2021

Austro-Ungaria si
Imperiul Habsburgic
DAVID ANDREI - 10H
 Austro-Ungaria

Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască sau Monarhia Dunăreană,

desemnează statul condus de monarhii Habsburgi în Europa Centrală și în Europa de Sud-est
între 1867 și 1918. Acest stat a existat după transformarea Imperiului Austriac într-o dublă
monarhie pe baza compromisului austro-ungar din 8 iunie 1867, recunoscut în Austria prin
constituție începând cu 21 decembrie 1867, până în 31 octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din
uniune).
Monarhia austro-ungară se compunea din două state: din „Regatele și Țările reprezentate în
Consiliul Imperial”, neoficial Cisleithania (stat numit oficial Austria doar din 1915), și din
„Țările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan“, neoficial Transleithania (stat numit colocvial
Ungaria). La acestea se adaugă din 1878, sub ocupație austriacă, teritoriul Bosniei și
Herțegovinei, care, din 1908, după lungi negocieri în cadrul monarhiei, a fost încorporat în
calitate de Condominium.
-Condominium (din latinescul con-dominium, „drept de proprietate comună“) este
suveranitatea exercitată în colaborare de mai multe puteri asupra unui teritoriu.

Rădăcinile Austro-Ungariei se găsesc în disputa dintre Imperiul Austriac și Regatul Prusiei în

privința rolului dominant în cadrul Confederației Germane, care a fost întemeiată în 8 iunie 1815,
la Congresul de la Viena, cu Austria ca putere prezidială. Din punctul de vedere al Prusiei,
Austria era principalul obstacol în calea realizării soluției mic-germane — o uniune a țărilor din
Confederația Germană sub conducerea Prusiei, din care Austria urma să fie exclusă — soluție
susținută de o organizație politică supraregională, numită Asociația Națională Germană.
Această dispută a fost decisă în favoarea Prusiei în 3 iulie 1866, la Bătălia de la Königgrätz, în
cadrul Războiului germano-german. Pentru Imperiul Austriac, cea mai grea consecință a acestui
război a fost izolarea provocată de secesiunea forțată a statelor germane. Acestei slăbiri a
germanilor în Imperiul Austriac i-a corespuns o întărire a poziției celorlalte naționalități care
erau demografic dominante, ceea ce a provocat temeri în privința demantelării statului
multinațional, deja puternic zguduit în 1848.
Pentru a reduce acest pericol, casa imperială a trebuit înainte de toate să destindă relațiile cu
elitele Ungariei. Revoluția Maghiară a putut fi înăbușită în 1849 doar cu ajutorul Imperiului Rus.
Prin execuția fostului prim-ministru moderat Lajos Batthyány și a celor 13 martiri de la Arad,
împăratul Francisc Iosif I, în vârstă de nici 20 de ani, deschisese în jurul anului 1850 o prăpastie,
care a fost adâncită și mai mult de re-separarea Voivodinei, a Croației, a Slavoniei și a
Transilvaniei (care, în 1848, fuseseră unite de revoluționarii maghiari cu Regatul Ungariei, ceea
ce a însemnat implicit și sfârșitul autonomiei regionale) precum și de instaurarea în restul
Ungariei a unei administrații militare sub comanda Arhiducelui Albert.
 Cu eliberarea iobagilor în 1848, în cele din urmă Casa de Habsburg și i-a ridicat împotrivă pe
nobilii maghiari, adevărații decidenți ai țări. Rezistența pasivă a acestora sub forma unui refuz al
obedienței administrative și fiscale a antrenat o prezență militară permanentă. Ca elemente
modernizante ale acestei faze, pe lângă eliberarea iobagilor pe tot cuprinsul Dublei Monarhii,
sunt de remarcat modernizarea sistemului de învățământ, sfârșitul jurisdicției patrimoniale și
introducerea codului penal austriac.
Încoronarea lui Francisc Iosif I și a consoartei sale Elisabeta ca pereche regală a Țărilor
Coroanei Sfântului Ștefan, 1867
Confruntarea a fost în cele din urmă impulsionată și de avântul economic, însă o primă
apropiere între cele două părți a fost realizată cu succes de către guvernul imperial în 1865, odată
cu reinstaurarea Dietei de la Pesta și cu promisiunea restaurării lărgite a constituției maghiare de
la 1848. Pași suplimentari erau urgent necesari.
Negocierile compromisului cu Ungaria au stat sub semnul opiniilor maghiare conflictuale.
Lajos Kossuth, însuflețitul conducător al revoluției maghiare care trăia în exil, și credincioșii lui
urmași din țară au votat pentru separarea de Austria, un compromis fiind (potrivit lui Kossuth)
„moartea națiunii” și mijlocul de a impune țării „jugul intereselor străine.”
Cu toate acestea, în cele din urmă s-a impus opinia conducătorului liberalilor, Ferenc Deák. El
a argumentat că o Ungarie liberă, cu puternicele ei minorități slave și germane, ar fi fost în
pericol să rămână izolată și, în cele din urmă, să fie zdrobită între Imperiul German și Imperiul
Rus. Din acest motiv, o alianță cu Austria slăbită de problema internă a naționalităților ar fi de
preferat în condițiile în care ar fi făcută sub conducerea unui monarh care, prin jurământul de
încoronare, s-ar pune în slujba națiunii maghiare. În plus, Deák i-a convins pe nobili cu
observația că compromisul ar prezenta posibilitatea de a păstra integritatea teritorială și politică a
marilor proprietăți și de a continua stăpânirea celorlalte națiuni din Ungaria.