STATUL ŞI POLITICA PÂNĂ LA 1821

EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

Sistemul fanariot în Ţara Românească şi Moldova

Cele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de
revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, în istoria societăţii româneşti,
perioada ei „premodernă”. Pe teren intern se acumulează mutaţii lente ce pregătesc lumea
românească de pe cele două laturi ale Carpaţilor pentru trecerea la vârsta modernă şi
naţională, în pofida piedicilor de tot felul pe care le întâmpină. În plan extern, statutul lor
cunoaşte fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor politici din afară, pe fondul
începutului „Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult în câmpul
tendinţelor expansioniste ale marilor puteri creştine. Dar, treptat, începând cu cumpăna
secolelor XVIII-XIX, societatea românească dobândeşte o tot mai limpede conştiinţă de
sine şi asupra nevoilor ei, care se materializează în mişcările revoluţionare din 1821 şi
1848.
REACŢIA LUI MIHAI VITEAZUL, ULTIMA MARE ÎNCERCARE DE
REZISTENŢĂ ARMATĂ A LUMII ROMÂNEŞTI ÎN FAŢA DOMINAŢIEI PORŢII,
A FOST UN AVERTISMENT PENTRU SULTANI, CARE, ÎN PRIMELE ŞASE
DECENII ALE VEACULUI AL XVII-LEA, AU SLĂBIT OPRESIUNEA
ECONOMICĂ ŞI CONTROLUL POLITIC ÎN PRINCIPATE. E DREPT, ACEASTĂ
SCHIMBARE VENEA ŞI PE FONDUL FOCALIZĂRII ATENŢIEI
ISTANBULULUI PE FRONTIERELE SALE ORIENTALE. TOATE ACESTEA
EXPLICĂ DOMNIILE LUNGI ŞI RELATIV STABILE AL lui Matei Basarab (1633-
1654), în Ţara Românească, şi a lui Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Mai mult,
principii ardeleni promovează în prima jumătate a secolului al XVII-lea o politică
independentă şi participă ca adevăraţi suverani la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu
anii '60 ai secolului însă, după un veac de politică defensivă în Europa, Poarta reia ofensiva
spre Europa Centrală. Perioada coincide cu o înăsprire a opresiunii economice şi a
controlului politic în Principate, obligate să susţină financiar şi chiar să participe la
expediţiile turceşti contra principilor creştini. În perioada 1673-1678/1683, Poarta a
încercat să introducă în Ţările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând slujbaşi
greci în dregătoriile Ţărilor Române (protofanariotismul). Această. măsură a premers
regimul fanariot, instaurat oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII-
lea antrenează fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au
loc importante modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Numeroasele acţiuni
militare desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane
împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influenţat regimul politic al
Ţărilor Române. Noua politică ofensivă a Porţii, ce culminează cu marele asediu al
Vienei (1683), sfârşeşte printr-o adevărată catastrofă în faţa puterilor creştine, coalizate în
jurul Habsburgilor. Înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul decăderii
Imperiului Otoman şi deschiderea „crizei orientale”. Turcii pierd bătălie după bătălie şi
cedează poziţiile cucerite de Soliman Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la

