Introducere

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea

relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de
la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin
proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale
Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.

Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la

succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau
succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era
declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război
balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea
de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la
Bulgaria.

Viața politică

În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din
cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră
opoziția față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a
căilor ferate și aveau intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al
politicii lor interne.

Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de

mult încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins,
2013, op. cit. p. 42). Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27
ianuarie 1871, Domnitorul îi acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați
în străinătate, de faptul că aplicau acasă, fără discernământ, ideile politice și
sociale, aflate în Europa Occidentală.

La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a

numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la
putere a condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat
încrederea în capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub
președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și
1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al
lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea
semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la
majoritatea teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat
Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua
frontieră între cele două țări.

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de

pământ (categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală[40]),
organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două
răscoale ale țăranilor mai importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888
(care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale țării[41]) și în partea nordică a
Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie.
Răscoala a început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca
o răzmeriță pur locală, însă s-a extins în următoarele săptămâni în toată țara,
cunoscând formele cele mai violente în Muntenia și Oltenia. Aceste convulsii
sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pământul pe care-l
lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa
feudală (boierească)[42] asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la
care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul
comerțului agricol.[43] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite
armata și chiar artileria[44] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat
cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse[45][46][47][48].[49][50][51]
Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.[52]
Perpetuarea relațiilor feudale în agricultură au dat naștere din acea epocă începând
la tendințe republicane, partizanii acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că
era cel mai mare proprietar de pământ (boier) din țară.[53]

Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă

agrară, în urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni
practici era cel mai mare boier al țării[40][54] - va uita repede de promisiunea
făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi soluționată o dată cu trimiterea
armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii[55]

Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din
Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești,
formate în covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării
teritoriilor bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și
prosperi, fără feudalismul și exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul
feudal-monarhic românesc.[15][56]

În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la
cale, în anul 1870, de Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte
în 13 capitale de județ. Republica de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul
fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat autorităților. (Cristian Preda,
op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în armată și
ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători.
A participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877.