CRIZA ORIENTALA, 1852-1856

A doua Restauratie in Europa Centrala si renasterea Sfintei Aliante in formula tratatului austroprusac (16 mai 1851) patronat de Rusia a condus, intre altele, la fragilizarea pozitiei Frantei republicane in sistemul de state european. Presedintelui Louis Napoleon Bonaparte i-a fost astfel negata oportunitatea cautarii unei posibile aliante cu o putere revizionista (Prusia) si sentimentul general in Europa a fost ca intentia fundamentala a Rusiei era aceea de a izola Franta si de a o controla. Faptul ca noul sef de stat francez era un Bonaparte a usurat sarcina Rusiei in privinta inducerii si cultivarii unei stari de alarma la Berlin si la Viena, cu privire la obiectivele agresive ale francezilor. Pe de alta parte, fluturand spectrul unei invazii franceze dincolo de Rin, rusii au urmarit in mod evident disciplinarea Prusiei, pentru revizionismul promovat in spatiul german intre 1849-1850, contra liniei conservatoare sustinute de Petersburg. Temerile manifestate la Curtile Nordice, dar si la Londra, vis-a-vis de Franta nu erau in totalitate intemeiate. Obiectivele de politica externa ale lui Louis Napoleon Bonaparte erau limitate la inceputul anilor 50. Ele vizau in primul rand alterarea status quo-ului teritorial in Vest si insertia in mecanismul anglo-rus, ce domina realitatile internationale, ori altfel spus paritatea cu Marea Britanie si Rusia in sistem. Razboiul pentru revansa contra celor patru aliati de la Chaumont nu constituia o optiune decat pentru un numar restrans de bonapartisti, respectiv republicani radicali. in mare parte Bonaparte perpetua in politica externa perceptiile, aspiratiile si temerile predecesorilor (Bourbonii, Louis Philippe, Thiers). A cautat distrugerea ordinii Viena pentru ca asta insemna eliberarea de dublul control precizat in 1815, cel anglo-rus si cel exercitat de Sfanta Alianta, la fel cum a cautat restabilirea pozitiei pierdute, in ierarhia Marilor Puteri. S-a temut insa, la fel ca si inaintasii sai, de izolare si de un razboi purtat din nou contra celorlalte 4 Mari Puteri. Factorul personal si manipularea principiului nationalitatilor au reprezentat aproape singurele elemente de noutate in programul sau. in martie 1852, amenintarile la adresa independentei Belgiei ascunse sub ideea unei uniuni politice au condus, oarecum asteptat, la solidarizarea fostilor aliati contra Frantei . Napoleon a trebuit sa faca pasul inapoi si Rusii au ramas cu impresia ca solidaritatea celor 4 contra Frantei era mai solida ca niciodata . Noul lider francez, spre deosebire de unchiul sau, avea insa avantajul rabdarii. Placat in occident, a pivotat 180 deturnand politica franceza, si odata cu ea atentia Europei, spre Levant. Obiectivul a fost acela de a provoca Rusia, perceputa ca fiind principala amenintare la adresa Frantei, si de a o izola in sistem. Orice actiune in Europa