85
Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunţa la numeroase teritorii cheie pentru poziţiile
sale strategice şi politice în Europa, Ungaria şi Transilvania trecând sub stăpânire
habsburgică. Cu acest prilej s-a pus problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt
cunoscut în istoria diplomaţiei sub numele de „problema orientală”. Aceasta se întinde
pe mai bine de două secole, până la războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în
Europa Sud-estică. Dar în prima parte a evoluţiei „chestiunii orientale”, protagoniştii
luptei pentru împărţirea teritoriilor turceşti sunt cele două mari imperii creştine: Austria şi
Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii şi strâmtorile Bosfor
şi Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe războaie ruso-austro-turce,
încheiate aproape toate cu victoria puterilor creştine, şi care au accentuat declinul
ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a
Angliei şi Franţei de a menţine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza
orientală într-o chestiune politică şi strategică fundamentală a echilibrului european, în
cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.
Care a fost reacţia lumii româneşti în faţa perspectivei schimbării unei stăpâniri cu
alta, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei
dintâi care şi-au dat seama de noua primejdie. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe
domnii Moldovei şi Ţării Româneşti să promoveze o politică abilă, vizând emanciparea
de sub suzeranitatea Porţii. Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), în Ţara Românească, dar şi Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova, s-
au angajat într-o politică externă de mare complexitate pe lângă Poartă, Habsburgi,
Polonia şi mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor lor. Ei iniţiază negocieri
cu Austria şi Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de
emancipare de sub dominaţia turcă, cu păstrarea fiinţei statelor lor. Esenţialul acestui
program era recunoaşterea de către imperiile creştine a independenţei şi frontierelor
Principatelor şi respectarea instituţiilor proprii şi a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi
Dimitrie Cantemir, intervenţia promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce
într-o nouă şi dificilă situaţie, care va determina modificarea statutului lor internaţional.
Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al
principiului echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între Habsburgi şi Poartă. El a
iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic şi cu cel rus, vizând emanciparea
de sub suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit şi a fost executat la
15 august 1714 împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi boierul Ianache
Văcărescu
Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Petru I, prin care Rusia
recunoştea independenţa şi integritatea Moldovei ( 13 aprilie 1711 la Luţk). Pe această
bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711, încheiat cu victoria otomanilor.
Principele-cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat, în timpul scurtei sale
domnii, formula guvernării autoritare a ţării, dar înfrângerea de la Stănileşti(1711) a pus
capăt acestei încercări, ducând la refugierea domnitorului în Rusia, împreună cu boierii
filoruşi, şi la pierderea cetăţii Hotin, care ulterior devine raia. Prin pacea de la Vadul
Huşilor ruşii au primit dreptul să se întoarcă în ţară şi au cedat cetatea Azov, Dimitrie
Cantemir fiind obligat să se refugieze în Rusia alături de unii boieri până la moartea sa
( 1723).

86
 La sfârşitul secolului al XVII-lea, în condiţiile expansiunii habsburgilor,
Transilvania a fost ocupată de armatele austriece, devenind o provincie imperială
Poziţia geopolitică ocupată de Principate, excepţionala lor importanţă economică
pentru Turcia, tendinţa de emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea
raportului de forţe pe arena internaţională au determinat Poarta să recurgă la soluţia
domniilor fanariote, instituite în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească.
După stabilirea dominaţiei otomane, apar schimbări şi în structura instituţională a
statelor extracarpatice. Domnul, iniţial ales de boieri şi confirmat de Poarta otomană,
începe, din secolul al XVI-lea şi mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci.
Din secolul al XVIII-lea, dispare şi domnia pământeană, în intervalul 1711/1716 – 1821
domnii fiind aleşi de Poartă dintre grecii din Fanar. O dată cu instaurarea regimului turco-
fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane,
încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este
noul caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere
politic şi economic. Domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană,
domnia într-unul din Principatele Române urmând funcţiei de mare dragoman al Porţii
(interpret-traducător al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor,
implicat astfel în relaţiile politico-diplomatice ale Porţii cu marile puteri). Domnii
principatelor erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3,
care marcau rangul generalilor-paşale turci), responsabili numai în faţa sultanului. Erau
numiţi sau revocaţi în funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc. În afara
garanţiilor de fidelitate, pe care Înalta Poartă le lua în considerare la numirea domnilor,
aceasta era condiţionată sau măcar influenţată de plata unor sume de bani considerabile.
Aceleaşi sume importante se plăteau şi pentru confirmarea sau prelungirea domniilor.
După aprecieri generale, mai bine de jumătate din veniturile principatelor erau preluate
uneori de Poartă numai pentru prelungirea domniilor.
Principala funcţie a statului devine cea fiscală. Concurenţa pentru ocuparea
tronului, ca şi sporirea continuă a obligaţiilor faţă de Poartă, în condiţiile în care comerţul
internaţional nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc,
au condus la o creştere excesivă a fiscalităţii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut
fi însă folosite pentru 2222222122constituirea unui aparat de stat modern, aşa cum s-a
întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât acestea erau orientate spre Istanbul.
O anumită similitudine cu evoluţia occidentală se constată în secolul al XVIII-lea, când
fanarioţii, în căutare disperată de venituri, încearcă o raţionalizare a structurilor sociale şi
o eficientizare a aparatului administrativ, atât la nivel local, cât şi la nivel central. Printr-o
seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul şi modalităţile de plată ale
contribuţiilor către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la
strămutări din pricina instabilităţii fiscale), să definească principalele categorii sociale şi
raporturile dintre ele sau dintre acestea şi domnie, să asigure o anumită stabilitate socială
(unele măsuri în favoarea reglementării raporturilor între ţărani şi proprietari, limitarea
abuzurilor administrativ-fiscale sau judecătoreşti, preocupări pentru aprovizionarea
oraşelor cu alimentele necesare populaţiei, măsuri protecţioniste pentru a favoriza
producţia locală de vinuri şi rachiuri şi a impulsiona dezvoltarea meşteşugurilor,
acordarea de mici ajutoare scăpătaţilor, orfanilor şi invalizilor, care nu-şi puteau câştiga
existenţa muncind etc.).

