TITLU: ROMÂNIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

NUME: FEDIUC ANDREI-GEORGE

CLASA: A-12-A D

În perioada interbelică - 1918-1938 - România a traversat mai multe etape:

a) 1919-1922 - etapa caracterizată prin resimțirea distrugerilor provocate de Primul Război

Mondial;

b) 1922-1928 - perioada dezvoltarii relative, când Romania iși reface potențialul economic,
producția industriala si agrară crește treptat și se încheie procesul de unificare in plan politic și
economic;

c) 1929-1933 - marea criză economică caracterizată prin inflație, somaj, pauperizare;

d) 1934-1938 - perioada relansării economice a României datorită politicii protecționiste și a

intervenției statului in economie. În 1938 România a atins punctul maxim al evoluției sale.

România Mare (România interbelică, România Întregită) - termenul „România Mare”

(„România Întregită”) a intrat în uz după Tratatul de la Versailles din 1920, nu ca un concept
iredentist sau expansionist, ci ca o stare de fapt obiectivă, în comparație cu dimensiunile geo-
politice anterioare. România dintre cele două războaie mondiale a avut extinderea teritorială
maximă din istoria sa, 295.641 km2 (în timp ce în prezent extinderea teritorială a României este
de 238.397 km2).

România Mare a existat în această formă până în 1940. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-
Molotov din 1939 - ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de
nord” (26 iunie 1940) și Dictatul de la Viena (30 august 1940) - România a pierdut o treime din
țară fără să fi tras un foc de armă. Termenul nu a fost niciodată denumirea oficială a statului
român, nefiind înscris în constituție.

În 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit

cu Regatul României (vezi: Marea Unire din 1918). Această unire a fost ratificată
în 1920 prin Tratatul de la Trianon (în cazul Transilvaniei, Crișanei, Banatului și Maramureșului),
prin Tratatul de la Versailles (în cazul Basarabiei) și prin tratatul de la Saint Germain (în cazul
Bucovinei). România anexase de asemenea Cadrilaterul, după înfrangerea Bulgariei in 1913 in
cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Astfel, suprafața și populația României s-au dublat în
numai 5 ani, iar cel mai important, o mare parte a poporului român era cuprins pentru prima
oară între granițele unui stat. A mai rămas o comunitate importantă de români în partea de
vest a Banatului, împărțit cu Serbia, și o alta în nord-vestul Bulgariei.
Dictatura carlistă
La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea și-a asumat puteri dictatoriale și a desființat partidele
politice, numind prim miniștrii, ceea ce îi asigura puterea supremă.
Ca urmare a protocolului expansionist adițional secret al Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 și
prăbușirii aliaților occidentali, considerați ca potențialii protectori ai României, la data de 28
iunie 1940 Uniunea Sovietică transmite un ultimatum în care României i se dau 48 de ore
pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România
cedează și după 40 de ore, Armata Roșie și unități sovietice paramilitare (NKVD) intră în
teritoriile cerute și suplimentar în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum.
Retragerea Armatei Române, a Jandarmeriei, a Poliției și a zecilor de mii de civili a fost pripită și
haotică, chiar dezastruasă. Vina suveranului-dictator Carol al II-lea este determinantă,
demonstrând o paralizie de conducere în situații de extremă urgență.
Suplimentar la aceste cedări teritoriale, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de miniștri, între 4
iulie și 4 septembrie 1940, odată cu venirea sa la putere a declarat că va duce o politică
nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară. În urma Pactului Ribbentrop-
Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a
declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa
nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul
Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion
Gigurtu în favoarea Ungariei conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur. Ion
Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei.
Guvernul lui Ion Gigurtu a demisionat pe 4 septembrie 1940, în urma marilor proteste
organizate de legionari împotriva rezultatelor arbitrajului lui Hitler, prin care România a cedat
2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei.
Războiul contra URSS
În Al Doilea Război Mondial documente militare sovietice au fost, uneori, scrise pe spatele unor
formulare oficiale ale administrației române din Transnistria (1944).