conducea inevitabil la coalizarea celor 4 mari puteri in vreme ce in Orientul European Prusia nu avea interese directe iar Marea Britanie si Austria nu erau motivate sa intareasca pozitia Rusiei in aceasta zona. in plus, complexitatea problemei orientale oferea cadrul propice unei infruntari diplomatice de prestigiu. in chestiunea protectiei Locurilor Sfinte la Ierusalim si Bethlehem existau toate sansele ca Austria, o putere catolica, sa fie separata de Rusia, liderul lumii ortodoxe. in primavara lui 1852 guvernul francez a cerut in mod formal celui otoman sa-i recunoasca statutul de protector al crestinilor in tara Sfanta si sa predea calugarilor latini cheile Bisericii Mantuitorului, la Ierusalim, si ale Bisericii Nativitatii, la Bethlehem. Cererea era intemeiata pe precedente si pe capitulatiile incheiate de Franta cu Sublima Poarta, incepand cu Francisc I. Satisfacerea ei conducea inevitabil la deposedarea clerului ortodox de rolul de gardian al lacasurilor de cult, rol asumat de facto (nu si de jure) din veacul XVIII. Raspunsul initial al Portii a fost acela de a temporiza. Ceea ce in ultima instanta a atras o serie de amenintari concrete din partea Frantei: deplasare unei escadre in Mediterana orientala si fortarea Stramtorilor de catre fregata Charlemagne ce-l transporta pe noul ambasador francez, ceea ce constituia o violare flagranta a Conventiei internationale a Stramtorilor, din iulie 1841. in decembrie 1852 Poarta a sfarsit prin a ceda la presiunile franceze concedand ceea ce i se ceruse. Triumful francez constituia o sfidare directa la adresa Rusiei si a pozitiei sale preeminente in zona. Reactia guvernului de la Petersburg, anticipata de Napoleon al III-lea, a vizat asadar recuperarea terenului pierdut la Poarta in favoarea francezilor. Mentinerea Imperiului Otoman in sfera de control rusa era vitala pentru interesele strategice, politice si economice ale Rusiei. in mintea lui Nicolae I, conflictul de prestigiu si considerentele strategice din spatele sau era dublat de un altul la fel de important intre "ordine" si "revolutie". Preponderenta franceza la Poarta echivala cu imposibilitatea Rusiei de a controla flancul sudic al Europei, prin Mediterana, in favoarea Frantei. Rusia nu avea alta alternativa decat sa raspunda la provocare, administrand pe cat posibil o infrangere umilitoare Frantei si, mai ales, restabilind preponderenta rusa la Constantinopol (Imperiul otoman trebuia sa se teama de Rusia mai mult decat de oricare alta mare putere, suna principiul formulat de Nesselrode inca de la finele anilor 20). in februarie 1853, Printul Mensikov a fost trimis in misiune speciala la Poarta pentru a cere demiterea ministrului de externe otoman, Fuad Pasa, cel ce cedase la presiunile franceze si, mai ales, pentru a obtine recunoasterea statului Rusiei de protectoare a crestinilor din cuprinsul Imperiului Otoman. Un asemenea drept decurgea, se presupunea in mod eronat la Petersburg, din clauzele Tratatului de la Kuciuk Kainardji din 1774.