87
 Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul
venalităţii (al vânzării, chiar în sistem de licitaţie) dregătoriilor. În măsura în care
deţinerea unei dregătorii în aparatul domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul
boierilor), venalitatea funcţiilor a favorizat ascensiunea socială a oamenilor care
acumulaseră un anumit capital, bănesc sau funciar, dar care prin naştere nu aparţineau
boierimii.
Domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social,
edilitar sau al învăţământului. Unele dintre vechile instituţii ale ţării intră însă într-un
proces de dezagregare, foarte evident în cazul oştirii. Dispariţia oştirii e legată în
principal de dispariţia funcţiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta
Otomană şi de celelalte puteri europene drept teritorii autonome în cadrul Imperiului
Otoman.
Deşi, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au iniţiat, domnii fanarioţi se
aseamănă despoţilor luminaţi din restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna
rezultatele scontate, iar contemporanii lor şi-au trăit adesea propriul timp istoric drept o
perioadă traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3 ani), cele şase războaie
între marile puteri în care au fost implicate principatele în timpul fanarioţilor (cu toate
implicaţiile lor, teatru de operaţii militare, ocupaţii militare, pierderi teritoriale etc.),
epidemiile de ciumă şi perioadele de foamete, care adesea însoţesc războaiele, fiscalitatea
excesivă, conflictele latente sau făţişe dintre marea boierime locală şi domnitorii greci, au
făcut ca domniile acestora să fie percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile
istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres
economic, politic şi militar al Ţărilor Române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei:
limba greacă era folosită în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile,
îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la Constantinopol. Pe de altă parte, unii domni
fanarioţi - din rândul cărora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv,
atât în Moldova cât şi în Ţara Românească - au promovat procesul de modernizare a
societăţii româneşti, printr-o serie de reforme (socială, administrativă, juridică, fiscală,
judecătorească şi bisericească) în acord cu înnoirile europene. După 1774, se răspândesc
ideile şi modul de viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de
ideile iluministe şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi, încearcă să întreprindă în
Principate reforme administrative şi sociale şi contribuie la alcătuirea unor coduri de legi.
Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-
bizantine, sunt înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condică -
1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi – 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea
(legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac şi codul civil al lui
Napoleon.
În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este
grav ştirbită. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfăşura o politică externă proprie,
de a întreţine armată, iar teritoriul lor este considerat ca parte integrantă a Imperiului
Otoman, motiv pentru care putea fi înstrăinat. Suzeranitatea otomană devine tot mai
apăsătoare, economia Principatelor fiind subordonată complet intereselor Porţii.

