Unirea Principatelor - (24.01.

1859)

Referat al elevului Giocas Denis

A VIII-A C

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și
Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe
puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a
dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al
ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și

Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și
lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui
Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp
ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de
care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii.[1] Votul popular
favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris
din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două
țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist
moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus
cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a
unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866,
unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția
adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Evenimente anterioare

La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost desființată vama
dintre cele două țări, excepție făcând sarea.[2] Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al
măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focșani, în septembrie
1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail
Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul
Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan
internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței
ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea,
împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze
expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei
austro-ungare.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele
două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse
forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România
viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea
la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi
revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul
britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor
personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă
a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C.
Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.

În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la
Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856);
editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în
patrie a unor revoluționari pașoptiști (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al
domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Unirea Principatelor Moldova si Țara Românească in contextul geopolitic european

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise ultima oară
la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame,
îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav de la Bosfor", principatele
Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de dinainte Rusia țaristă
începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei centrale și a Balcanilor, cu o tendință
revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Românească. Folosind ca pretext
probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de slăbiciunea Imperiului, Rusia a
început în 1853 așa zisul "Război al Crimeii" împotriva Imperiului Otoman, ocupând Principatele
Române. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era deja de dinainte
orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o creștere a
influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze și
engleze. Astfel Franța si Anglia au intrat în acest război de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în
concordanță și cu interesele și politica externă a Austriei în privința "principatelor dunărene". Războiul
Crimeii s-a încheiat prin armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa
o nouă situație geopolitică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel planificate
convorbiri la Constantinopol și Paris în vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca țel
slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat
în atenția marilor puteri ale politicii europene și situația "principatelor dunărene", Moldova și Țara
Românească. Deși Austria nu a participat la război, a cerut în 3 iunie 1854, Rusiei să se retragă din
Principatele Române, în virtutea propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat
atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la
granița Moldovei cu Rusia. În contextul problemei "principatelor dunărene" au jucat un rol multe alte
probleme de echilibrare a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în
cadrul alianței învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive
tactice, însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman. Anglia a luat o poziție
indecisă. În alianța învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor
trebuie să se termine, cu o "derusificare" a principatelor de influența Rusiei în cultură și administrație,
însă exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele Române
erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova ideea principiului
național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene în urma eșecului
francez din 1815.

Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea împăratului
francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.

Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege Principatele Unite
iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un concept preliminar de tratat
din 11 februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al Înaltei Porți, conținând idei
de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet concernant le 1-er point de garantie
arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S. Porte dans la réunion du 11 Fevrier»
(HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). În acest concept se precizează că în virtutea războiului, tratatele ruso-
turce privind organizarea internă a principatelor în acel «Reglement organique» (Regulament Organic)
încă de dinainte de 1828 și-au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit
imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul lui Baiazid I, reținându-se în art. 2
că Moldova si Țara Românească rămân parte integrantă a Imperiului Otoman supuse suzeranității
sultanului.

Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. În politica
austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți suzeranitatea otomană ca o nedreptate și vor
cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci austriacă, și partea
română a Transilvaniei, creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar putea sprijini pe susținerea
Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei "până în măduva oaselor". Exista părerea că
acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod fericit a fost supus în 1849, Austria voia a-i
opune principiul "mai înălțător și împăciuitor al statalității" interdependent de naționalitate. În această
chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut o cu totul altă părere. El a promovat ideea că
principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau să fie legate mai strâns de Înalta
Poartă, ci din contră, independența lor trebuie întărită, dând ordin reprezentantului său la Paris să se
opună strict voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă a Europei.

In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez
Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul rând a fost un
proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rând a
fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca
armă politică a Austriei.

Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a păturilor
conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt timp
o unificare a două principate de cultură și proveniență înrudite istoric. Însă trebuie să luăm în
considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotărâtor în acest
act de unire.

Divanurile ad-hoc

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Țara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry

Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor
Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia,
Sardinia)[3], revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea
românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele
viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional ș.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi,
burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor
Române.