Cu aproximativ o luna inainte de expedierea spre Constantinopol a misiunii Mensikov, Nicolae I a incercat sa-si asigure pozitia binevoitoare a cabinetelor de la Londra si Viena oferind garantii in privinta respectarii intereselor celor doua mari puteri in zona. in particular, ambasadorul britanic la Petersburg, lordul Seymour, a fost prevenit ca in cazul colapsului Imperiului Otoman Marea Britanie avea sa-si primeasca partea cuvenita (ceea ce echivala cu reinnoirea asigurarilor oferite de Nicolae I premierului Aberdeen , in 1844, la Londra). Efectul na fost insa cel scontat. in conditiile in care misiunea Mensikov n-a facut altceva decat sa accentueze escaladarea crizei, guvernele occidentale au devenit din ce in ce mai suspicioase visa-vis de politica rusa. Turcii au declinat cererile ruse si in mai 1853 printul Mensikov a parasit demonstrativ Constantinopolul. in iulie Rusii au recurs la ocuparea Principatelor Romane, pentru a forta Poarta sa accepte conditiile solicitate. Masura, desi anuntata ca fiind temporara, a alarmat cabinetele de la Londra si Viena. Austriecii s-au aratat a fi mai indeaproape preocupati avand in vedere faptul ca instalarea rusilor in Principate expunea intreaga frontiera de est si de sud-est a Imperiului la presiunea militara rusa. Proximitatea imediata explica foarte probabil decizia obstinata a lui Buol, cel putin pe parcursul anului 1853, de a evita o implicare militara ce ar fi transformat spatiul nord-danubian si o parte a teritoriului austriac in teatru de operatiuni. Ambele puteri au cautat sa gaseasca o solutie conciliatore a crizei astfel incat Rusia sa se poata retrage cu prestigiul restabilit iar Poarta sa fie in masura sa faca concesii fara ca asta sa-i lezeze independenta. Austriecii, la fel ca si in 1840, si-au pus sperantele intr-o conferinta diplomatica, reunita la Viena in iulie 1853. Numai ca Nicolae I, spre deosebire de Mehmed Ali, nu era dispus sa faca pasul inapoi, din considerente altfel intemeiate (din 1840 incepand Rusia jucase "loial" cartea actiunii concertate a Marilor Puteri in afacerile Orientului European, in tandem cu Marea Britanie si chiar cu Austria; ori, prin interventia unilaterala si in forta din 1852, Franta alterase balanta de putere in zona, in detrimentul evident al Rusiei; revendicarea status quo-ului ante de catre Rusia era asadar o actiune mai mult decat rezonabila, chiar necesara). Manifestarea Concertului European s-a tradus in Nota de la Viena (1 august 1853) ce propunea Portii un protectorat combinat franco-rus asupra crestinilor din Imperiul Otoman. Turcii au cerut "amendamente", un fel ocolit de a respinge demersul Marilor Puteri, in timp ce rusii, la 7 septembrie, "interpretand violent" textul propunerii au declarat ca Nota de la Viena le dadea satisfactie deplina. Luarea de pozitie rusa a distrus incercarea Concertului de a gasi o solutie de compromis si in ultima instanta Concertul insusi. La 23 septembrie 1853, Aberdeen si Clarendon au ordonat flotei stationate in Golful Besika sa se indrepte spre Stramtori. Chiar si in aceasta circumstanta, Nicolae I a crezut ca poate conta pe Berlin si Viena; a cautat alianta "Curtilor nordice" pe care o refuzase in 1851 si a crezut ca-i poate converti pe Austrieci sa accepte planurile de partitie a Imperiului Otoman. La Olomuc (sf. lui septembrie 1853), la intalnirea cu Franz Josef, a vorbit din nou (ca si in 1844)

despre protectoratul comun asupra Principatelor, despre neutralizarea Constantinopolului, despre Balcanii de vest ce ar fi trebuit sa revina Austriei..., pana la urma orice ar fi putut rupe "solidaritatea Europei [Concertului - n.n.]". Austriecii au parat reclamand participarea prusacilor la orice fel de alianta, asta in conditiile in care Frederik Wilhelm al IV-lea era angajat intr-o "neutralitate completa". Rezultatul pentru rusi a fost asadar nul. in toamna lui 1853 Sfanta Alianta nu mai era decat o fantoma [Taylor: 57]. Cu toate astea, "fantoma" i-a parut amenintatoare lui Palmerston, omul de stat britanic fiind convins ca austriecii si rusii se intelesesera in vederea impartirii Imperiului Otoman. La 4 octombrie 1853, tarat de propria-i opinie publica, Sultanul a declarat razboi Rusiei, dar la presiunile ambasadorului britanic, Stratford, deschiderea ostilitatilor a fost amanata. Patrunderea flotelor aliate in stramtori a pus insa capat oricaror ezitari si la 23 octombrie turcii au trecut Dunarea. La 30 noiembrie 1853, in Marea Neagra, s-a consumat dezastrul de la Sinope. Flota rusa a distrus-o pe cea turca intr-un act cat se poate de legitim de razboi. in presa britanica si franceza insa, evenimentul a fost catalogat drept un masacru si de aici inainte febra razboinica a evoluat ascendent in Marea Britanie si in Franta inflamand opinia publica si constrangand actiunea guvernelor. La 12 ianuarie 1854 s-a precizat replica anglo-franceza: protectia vaselor otomane urma a fi preluata de flotele aliate iar flota rusa trebuia retrasa si stationata la Sevastopol. tarul a incercat inca odata sa joace cartea Sfintei Aliante solicitand Austriei si Prusiei neutralitatea armata. Neutralitatea i-ar fi oferit securitatea frontierelor vestice si posibilitatea de a-si concentra fortele pe Dunare si in sud. Conditia austriecilor a fost insa mentinerea status quoului in Balcani, adica tocmai ceea ce tarul nu putea accepta de aceasta data, din motive de prestigiu La 27 februarie 1854 Aliatii au solicitat ultimativ rusilor retragerea din Principate; ca urmare a raspunsului negativ al guvernului tarist, starea de razboi intre cele trei mari puteri s-a instalat de facto, cu toate ca declaratia oficiala franco-britanica nu a fost formulata decat la 28 martie 1854.

