Regatul Bulgariei a fost proclamat pe data de 5 octombrie, 1908 (22 septembrie

stil nou) când Principatul Bulgariei şi-a proclamat în mod oficial [1] independenţa
faţă de Imperiul Otoman şi şi-a schimbat statutul de la „principat” la „regat”. Această
mişcare politică a oficializat şi anexarea provinciei otomane „Rumelia răsăriteană”,
care se afla sub controlul bulgarilor încă din 1885. În 1946, monarhia a fost abolită,
iar ultimul ţar a fost exilat, iar regatul a fost transformat în Republica Populară
Bulgaria. Deşi uneori Regatul Bulgar a fost numit şi Al treilea Imperiu Bulgar[2], dar
fiind faptul că în Evul Mediu prin „Ţarsdom” se înţelegea „Imperiu”. În comunitatea
internaţională însă, al treilea stat bulgar a fost recunoscut ca „regat”, nu ca
„imperiu”. 
În septembrie 1918, armatele reunite sârbo-britanică-franco-elenă au spart
frontul din Macedonia, iar ţarul Ferdinand a fost nevoit să ceară pacea. Stamboliiski
dorea să facă o serie de reforme democratice, nu să permită declanşarea unei
revoluţii. Pentru a evita declanşarea revoluţiei, premierul a făcut presiuni asupra
suveranului să abdice în favoarea moştenitorului tronului, Boris al III-lea.
Revoluţionarii au fost reprimaţi, iar armata a fost demobilizată. După semnarea
tratatului de pace de la Neuilly (noiembrie 1919), Bulgaria a pierdut posesiunile de
la Marea Egee în favoarea Greciei, aproape toată Macedonia în favoarea Iugoslaviei şi
a cedat toată Dobrogea României. Alegerile din martie 1920 i-au dat câştig de cauză
agrarienilor, iar Stamboliiski primul guvern cu adevărat democrat al
ţării.Stamboliiski a trebuit să facă faţă uriaşelor probleme sociale într-o ţară
preponderent agrară. Bulgaria trebuia să suporte uriaşe reparaţii de război datorate
Iugoslaviei şi României şi trebuia în plus să rezolve problema refugiaţilor din
Macedonia. Stamboliiski a reuşit să ducă la bun sfârşit un mare număr de reforme
sociale, în ciuda opoziţiei ţarului, marilor proprietari de pământuri şi ofiţerilor unei
armate mult redusă numeric, dar încă foarte influente. Un inamic important al
premierului era „Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană” (VMRO), care
milita pentru recucerirea Macedoniei prin război. În faţa atâtor inamici, Stamboliiski
a căutat sprijjinul comuniştilor bulgari şi a stabilit relaţii cu Uniunea Sovietică.