HIS 107 with Prof.

Greene

Unirea Principatelor Române

24 ianuarie 1859

Mica Unire
 Unirea Principatelor Române a avut loc la
jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea
statelor Moldova și Țara Românească sub
numele Principatele Unite ale Moldovei și
Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe
puternica apropiere culturală și economică
între cele două țări, a cunoscut o etapă
decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă,
prin alegerea colonelului moldovean
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor
principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la
24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
 În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17
ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan
Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.[6]
Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca
obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească,
au oscilat o vreme între a avea un candidat al
lor și a-l susține pe Grigore M. Sturdza, fiul
fostului domnitor Mihail Sturza și agent al
Rusiei.
Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie
1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția
colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia,
Prusia, Austria, Rusia, Sardinia)[3], revizuirea legilor
fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime
atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele
Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și
Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu
misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”,
libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional
 La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin
care a fost desființată vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea.
[2] Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și
greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la
Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de
hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit,
după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele
două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă;
înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în
practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor,
dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea
rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei
austro-ungare.