88
 Evoluţia Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică

După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi prăbuşirea

regatului ungar în 1541, Transilvania se organizează ca un principat autonom sub
suzeranitate otomană. Instituţia voievodului dispare treptat, iar congregaţiile nobiliare se
transformă în adunare a privilegiaţilor (Dieta), care avea între atribuţii alegerea
principelui. Se menţineau autonomiile săseşti şi secuieşti. În ceea ce-i priveşte pe români,
aceştia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul naţiunilor privilegiate (în sensul
naţiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a societăţii
ardelene în cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (însoţită de catolicizarea)
treptată a nobilimii româneşti, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la
congregaţiile generale, sfârşind prin a fi înlăturaţi complet din viaţa politică a ţării.
Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoaşterea ortodoxiei
între religiile oficial acceptate în voievodat şi ulterior în principat.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârşitul secolului al
XVII-lea, organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, menţinută.
Împăratul prelua şi titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai
era asigurată de Dietă, ale cărei atribuţii au fost restrânse, ci de un „guberniu”, condus de
un guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul
politic al provinciei, căreia i s-a limitat autonomia internă: ea va fi organizată iniţial ca
Principat şi, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitată. Locul principelui este luat
de un guvernator numit de împărat. La 1691, Habsburgii îşi instalează oficial dominaţia
politică în Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldină. Împăratul Leopold I,
pentru a obţine acordul „stărilor privilegiate”, consacră dominaţia acestora în viaţa
politică a Principatului, aşa cum era ea consfinţită prin cele două Constituţii nobiliare,
Aprobatele (1653) şi Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al
„plebei valahe”, exclusă din viaţa politică: românii erau „toleraţi” în Principat, datorită
utilităţii lor, iar confesiunea lor „schismatică” se menţinea în afara ,,religiilor recepte”.
Dar Viena avea să-şi modifice curând atitudinea, datorită intereselor ei politice şi
religioase din Transilvania. Preocupate să-şi lărgească baza puterii în Principat, unde
catolicismul era minoritar în raport cu confesiunile reformate ale stărilor privilegiate,
autorităţile imperiale încearcă să-i atragă la catolicism pe români, care deţineau
majoritatea absolută între locuitorii provinciei intracarpatice. Aşa s-a născut mişcarea de
unire religioasă a românilor cu Roma catolică, în urma promisiunilor făcute de împărat
membrilor clerului ortodox de a fi emancipaţi de sub jugul iobăgiei şi de a deveni
„cetăţeni” ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a vârfurilor
clerului român, atrasă de promisiunile Vienei, acceptă unirea cu Roma şi astfel se
constituie Biserica Greco-catolică sau Biserica Unită a românilor din Principat, ce
cuprindea o minoritate a credincioşilor români. Unirea cu biserica romano-catolică a fost
hotărâtă de sinodul întrunit la Alba Iulia în 1697. Această hotărâre a fost urmată, în 1698,
de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau promisiunea Curţii de la Viena
că uniţii se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici. În 1699, diploma emisă de
împăratul Leopold I scutea preoţii uniţi de iobăgie şi de robotă. Cea de-a doua Diplomă
Leopoldină referitoare la unire (1701) hotăra că şi ţăranii uniţi trebuie să fie „primiţi între
straturile ţării, ca şi ceilalţi fii catolici ai patriei”. Dieta Transilvaniei nu a acceptat însă

