a 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost desființată vama

dintre cele două țări, excepție făcând sarea.[2] Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare
al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focșani, în
septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul
Moldovei, Mihail Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit,
după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele
două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă;
înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a
proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion f
Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Unirea Principatelor Moldova si Țara Românească in

contextul geopolitic european[modificare | modificare sursă]
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni
este nepotrivit pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera
modificările necesare în pagina de discuție.
Acest articol sau această secțiune
are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în
vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le
conține.

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise ultima
oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se
destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav de la Bosfor",
principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de dinainte
Rusia țaristă începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei centrale și a Balcanilor, cu o
tendință revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Românească.
Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de
slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 așa zisul "Război al Crimeii" împotriva Imperiului
Otoman, ocupând Principatele Române. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și
Austria, însă era deja de dinainte orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman
pentru a contracara o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în
Asia în contra intereselor franceze și engleze. Astfel Franța si Anglia au intrat în acest război de
partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu interesele și politica externă a Austriei
în privința "principatelor dunărene". Războiul Crimeii s-a încheiat prin armistițiu, cu propuneri din
partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o nouă situație geopolitică a Europei de est în
context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în
vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în
Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politicii
europene și situația "principatelor dunărene", Moldova și Țara Românească. Deși Austria nu a
participat la război, a cerut în 3 iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, în virtutea
propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat atunci Imperiul Austriac a
ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu
Rusia. În contextul problemei "principatelor dunărene" au jucat un rol multe alte probleme de
echilibrare a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în cadrul
alianței învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive
tactice, însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman. Anglia a luat o poziție
indecisă. În alianța învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra
principatelor trebuie să se termine, cu o "derusificare" a principatelor de influența Rusiei în cultură și
administrație, însă exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor.
Principatele Române erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova
ideea principiului național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene
în urma eșecului francez din 1815.
Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea împăratului
francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.
Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege Principatele
Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un concept preliminar
de tratat din 11 februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al Înaltei Porți,
conținând idei de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet concernant le 1-
er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S. Porte dans
la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). În acest concept se precizează că în
virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a principatelor în acel «Reglement
organique» (Regulament Organic) încă de dinainte de 1828 și-au pierdut valabilitatea. În acest sens,
Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul
lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara Românească rămân parte integrantă a
Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.
Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. În politica
austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți suzeranitatea otomană ca o nedreptate și
vor cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci austriacă, și
partea română a Transilvaniei, creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar putea sprijini
pe susținerea Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei "până în măduva
oaselor". Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod fericit a fost
supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul "mai înălțător și împăciuitor al statalității"
interdependent de naționalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut
o cu totul altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un
caz nu aveau să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independența lor trebuie
întărită, dând ordin reprezentantului său la Paris să se opună strict voinței otomane de a-și întinde
influența în acea zonă a Europei.
In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez
Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul rând a fost
un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea
rând a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principiile Congresului de la Viena din
1815, ca armă politică a Austriei.
Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a păturilor
conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt
timp o unificare a două principate de cultură și proveniență înrudite istoric. Însă trebuie să luăm în
considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotărâtor în
acest act de unire.

Divanurile ad-hoc[modificare | modificare sursă]

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Țara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry

Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea

Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia,
Prusia, Austria, Rusia, Sardinia) [3], revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care
să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din
sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu
misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub
control internațional ș.a.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii
boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii
Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara
Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se
arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan
Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei
opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe
Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin
posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și
întâmplat după 1861.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al
caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride,
aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru
Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a
falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale
unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanților celor
care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a
sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele
scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu
Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc.[1] Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile
compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles,
traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările
Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia
Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.[2]
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state
participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august)
dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate.
În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a
Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative
(parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală cu
sediul la Focșani, la granița între Moldova și Țara Românească, ce avea să se ocupe cu elaborarea
legilor de interes comun pentru ambele Principate , însă erau prevăzute armate naționale separate,
având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni. Aceste decizii au fost luate la
Conferința de la Paris (1858) a marilor puteri care deși au hotărât ca principatele să rămână entități
politice separate, totuși au fost de acord ca principatele să se numească Principatele Unite ale
Moldovei și Țării Românești. (Florin Constantiniu, 1997 (op. cit.), p. 231). Totodată, prin Convenția
de la Paris, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei comisii provizorii, formate
din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. În Moldova, cei trei caimacami au fost Anastasie
Panu, V. Sturdza și Ștefan Catargiu, primii doi, membri ai partidei naționale, cel de al treilea devotat
grupării conservatoare.[4] Principala atribuție a comisiilor provizorii era de a supraveghea alegerea
noilor Adunări Elective, care, la rândul lor, urmau să aleagă domnitorii Principatelor. [5]
Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei
care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost
puse bazele fuzionării celor două principate.
În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

 Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea

vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
 Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
 Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene
și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
 Neutralitatea teritoriului Principatelor;
 Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate
interesele nației.
Toate acestea -sub garanția colectivă a Marilor Puteri care au subscris tratatul de la Paris.
Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai -
7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

 Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte
puteri;
 Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având
instituții proprii;
 Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care
elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
 Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor
în stat, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egalitatea în fața legii, drepturi
politice pentru creștini, libertatea individuală);
 Dreptul de vot rămânea cenzitar; [3]pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să
dețină o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în
majoritate mari moșieri și burghezia înstărită.
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a
Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi
domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza[modificare | modificare sursă]

Theodor Aman: Unirea Principatelor

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza,
reprezentantul „Partidei Naționale”.[6] Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca obiectiv unirea
Moldovei cu Țara Românească, au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține
pe Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza și agent al Rusiei. Acesta, susținut de
Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka
Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub
domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte
de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă
și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate
moldovene, colonelul Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La Adunarea electivă,
desfășurată în localul Muzeului de Istorie Națională din Iași, Cuza a fost prezentat drept variantă de
compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost
surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe
Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze
doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea
sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea
liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin
Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat
după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior
implicarea Rusiei.[7]
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane
separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo
însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În
această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației
Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma
Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră
și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea
lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către
definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală.
Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică.
Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi
ani în sensul unirii politice.
Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum Iașul
nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore întregi
alegerea lui Cuza, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor, procesiuni
însumând mase mari de oameni, veneau să-l felicite pe domn. [4]

Recunoașterea internațională a Unirii[modificare | modificare sursă]

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român
unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al
Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea
manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24
ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris.
Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe
internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale,
conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și
au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13
aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859.
Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție
militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și
Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte
amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a
3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla
alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl
determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era
acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni
internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers
consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar
de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări
de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o
comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost
așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost
numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean
este numit ca inspector general Cezar Librecht.
La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la
Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862)
din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele
referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității
fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din
Focșani fiind desființată în 9/21 februarie 1862.[4] Termenul de România, care fusese frecvent
folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții
Carpați, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în
actele oficiale ale țării.
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol
important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai
domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel,
prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să
renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind
reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să
accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri.
Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt
protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar
mijloacele necesare.
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta
hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din
prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale
Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La
începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în
țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a
lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă
efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16
decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea
poziție.
În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii
la București a primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu. [8]
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a
domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul
de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite
încep să se numească oficial România.

Mișcarea anti-unionistă