Unirea Principatelor Române

Unirea Moldovei cu Țara Românească la 1859

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea

statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două
țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului
moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și
Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale
între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848,
în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului
Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a
consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context
favorabil realizării unirii.[1] Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile
Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și
cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan
Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-
o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat
Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866,
unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar
constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Evenimente anterioare
La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost desființată
vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea.[2] Actul a fost precedat în 1842 de un proiect
de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată
la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie
fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit,
după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele
două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă;
înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a
proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion
răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie,
alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în
cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a
cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în
publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris,
1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra,
care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea,
împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu
deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul
Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari
sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a
remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției
de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la
București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua
Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptiști (îndeosebi în
Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Unirea Principatelor Moldova si Țara Românească in contextul

geopolitic european
Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise
ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să
se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav de la
Bosfor", principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii
de dinainte Rusia țaristă începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei centrale și a
Balcanilor, cu o tendință revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara
Românească. Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și
beneficiind de slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 așa zisul "Război al Crimeii"
împotriva Imperiului Otoman, ocupând Principatele Române. Situația geopolitică a Europei,
dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era deja de dinainte orientată în a asigura existența și
integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după
ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze și engleze. Astfel Franța si
Anglia au intrat în acest război de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu
interesele și politica externă a Austriei în privința "principatelor dunărene". Războiul Crimeii s-a
încheiat prin armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o
nouă situație geopolitică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel
planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în vederea elaborării tratatelor corespunzătoare,
având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care avea să devină o mare
neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politicii europene și situația "principatelor
dunărene", Moldova și Țara Românească. Deși Austria nu a participat la război, a cerut în 3 iunie
1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, în virtutea propriilor interese și într-adevăr
Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române,
plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia. În contextul
problemei "principatelor dunărene" au jucat un rol multe alte probleme de echilibrare a situației
generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în cadrul alianței învingătorilor.
Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive tactice, însă în totală
contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman. Anglia a luat o poziție indecisă. În alianța
învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor trebuie să se
termine, cu o "derusificare" a principatelor de influența Rusiei în cultură și administrație, însă
exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele Române
erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova ideea principiului
național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene în urma
eșecului francez din 1815.
Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea
împăratului francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.
Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege
Principatele Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un
concept preliminar de tratat din 11 februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de
externe al Înaltei Porți, conținând idei de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor.
(«Projet concernant le 1-er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances
et ceux de la S. Porte dans la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). În acest
concept se precizează că în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a
principatelor în acel «Reglement organique» (Regulament Organic) încă de dinainte de 1828 și-
au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile sale
care i-au fost acordate încă de pe timpul lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara
Românească rămân parte integrantă a Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.
Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. În
politica austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți suzeranitatea otomană ca o
nedreptate și vor cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci
austriacă, și partea română a Transilvaniei, creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar
putea sprijini pe susținerea Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei "până în
măduva oaselor". Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod
fericit a fost supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul "mai înălțător și împăciuitor al
statalității" interdependent de naționalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz
Joseph I a avut o cu totul altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână
neunite, dar în nici un caz nu aveau să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră,
independența lor trebuie întărită, dând ordin reprezentantului său la Paris să se opună strict
voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă a Europei.
In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului
francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul
rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești,
iar în al doilea rând a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina
principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.
Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a
păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit
pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură și proveniență înrudite istoric. Însă
trebuie să luăm în considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut
un rol hotărâtor în acest act de unire.