89
această diplomă. Uniaţii sau greco-catolicii îşi păstrau ritul bizantin, obiceiurile şi
calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curţii imperiale şi de consecinţele
contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru românii ardeleni, Biserica Unită
devine pentru un secol şi jumătate conducătorul necontestat al mişcării de emancipare
politică a românilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevăraţi apostoli ai ideii
naţionale româneşti din Ardeal şi chiar din Principatele de peste Carpaţi.
Curtea de la Viena a reprezentat speranţa unui sprijin pentru obţinerea drepturilor
politice pe care autorităţile locale şi nobilimea maghiară refuzau să le acorde românilor.
Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile românilor trecuţi
la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodată. Principalul avantaj al unirii cu biserica
romano-catolică a fost doar ameliorarea situaţiei economice a clerului unit. În acelaşi
timp, absolutismul luminat şi, mai cu seamă, iosefinismul au creat un cadrul favorabil
manifestărilor naţionale româneşti. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în lipsa
unei nobilimi naţionale, lupta românilor pentru drepturi politice a fost condusă mai ales
de cler.
Dominaţia austriacă în Transilvania a fost confruntată cu numeroase mişcări social-
politice. La Braşov, în condiţiile ocupării cetăţilor de armatele austriece în 1688, meşterul
aurar Gaspar Kreisch şi pălărierul Ştefan Steiner organizează şi conduc rezistenţa
împotriva ocupaţiei străine.
Curtea de la Viena i-a încurajat pe românii greco-catolici (uniţi). Dincolo de
anumite interese politice - Viena se baza pe principiul „Divide et impera” - rămâne faptul
că, prin politica şcolară au fost sprijiniţi românii greco-catolici. Atitudinea favorabilă a
Vienei a permis inaugurarea la Blaj, în 1754, a primelor şcoli greco-catolice româneşti,
acest oraş devenind un important centru al renaşterii naţionale şi al modernizării culturii
româneşti. Aceeaşi atitudine favorabilă s-a materializat în adoptarea unor măsuri
legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra învăţământului
promulgat de Maria Tereza în 1777 şi aplicat şi în Banat, Bucovina, Maramureş şi
Transilvania) şi Edictul de toleranţă (promulgat de împăratul Iosif al II-lea în 1781 şi
care asigura liberul exerciţiu pentru religiile necatolice, fără a atenta însă la primatul
catolicismului). Astfel s-a format o elită intelectuală, instruită în universităţi catolice la
Roma sau la Viena, care promova idei în avantajul emancipării naţionale. Pe termen lung,
„Unirea” a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma, fapt ce a
favorizat şi stimulat mişcarea de idei de care şi-a legat numele Şcoala Ardeleană, cu rol
important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

STATUTUL INTERNAŢIONAL AL PRINCIPATELOR ŞI PIERDERILE

TERITORIALE DIN SECOLUL AL XVIII-lea ŞI PRIMA JUMĂTATEA
SECOLULUI AL XIX-lea.
SFÂRŞITUL REGIMULUI FANARIOT ŞI REVENIREA LA DOMNIILE
PĂMÂNTENE.

În secolul al XVIII-lea, centrul şi sud-estul Europei au fost confruntate cu două

mari probleme: criza politică din Polonia şi consecinţele sale externe, respectiv criza
Imperiului Otoman, aşa-numita „Problemă Orientală”. Mari Puteri - Austria, Rusia,
Prusia - îşi disputau dominaţia asupra spaţiului balcanic, Ţărilor Române şi Poloniei.
Moldova şi Valahia s-au transformat în principalul teatru de confruntări militare între