RAZBOIUL CRIMEII - POLITICA AUSTRIACA

Izbucnirea razboiului a creat austriecilor o dilema teribila. Ministrul de externe, Buol, exasperat de intransigenta beligerantilor, era decis sa se mentina in afara conflictului. Cu toate astea, gasea pretentiile Rusiei absolut neacceptabile. intr-o lunga dezbatere nascuta la Viena in primavara lui 1854 Buol a invins contra partidului militarist de la Curte, favorabil interventiei alaturi de Rusia impotriva Imperiului Otoman - in vederea stabilirii controlului Austriei asupra Balcanilor de vest - idee de care era atras pana si imparatul Franz Josef. Ca toti oamenii de stat de dupa el, Buol a considerat pretul unei astfel de cooperari ca fiind prohibitiv: stabilirea - prin distrugerea Imperiului Otoman - a unei vecinatati ruse periculoase in estul Balcanilor. in lumina recentelor evenimente, pentru Buol era evident ca status quo-ul din 1853 nu o ferea o securitate adecvata Austriei. Rusia nu trebuia lasata sa faca achizitii noi in Balcani, ci dimpotriva trebuia impinsa inapoi. Austria putea gasi securitate in slabirea permanenta a Rusiei in Orientul European. Pentru a-si intari pozitia pentru eventuala confruntare cu Rusia, Buol a cautat un minim suport pe langa Prusia si pe langa celelalte state germane, in forma unei aliante defensive pentru mentinerea status quo-ului (aprilie 1854). in iulie 1854 ultimatumul austriac a fortat Rusia sa se retraga din Principate si la cererea Imperiului Otoman Austria a procedat la ocuparea lor. Consecintele tuturor acestor actiuni, pe termen lung, pentru Austria, pentru pozitia sa in sistem, au fost extrem de serioase. in primul rand, furia dezlantuita la Petersburg a condus la distrugerea definitiva a aliantei Austro-Ruse. "A venit timpul - a declarat Nicolae I - sa luptam nu cu Turcii si aliatii lor, ci sa ne concentram toate eforturile contra perfidei Austrii si s-o pedepsim sever pentru aceasta ingratitudine rusinoasa". in al doilea rand, a slabit pozitia Austriei vis-a-vis de Prusia in cadrul Confederatiei Germane. Bismarck, reprezentantul Prusiei la Frankfurt, a speculat abil refuzul statelor germane de a fi atrase in conflict convingandu-le sa se opuna Austriei. in februarie 1855, propunerea Austriei de a mobiliza fortele Confederatiei a fost infranta rasunator la vot, reliefandu-se pozitia forte a Prusiei. Prusia a insistat asupra caracterului strict defensiv al aliantei din aprilie 1854, adoptand in acelasi timp o neutralitate marcant binevoitoare fata de Rusia - permitandu-i acesteia sa eludeze blocada franco-britanica prin intermediul porturilor sale. Toate aceste lucruri au fost bine memorate la Petersburg, si mai tarziu se vor reflecta in consecinta in modul de raportare al Rusiei la chestiunile tinand de domeniul international din cadrul disputei dintre Prusia si Austria pentru spatiul german. Cele 4 puncte (8 august 1854) redactate de Austrieci impreuna cu Francezii (ce sperau sa atraga astfel Austria in razboi de partea lor) au fost special gandite sa previna pe viitor orice avans rus in Orientul European. 1. Ocupatia rusa din Principate trebuia inlocuita cu o garantie internationala. 2. Dunarea era declarata fluviu deschis liberei navigatii. 3. Conventia Stramtorilor din 1841 trebuia revizuita in interesul balantei de putere. 4. ultimul punct cerea ca Rusia sa renunte la pretentia ei de a proteja crestinii din Imperiul Otoman. Rusia ar fi trebuit asadar sa cedeze protectoratele stabilite cu multa greutate, sange si bani, in Principate si in