Divanurile ad-hoc
Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea
Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia,
Prusia, Austria, Rusia, Sardinia)[3], revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc
care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei
județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii
Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe
Dunăre, pusă sub control internațional ș.a.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii
boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea
unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara
Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile
se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan
Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei
opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe
Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin
posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și
întâmplat după 1861.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al
caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae
Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile
pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie,
Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor
electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul
reprezentanților celor care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857,
Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din
Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să
zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc.[1] Cu
ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile
d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova.
Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți
supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile
diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.[2]
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state
participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august)
dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost
anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri
parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări
Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia
Centrală cu sediul la Focșani, la granița între Moldova și Țara Românească, ce avea să se ocupe
cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate , însă erau prevăzute armate
naționale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni.
Aceste decizii au fost luate la Conferința de la Paris (1858) a marilor puteri care deși au hotărât
ca principatele să rămână entități politice separate, totuși au fost de acord ca principatele să se
numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. (Florin Constantiniu, 1997 (op. cit.),
p. 231). Totodată, prin Convenția de la Paris, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în
grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. În Moldova,
cei trei caimacami au fost Anastasie Panu, V. Sturdza și Ștefan Catargiu, primii doi, membri ai
partidei naționale, cel de al treilea devotat grupării conservatoare. [4] Principala atribuție a
comisiilor provizorii era de a supraveghea alegerea noilor Adunări Elective, care, la rândul lor,
urmau să aleagă domnitorii Principatelor. [5]
Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei
care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost
puse bazele fuzionării celor două principate.
În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

 Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor

lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
 Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
 Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai
cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
 Neutralitatea teritoriului Principatelor;
 Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele
nației.
Toate acestea -sub garanția colectivă a Marilor Puteri care au subscris tratatul de la Paris.
Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai
- 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

 Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
 Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții
proprii;
 Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care elabora
proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
 Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în
stat, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egalitatea în fața legii, drepturi politice
pentru creștini, libertatea individuală);
 Dreptul de vot rămânea cenzitar; [3]pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să dețină
o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în majoritate mari
moșieri și burghezia înstărită.
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a
Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei
doi domni.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza,
reprezentantul „Partidei Naționale”. [6] Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca obiectiv unirea
Moldovei cu Țara Românească, au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține
pe Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza și agent al Rusiei. Acesta, susținut de
Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez
Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două
țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu
două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au
hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat
comandantul micii armate moldovene, colonelul Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la
întâlnire). La Adunarea electivă, desfășurată în localul Muzeului de Istorie Națională din Iași,
Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-
occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în
schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii
polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste
împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut
obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail
Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care
au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost
deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
[7]

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane
separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.
Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72
mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în
rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a
aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să
năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859
alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas
către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală.
Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică.
Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor
doi ani în sensul unirii politice.
Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum
Iașul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore
întregi alegerea lui Cuza, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor,
procesiuni însumând mase mari de oameni, veneau să-l felicite pe domn. [4]

Recunoașterea internațională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național
român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca
domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la
marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24
ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris.
Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe
internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale,
conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante
și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței
(1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24
ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale
o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești,
între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei
situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial,
odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să
recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul
Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la
Florești (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor
era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni
internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers
consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale
Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache
Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea
armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași;
tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore,
instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași
persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcția de ministru de război în
ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar
Librecht.
La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției
de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859-
1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele
referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității
fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din
Focșani fiind desființată în 9/21 februarie 1862.[4] Termenul de România, care fusese frecvent
folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții
Carpați, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit
în actele oficiale ale țării.
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol
important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani
ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite.
Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului
1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii
Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă,
a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați
aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre
alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la
plecare chiar mijloacele necesare.
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta
hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă
din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale
Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza.
La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții
considerate, în țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă
a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din
urmă efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16
decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea
poziție.
În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea
alcătuirii la București a primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu. [8]
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a
domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca
actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele
Unite încep să se numească oficial România.

Mișcarea anti-unionistă
Mișcarea separatistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856, în contextul luptei pentru
Unirea Principatelor. Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe
Asachi și Costache Negruzzi. Separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul broșurilor, cât și al
periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor,
odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București. Mai mult,
marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a
muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în
legislativul viitorului stat. Mai mult, stataliștii moldoveni au știut să speculeze și momentele
conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând, spre exemplu, luptele
purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.
Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să
câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii
domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece
Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească. Repetarea
alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment,
înfrângerea patriotismului moldovenesc