90
imperiile vecine, cu grave consecinţe pe plan economic, social, politic, diplomatic şi
teritorial. În secolul al XVIII-lea s-a accentuat „Problema Orientală”: Imperiul Otoman
nu a reuşit să se adapteze pe plan politic şi militar. Această criză, al cărei început se leagă
de înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, a evoluat, cuprinzând întreaga viaţă
socială, economică şi politică din sud-estul Europei până la Marea Mediterană. Imperiul
Rus îşi impunea tot mai mult prezenţa în Balcani, profitând de decăderea statului otoman.
Politica de expansiune a ţarilor invoca pretextul protejării creştinilor din Balcani.
În secolul fanariot, pe fondul acutizării „problemei orientale”, Principatele devin
teatrul operaţiunilor militare în confruntările directe dintre cele trei imperii rivale:
otoman, ţarist şi habsburgic. Aceste războaie au avut drept consecinţă ocupaţii militare
îndelungate, dar şi importante pierderi teritoriale şi umane, care au frânat progresul
societăţii româneşti. Războiul din 1716-1718, desfăşurat între habsburgi şi otomani, se
încheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obţine Oltenia şi
Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanică.
În anul 1735 împăratul Carol al VI-lea încurajat de acordul între Rusia şi Austria
din 1726 începe un nou război cu Poarta. Trupele ruse conduse de generalul Munich au
cucerit Azovul, Oceakovul, Hotinul şi au ocupat Moldova, iar domnitorul Grigore al II-
lea Ghica a fugit din Iaşi. Acest război austro-ruso-turc din 1735-1739, s-a încheiat prin
pacea de la Belgrad (1739), care consemnează revenirea Olteniei la Ţara Românească şi
menţinerea Banatului sub dominaţie habsburgică.
Un nou război, de data aceasta ruso-turc, se desfăşoară între anii 1768-1774. Acesta
aduce Principatele sub ocupaţie ţaristă şi se încheie cu înfrângerea Turciei, care acceptă
pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova şi Ţara Românească sunt
scutite de tributul pe doi ani, este confirmată autonomia Principatelor, iar Rusia obţine
dreptul de a interveni în favoarea Ţărilor Române şi pentru protejarea creştinilor
ortodocşi din Imperiul Otoman. Debutează astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra
Moldovei şi Ţării Româneşti, apărând primele semne ale unei schimbări în regimul
politic şi economic al Principatelor. În 1775, ca recompensă pentru menţinerea
neutralităţii în conflictul ruso-otoman, Austria anexează nordul Moldovei, cunoscut sub
numele de Bucovina. Neimplicarea Vienei în războiul ruso-turc din 1768-1774 este
grăitoare pentru politica duplicitară a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei,
acesta încearcă să limiteze puterea ţarilor şi politica lor hegemonică în sud-estul
european: Maria Tereza şi Iosif al II-lea se temeau că Rusia ar putea lua Principatele,
devenind vecină cu românii transilvăneni şi slavii de sud (ortodocşi), şi deschizându-şi,
astfel, drumul spre Constantinopol.
Congresele internaţionale generate de aceste conflicte militare au constituit
momente favorabile pentru punerea în discuţie a statutului politico-juridic al
Principatelor, fie prin iniţierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale
boierilor munteni şi moldoveni. După 1768 se elaborează proiecte care vizau
restructurarea teritorială şi politică în sud-estul Europei. Asemenea iniţiative aparţin
Rusiei, care urmărea anexarea Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc”, care viza
refacerea Imperiului Bizantin şi împărţirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman
între Rusia şi Austria, şi de „proiectul dacic”, potrivit căruia urma să se creeze un stat
tampon între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara
Românească, condus de un principe creştin. Încercarea de a traduce în practică aceste
proiecte generează un nou război ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou

91
Principatele sub ocupaţie străină. Turcii semnează pacea cu Austria la Şiştov, în 1791 ,
iar cu Rusia la Iaşi, în 1792 . Pacea de la Iaşi confirmă tratatele precedente, obligând
Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Ţarist anexează
teritoriile nord-pontice, ajungând vecin cu Moldova (graniţa se stabileşte pe Nistru).
Proiectul dacic şi tendinţa Austriei de stăpânire a teritoriilor româneşti au readus în
discuţie statutul internaţional al acestora.
La începutul secolului al XIX-lea, tendinţele expansioniste ale Rusiei în zona sud-
estului european se accentuează, ţinta principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării
Negre. Principatele Române suportă un nou război ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de
la Bucureşti (1812), Rusia anexează partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia
(ţinutul dintre Prut şi Nistru).
În această perioadă, criza otomană se adânceşte, pe măsură ce structurile imperiului
devin tot mai anacronice, în contrast vădit cu marile puteri creştine, revigorate de
reformele ,,despotismului luminat” şi, mai ales, de acţiunea înnoitoare a Revoluţiei
Franceze (1789). Suflul acestor înnoiri se traduce şi la nivelul comerţului, ce atinge
proporţii continentale şi în care sunt atrase şi Principatele Române, care suportă încă
monopolul turcesc. Anglia şi Franţa devin tot mai interesate de perspectivele comerciale
ale zonei Mării Negre şi gurilor Dunării: pe de o parte, ele se află în căutarea de noi pieţe
de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmăresc achiziţionarea de materii prime şi
grâne, tot mai necesare în Occident. De aceea, Rusia şi Austria, ce exercită hegemonia în
regiune şi sunt pregătite să anexeze Principatele Române, întâlnesc în cele două state
occidentale un adversar neaşteptat, interesat în menţinerea existenţei statale a celor două
Principate, pentru a le exploata resursele. Dunărea de Jos devine, în primele decenii ale
veacului al XIX-lea, câmpul de înfruntare a marilor puteri şi centrul de greutate al
politicii europene.
Pe fondul acestor evenimente, forţele de rezistenţă din lumea românească se
revigorează. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poartă şi imperiile creştine, memoriile
boierilor români adresate acestora din urmă solicită respectarea de către turci a vechilor
„Capitulaţii” şi restabilirea autonomiei interne, începând cu restaurarea domniilor
pământene. Crearea unor consulate ale marilor puteri în ultimele două decenii ale
veacului al XVIII-lea, la Bucureşti şi Iaşi, constituie un pas important în stăvilirea
abuzurilor otomane şi în conştientizarea în rândul opiniei publice europene a existenţei
unei ,,probleme româneşti”. Nici măcar Rusia şi Austria nu mai puteau decide singure
soarta Principatelor, fără acordul celorlalte mari puteri europene.
După Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri şi-au împărţit zonele de
dominaţie în Europa, Principatele Române evoluează între suzeranitatea otomană,
devenită mai mult nominală, şi protectoratul ţarist, din ce în ce mai apăsător. Revoluţia de
la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, aduce din nou problema românească în centrul
atenţiei diplomaţiei europene, ea punând într-o lumină nouă greutatea factorului intern,
care se limitase până atunci la calea „memoriilor” către „bunii împăraţi” creştini.
Acţiunea pandurului oltean, susţinut de Partida Naţională a boierilor români, face
cunoscute lumii europene „dreptăţile acestor Prinţipaturi”, prin care el înţelege
autonomia Principatelor şi, în primul rând, restabilirea dreptului „ţării” de a-şi alege
domnii. Poarta, sub presiunea acţiunii lui Tudor şi a Rusiei, care se erijează în protectorul
„creştinilor pravoslavnici”, este obligată să restabilească domniile pământene (1822).
Este începutul emancipării rapide a Principatelor Române, desfăşurată în cursul