Serbia, protectorate ce fusesera sanctionate de tratate si implicit recunoscute de Austria la Munchengraz in 1833! Politica lui Buol a parut probabil mai ambitioasa decat era in masura sa fie: ministrul austriac de externe era pregatit pentru presiuni diplomatice, dar excludea absolut varianta unui razboi purtat alaturi de aliatii occidentali. Monarhia era inca in convalescenta dupa revolutia de la 1848-49, cu mai multe provincii aflate inca (in mai 1854) sub incidenta legii martiale. Si mai ales era limpede pentru Buol ca daca Austria ar fi intrat in razboi, ar fi transformat conflictul din Crimeea intr-unul european - purtat in principal pe teritoriul sau.

RAZBOIUL, 1854-55 in septembrie 1854 Britanicii si Francezii au debarcat un corp expeditionar de 50.000 de soldati in peninsula. Au urmat doua luni de lupte indecise: aliatii n-au reusit sa ia Sevastopolul, in vreme ce rusii n-au fost in stare sa-i scoata din Crimeea. Pe parcursul iernii lui 1854-55 diplomatii au cautat sa faca acelasi lucru ca si generalii sa puna capat razboiului. inca o data Puterile occidentale si-au concentrat diplomatia spre incercarea de a gasi noi aliati. in decembrie 1854 Austria a semnat o alianta formala cu puterile vestice angajandu-se sa colaboreze cu ele in vederea implementarii celor 4 puncte - precum si un acord secret cu Franta pentru mentinerea status quo-ului in Italia, dar a refuzat sa intre in razboi. Guvernul Sardiniei, alarmat de vestea unui tratat franco-austriac, a fost dornic sa intre in razboi. Realist, Cavour credea ca indiferent de atitudinea Sardiniei fata de razboi, Napoleon al III-lea avea sa caute sa se foloseasca de ezitarile Austriei pentru a pune in discutie status quo-ul din Italia. Britanicii au fost cei care au luat initiativa in ideea de a mai contrabalansa preponderenta francezilor in Crimeea (200.000 francezi contra a 50.000 de britanici). in februarie 1855 Sardinia a trimis 15.000 de soldati in Crimeea. Lunile decembrie 1854 februarie 1855 au constituit faza italiana a razboiului din Crimeea. Catre primavara lui 1855 tensiunile Anglo-Franceze decurgand din disputele privind modul de conducere a razboiului au devenit publice. in Franta razboiul era impopular si tocmai de aceea Napoleon al III-lea era la randu-i dornic sa placheze opinia publica cu un succes rasunator. in Marea Britanie, dimpotriva, razboiul era popular, dar ideea ca era prost gestionat de guvern provoca indignare. Caderea lui Aberdeen in ianuarie 1855 si inlocuirea sa cu Palmerston a fost vazuta ca un angajament de a trata razboiul mai serios.

