
adevărate şi multe scornite. [. . .] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe
aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am
înţeles”. Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi
8
primejdios”. Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui, care se făcuse
jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură slăbiciune, una singură: să facă, să se
laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi,
Ghiţă, de noi”.

„Orgoliul lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se şi
subtituie destinului lor”. Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalţi, cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se
foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi,
pentru a-l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i anula personalitatea. Profită de
fascinaţia pe care o exerctiă asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. De altfel, Ghiţă însuşi
îi spune la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Şi într-adevăr, Lică are o anumită
doză de demonism în sufletul său, lucru ce reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că mă
aflam la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. [. . .] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă
mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care
mă apucă din când în când. . .”.

Construit din lumini şi umbre, personajul are în structura sa morală şi unele elemente de
factură romantică, de personaj excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei
care-l sprijină în afaceri, la petreceri era vesel, binevoitor, chiar seducător, se dovedeşte
neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea femeii care se ocupă de
vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită pentru că a îndrăznit să-şi oprească un lanţ
de aur care-i plăcuse.

Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va
aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică,
iar acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va zdrobi capul într-
un copac pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura
faptelor sale.

Caracterizarea Anei Şi Ana are un destin tragic, cu toate că ea întruchipează în

familie duioşia, candoarea, inocenţa, fiind introdusă în nuvelă pentru a contribui la conturarea
mai pregnantă a figurii lui Ghiţă.

Portretul fizic este realizat în mod direct de către narator, prin intermediul unor adjective
cu valoare de epitet: „Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă”, un model
de frumuseţe feminină, de bunătate şi de duioşie. Protejată întâi de mamă şi apoi de soţ, Ana
trăieşte ca într-un clopot de sticlă. De aceea, la apariţia lui Lică, ea se cutremură „oarecum
speriată de bărbăţia înfăţişării lui”. Totuşi, dă dovadă de inteligenţă şi de intuiţie, atunci când
încearcă să-l apere pe Ghiţă de influenţa malefică a lui Lică. Stăpână pe sine, îi spune soţului
răspicat şi hotărât: „ – Ghiţă!. . . Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil înaintea ta [. . .].
Fă cum ştii, dar eu îţi spun şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun că Lică e om rău şi primejdios”.

9
Caracterizarea indirectă se constituie treptat din gesturile, vorbele şi gândurile personajului.
Ana se simte tot mai părăsită de Ghiţă, încearcă să-l ajute, să-i pătrundă gândurile, dar acesta se
înstrăinează de ea şi o aruncă treptat în braţele lui Lică, îndemnând-o mai întâi să joace cu el, că
„doar n-o să-i ia ceva din frumuseţe”. Este adânc jignită de lipsa de încredere pe care i-o arată
Ghiţă şi, sperând că îi va stârni gelozia, începe să-i arate din ce în ce mai multă atenţie lui Lică.
Cuprinsă de vraja lui Lică, fascinată de magnetismul lui, „Ana alunecă rapid spre prăpastia
păcatului”. Dezgustată de laşitatea soţului care o lasă singură cu Lică şi pleacă la Ineu, Ana i se
dăruieşte lui Lică într-un gest de răzbunare disperată. Dispreţul profund pe care-l simte faţă de
Ghiţă şi pentru faptele sale reiese din declaraţia pe care i-o face lui Lică: „Tu eşti om, Lică, Ghiţă
nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”.

În mod inevitabil, Ana sfârşeşte tragic, înjunghiată de Ghiţă, căruia-i strigă cu disperare
că nu vrea să moară. Înainte să-şi dea sufletul, simţindu-l pe Lică aproape, „ea ţipă dezmierdată,
îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei”. „Aceste
ultime zvâcniri ale eroinei sugerează totul: ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de
răzbunare, dar şi patima neostoită pentru Lică, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a
nevinovăţiei”.

10