Față de nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici datorate cedărilor teritoriale
și retragereii haotice din Basarabia, regele Carol al II-lea îl numește ca prim-ministru
pe generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să
suspende Constituția României și apoi, să abdice în favoarea fiului său, Mihai. După reușita
puciului, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și se proclamă Conducătorul statului. În
conflictul cu Horia Sima și Mișcarea legionară, Antonescu dobândește sprijinul
lui Hitler promițându-i participarea României la războiul anti-sovietic. În 1941, ca aliat
al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice, sub pretextul de recuperare a
teritoriilor pierdute.
România intră în război de partea Germaniei și invadează URSS-ul, reușind să elibereze
Basarabia în vara anului 1941. În pofida poziției liderilor politici Iuliu Maniu, Brătianu și a unora
dintre generali, de a se opri la fostele frontiere românești, și fidel promisiunilor față de Hitler,
Antonescu continuă acțiunile militare în teritoriile ucrainene și rusești. În acest sens, România a
devenit principalul aliat al Germaniei în Europa de Est, furnizând cantități însemnate de petrol,
grâu și alte resurse, și trimițând peste 800.000 de trupe pe frontul de est.
Prin eliminarea regimului lui Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra
puterilor Axei, România recuperează nordul Transilvaniei, fapt consemnat și definitivat
de Tratatul de pace de la Paris la 10 februarie 1947.
Teritoriile fostei Românii Mari care nu mai fac parte din România sunt: Basarabia, jumătatea de
nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor.
A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă.
Acum se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în
special și comunismul. Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii
generale din partea democrațiilor europene.

Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră
războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi
din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote
nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.

Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească
după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, Anii '20 vor fi dominați de luptele
între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de
emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și
a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca
un important rol propagandistic în Germania nazistă.

Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două
războaie.( inter-între, bellum-război)

În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul
Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.

Primul Război Mondial a lăsat în urma sa pierderi umane și materiale imense, o situație
economică dificilă la nivel global, o criză morală de conștiința ce a determinat apariția
curentului pacifist ce a dus la aplicarea a unor numeroase programe și proiecte de organizare a
noii lumi pe noi baze pentru a asigura pacea, securitatea, dezvoltarea și bunăstarea. 

Pe 8 noiembrie 1917, guvernul bolșevic a lansat Decretul asupra păcii, iar guvernul american a
lansat programul de pace cunoscut ca "Cele 14 puncte ale președintelui Wilson". Cele două
programe cuprindeau principii importante, ca diplomația deschisă, dreptul la autodeterminare
(prin care fiecare populație își putea alege formă de guvernare, de a trăi liber, într-un stat liber,
independent și suveran), pacea democratică, fără anexiuni. Programul american prevedea
egalitatea între state, libertatea navigației pe mare, libertatea comerțului, reducerea
înarmărilor, crearea unei Ligi a națiunilor pentru menținerea păcii și cooperării între state.La 11
noiembrie 1918, Primul Război Mondial s-a încheiat.La 18 ianuarie a început Conferința de Pace
de la Paris din 1919, la care au participat doar statele aliate învingătoare. Divergențele dintre
participanți erau imense, opiniile și soluțiile propuse nu concordau. Au fost realizate rapoarte și
analize întocmite de cele 50 de comitete și comisii de experți și de organele principale ale
conferinței-Consiliul celor zece, Consiliul celor cinci, Consiliul celor patru: Marea Britanie, SUA,
Franța, Italia. Japonia se implică și ea în problemele ce priveau Extremul Orient și Oceanul
Pacific. Președintele american Woodrow Wilson i-a declarat președintelui francez, Raymond
Poincare, că menținerea păcii va fi mai dificilă decât războiul. Războiul, miscarile sociale și
naționale, precum și obligațiile grele impuse statelor înfrânte au dus la destrămarea a patru
mari imperii: rus, austro-ungar, german și otoman.