RAZBOIUL SI PRELIMINARIILE PACII

Austriecii au fost cei care au luat initiativa de a aduce beligerantii la tratative. Epuizarea francezilor, moartea lui Nicolae I la 2 martie 1855 si faptul ca tarul Alexandru al II-lea nu-si legase prestigiul direct de acest razboi, au parut sa ofere o baza pentru compromis. Austriecii erau si ei dispusi sa negocieze cele 4 puncte. O oferta rusa de stabilire a unei balante a puterii navale in Marea Neagra a fost in final respinsa de Palmerston care voia sa pedepseasca Rusia; premierul britanic nu avea de gand sa se multumeasca cu mici castiguri ci vroia "mari schimbari teritoriale". in iunie 1855 a inceput asediul Sevastopolului si in septembrie cetatea a cazut. Operatiunile franceze aici au fost mai reusite decat cele britanice si asta a adancit fisura intre aliati. in consecinta, Britanicii au incercat sa redreseze balanta printr-o campanie in Asia Mica in 1856, folosind trupe anglo-sardo-turce, dar nu si franceze; francezii ar fi urmat sa-i asiste in Baltica. Napoleon al III-lea nu mai credea insa ca succesele Britanicilor in

Asia ori "a muri pentru Kronstadt" ar fi contribuit la stavilirea impopularitatii razboiului acasa. in Franta inflatia provoca rascoale in orase si guvernul fusese obligat sa creasca garnizoana Parisului de la 30.000 la 40.000 de soldati. Marx si urmasii sai gresisera in analiza politicii orientale a Frantei: Napoleon al III-lea nu mersese la razboi ca urmare a nemultumirilor domestice (si pentru a le inabusi printr-un succes extern), ci nemultumirile domestice il fortau sa faca pace. La 14 noiembrie 1855 Francezii si Austriecii au convenit asupra celor 4 puncte si in final Buol a sprijinit cererea aliatilor de neutralizare a Marii Negre (o incalcare fara precedent a suveranitatii unei Mari Puteri?). Insertia lui Buol, in replica - clauza privind cedarea sudului Basarabiei de catre Rusia, inteligibila in termeni de interes comercial si strategic - a fost probabil o greseala pentru ca statutul de Mare Putere al Austriei depinsese din anii 20 nu de controlul gurilor Dunarii ci de bunele relatii cu Rusia. Ori cesiunea Basarabiei era prima pierdere teritoriala suferita de Rusia de la Petru cel Mare incolo, si asta ca urmare a cererii Austriei! Ura contra Austriei a crescut la Petersburg si a fost potentata de instalarea ca ministru de externe a lui Gorceakov, pana atunci ambasador la Viena.

Initial, Palmerston, inca setat pe planuri grandioase a respins termenii Buol-Bourqueney, dar Cabinetul a refuzat sa-l sprijine si in decembrie a trebuit sa accepte, propunerea lui Buol de a fi prezentati ultimativ Petersburgului (a acceptat poate in speranta ca rusii le vor respinge). Rusia a acceptat insa termenii pentru ca orizontul diplomatic se innegrea: soseau vesti ca Suedia incheiase o alianta cu occidentalii (21 noiembrie 1855) ceea ce a constituit un soc pentru tar. Militarii erau de parere ca o campanie rusa in 1856 era fara speranta si ar fi putut aduce pierderi la frontiere ori chiar retragerea pe granitele de dinainte de 1721. Drept urmare, la 16 ianuarie 1856, Consiliul de Coroana de la Peteresburg a acceptat termenii avansati de coalitia occidentala.

Marea Britanie si Rusia au fost cele ce au sacrificat cel mai mult refuzand compromisul in 1854. Razboiul Crimeii a pus capat dominatiei anglo-ruse asupra Europei si odata cu asta primei epoci a Concertului, forumul diplomatic multilateral a carui functionare depinsese in mare masura de sustinerea Marii Britanii si a Rusiei. Atat Marea Britanie, pentru ca a luptat alaturi de Franta in Orientul European, cat si Rusia, pentru ca a luptat contra ei, i-au conferit acesteia egalitatea in sistem, atat de cautata de Napoleon al III-lea, si chiar mai mult decat atat. Pe parcursul razboiului si in perioada imediat urmatoare Franta si-a asigurat preponderenta in sistemul continental, fapt facut posibil tocmai de colapsul Sfintei Aliante, de infrangerea Rusiei si de consecutivul abandon anglo-rus al actiunii diplomatice concertate.