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească
majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai
complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu,
Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni
(Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau
menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu
mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat după 1861.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al
caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride,
aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul
Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat
listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu
cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanților celor care nu împărtășeau
idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din
corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi
era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile
pentru Divanul ad-hoc.[1] Arhivat în 1 februarie 2014, la Wayback Machine. Cu ajutorul lui Costache
Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la
Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu
asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială,
Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.[2] Arhivat în 31
octombrie 2005, la Wayback Machine.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state
participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre
Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În
schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a
Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente).
Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală cu sediul la Focșani, la
granița între Moldova și Țara Românească, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun
pentru ambele Principate , însă erau prevăzute armate naționale separate, având un singur comandant
suprem, numit alternativ de cei doi domni. Aceste decizii au fost luate la Conferința de la Paris (1858) a
marilor puteri care deși au hotărât ca principatele să rămână entități politice separate, totuși au fost de
acord ca principatele să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. (Florin
Constantiniu, 1997 (op. cit.), p. 231). Totodată, prin Convenția de la Paris, marile puteri au lăsat guvernul
fiecărui Principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea
domnitorilor. În Moldova, cei trei caimacami au fost Anastasie Panu, V. Sturdza și Ștefan Catargiu, primii
doi, membri ai partidei naționale, cel de al treilea devotat grupării conservatoare.[4] Principala atribuție
a comisiilor provizorii era de a supraveghea alegerea noilor Adunări Elective, care, la rândul lor, urmau să
aleagă domnitorii Principatelor.[5]

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei care
era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele
fuzionării celor două principate.

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații
încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;

Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;

Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui
moștenitori să fie crescuți în religia țării;

Neutralitatea teritoriului Principatelor;

Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Toate acestea -sub garanția colectivă a Marilor Puteri care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19
august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care elabora proiectele de
legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat,

desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini,
libertatea individuală);

Dreptul de vot rămânea cenzitar; [3]pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să dețină o
proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în majoritate mari moșieri și
burghezia înstărită.

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor,
au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

Theodor Aman: Unirea Principatelor

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza,
reprezentantul „Partidei Naționale”.[6] Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca obiectiv unirea
Moldovei cu Țara Românească, au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore
M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin
intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care
a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma
unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea
domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat
al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, colonelul Alexandru
Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La Adunarea electivă, desfășurată în localul Muzeului de
Istorie Națională din Iași, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și
liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins
și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai
lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui
Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a
pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache
Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza.
Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta
a dovedit ulterior implicarea Rusiei.[7]

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane
separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă,
Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această
situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei
și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul
dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a
proclama ales pe alesul Moldovei".

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui
Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea
Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la
acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a
făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice.

Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum Iașul nu
mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui
Cuza, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor, procesiuni însumând mase mari de
oameni, veneau să-l felicite pe domn.[4]

Recunoașterea internațională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român
unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării
Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare
prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie
1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în
cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se
deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane
apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin
pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia
și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria însă
tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza
răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era
concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri
garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7
septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu
Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la
Florești (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era
acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni
internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers
consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de
către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de
unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o
comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost
așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în
funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca
inspector general Cezar Librecht.

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la
Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din
proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la
Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de
Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în
9/21 februarie 1862.[4] Termenul de România, care fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu
referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, a devenit acum numele curent al
Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol
important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai
domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel,
prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să
renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind
reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte
că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și
polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern
și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea
Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință
Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris,
iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie
1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C.
Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La
sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin
care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la
București a primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu.[8]

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I,
care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil.
Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial
România.

Mișcarea anti-unionistă

Mișcarea separatistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856, în contextul luptei pentru Unirea
Principatelor. Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache
Negruzzi. Separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul broșurilor, cât și al periodicelor („Patria”,
„Nepărtinitorul”). Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului de
greutate politic și administrativ spre București. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină,
susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure
celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Mai mult, stataliștii moldoveni au știut
să speculeze și momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând, spre
exemplu, luptele purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige
alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești)
Nicolae Vogoride și Teodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se
pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și,
implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrângerea patriotismului moldovenesc.

Bibliografie:

Leonid Boicu, Diplomația Europeană și triumful cauzei române, Iași, 1978.

Dumitru Ivănescu (ed.), Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.

Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec (ed.), Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la unitatea
națională, Iași, 2001.

Sursa: Wikipedia