MODUL DE TRAI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Deseori, o societate își amintește despre o perioadă din trecut ca fiind o „epocă de
aur”. Fenomenul nu este nici nou, nici rar. Îl întâlnești în miturile orale ale triburilor
neolitice, în scrierile grecilor antici sau în nostalgiile contemporane. Sunt mai multe
moduri în care se poate explica această tendință, dar privirea spre trecut spune de obicei
mai mult despre prezentul celor care valorizează o epoca apusă decât despre acea
perioada reală din istorie.

Un studiu recent a întrebat romanii despre ce figuri istorice și ce perioade consideră ca

sunt cele mai bune și importante din istoria tarii. Nu m-am mirat să văd că perioada
interbelica și regele Mihai au ieșit pe primul loc. După 1989, mitul interbelicului de aur
și al personalităților sale nemaipomenite a crescut în directa proporție cu demonizarea
perioadei comuniste și dezamăgirea oferită de prezent.

Unul dintre avantajele simbolice ale interbelicului este că aproape nimeni nu a trăit în el
și nu are experiența directă a epocii mitice. În timpul propriei mele cercetări
doctorale de teren, am ajuns deseori să vorbesc cu oamenii dintr-un sat din nordul
României despre viața părinților și a bunicilor lor. Într-o vreme când imensa majoritate
a românilor erau țărani, poveștile lor spun mai mult decât arhitectura interbelică din
Bucuresti sau operele de tinerețe ale lui Eliade sau Cioran. Interbelicul pentru „talpa
țării” era, însă, departe de miturile în care poate credem. Iată câteva momente din viața
acestora.

Făceai mulți copii, pentru că trăiau doar jumătate

ÎNMORMÂNTAREA UNUI COPIL, ÎN INTERBELIC. FOTOGRAFIE DE COSTICĂ
AXINTE VIA FLICKR

O familie, a cărei istorie de viață am înregistrat-o, a avut 13 copii. Doar șapte au trăit
până la 18 ani. Unii au murit până să împlinească un an, o mortalitate infantilă cauzată
de condițiile precare de alimentație, igienă, acces la medicină. Alții au murit de boli
curabile, dar fatale dată fiind absența serviciilor de sănătate, a medicamentelor, a
informației. Și în acest caz vorbim de o gospodărie relativ prosperă. Săracii trăiau și mai
prost, și mai puțin.

Este adevărat că țăranii au fost împroprietăriți după Primul Război Mondial. De

fapt, promisiunea regelui Ferdinand și a generalului Averescu de a da pământ țăranilor-
soldați (sau familiilor lor în cazul în care mureau pe front) a motivat o armată
debusolată și nepregătită mai mult decât idealurile naționaliste pe care le proiectăm
anacronic asupra lor. În memoria țăranilor, nu Marea Unire, ci împroprietărirea a
rămas evenimentul marcant. Însă viața lor nu a fost cu mult mai bună. Tehnologia
rudimentară, piețele agrare disfuncționale, fragmentarea proprietăților prin moștenire
și alte cercuri vicioase au făcut ca gospodăriile țărănești să trăiască de la un an la altul,
folosind strategii de supraviețuire care au rămas încă în cultura contemporană cum ar fi
neîncrederea în stat, cultura secretitudinii, și limitarea generozității la familie, rude și
prieteni.

Colectivizarea de după război a fost percepută ca o nedreptate profundă, iar țăranii au

încercat să se opună cât și cum au putut. Dar pragmatismul i-a făcut să recunoască
avantajele agriculturii industriale, când tractoarele sovietice arau câmpuri înțelenite pe
care plugurile cu boi din interbelic nu le-ar fi arat în veci.

Bibliografie:
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_Mare
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Perioada_interbelic%C4%83
- https://ro.scribd.com/doc/52687026/Societatea-romaneasca-in-
perioada-interbelica - https://www.vice.com/ro/article/vbax38/cum-traiau-
romanii-in-interbelic