92
următoarei jumătăţi de veac. Pe acest drum, Convenţia ruso-turcă din 1826, semnată la
Akkerman (Cetatea Albă) reprezintă prima etapă. Aceasta prevedea: alegerea domnilor
dintre boierii pământeni, pe o durată de 7 ani; libertatea comerţului, după achitarea
obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi cuantumul celorlalte obligaţii rămâneau cele fixate
anterior; instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei
Principatelor şi să redacteze Regulamentele Organice.
Nerespectarea prevederilor convenţiei generează un nou război ruso-turc (1828-
1829), încheiat prin Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, semnat în 1829, s-a
consolidat poziţia Rusiei în Principate şi s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea
idealurilor boierilor reformatori de înlăturare a suzeranităţii otomane. Principalele
prevederi referitoare la Ţările Române sunt cuprinse în „Actul osăbit pentru
Principaturile Moldova şi Ţara Românească”: autonomie administrativă pentru ambele
ţări; restituirea raialelor de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu, Turnu şi Brăila) către Ţara
Românească; stabilirea graniţei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunării; desemnarea
domnilor pe viaţă; libertatea comerţului (desfiinţarea monopolului otoman) şi scutirea
Principatelor de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigaţie pe
Dunăre cu vase proprii; îngrădirea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în
Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligativitatea Imperiului Otoman de a
recunoaşte şi confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor
(Regulamentele Organice); menţinerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranitatea
sultanului asupra principilor români. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dădea
expresie aspiraţiilor româneşti din ultima jumătate de secol, restabileşte autonomia
deplină a statelor româneşti faţă de Poartă, a cărei suzeranitate este redusă la o formă pur
nominală. Mai real este protectoratul rusesc, instaurat acum oficial în Principatele
Române, ţarii dorind transformarea statelor române în gubernii. Acestor planuri li se
opun, însă, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult în politica de la Dunărea de
Jos) şi societatea românească, angajată pe linia modernizării ei şi tot mai conştientă de
identitatea şi de nevoile ei politice şi economice. Menţinerea ocupaţiei ruseşti (1828-
1834) a generat schimbări radicale în viaţa politică internă a Principatelor, prin
introducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constituţie, care stabilea
principiile de bază ale organizării Ţării Româneşti şi Moldovei. Generalul rus Pavel
Kiseleff a fost numit preşedintele plenipotenţiar al divanurilor (Adunărilor) celor două
state româneşti.
Generaţia de la 1848 militând pentru înlăturarea regimului instituit de Marile Puteri
şi pentru dobândirea independenţei, declanşează intervenţia în forţă a Rusiei şi Turciei,
care pun capăt mişcării revoluţionare. Noul statut al Principatelor, după înfrângerea
revoluţiei paşoptiste, este reglementat prin Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman
(1849) care ştirbea încă o dată autonomia acestora. Convenţia prevedea: domni numiţi de
sultan pe şapte ani, cu acordul puterii protectoare; desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi
înlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept şi numiţi de domn; ţinerea sub
ocupaţie a Principatelor, pentru reprimarea oricărei mişcări insurecţionale. În 1853
izbucneşte războiul Crimeii între Rusia şi Turcia, aducând din nou în prim plan problema
orientală. Intervenţia Angliei şi Franţei de partea Turciei şi înfrângerea Rusiei au creat
perspectiva unui nou echilibru între Marile Puteri. Cu această ocazie, situaţia Ţărilor
Române devine o problemă europeană, protectoratul rus fiind desfiinţat şi înlocuit cu
garanţia colectivă a Marilor Puteri. Totuşi, suzeranitatea otomană este menţinută.

93
 În concluzie, în secolul al XVIII-lea, situaţia Ţărilor Române a fost puternic
influenţată de schimbarea echilibrului de forţe între Marile Puteri europene. În acest
context, ele au suferit grave pierderi teritoriale şi o presiune tot mai mare din partea
Turciei şi Rusiei. Pe de altă parte, mişcarea politică naţională de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea a reunit toate forţele interesate în obţinerea unui nou statut politic pentru
Ţările Române.

Premisele dezvoltării şi afirmării conştiinţei naţionale. De Ia „naţiunea medievală”

la naţiunea modernă.
Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin
constituirea şi afirmarea naţiunilor moderne (secolul al XIX-lea = veacul
naţionalităţilor). În acest cadru general se înscrie şi evoluţia poporului român. În
condiţiile în care românii erau despărţiţi de graniţe statale şi în permanent pericol de a
dispărea ca entităţi politice, se realizează în pragul epocii moderne o solidaritate nouă,
una de factură naţională, sub auspiciile iluminismului, pe baza vechilor şi permanentelor
legături de limbă, de credinţă, obiceiuri, instituţii comune, raporturi politice şi culturale.
„Naţiunea medievală” avea la bază, ca pretutindeni în Europa, solidaritatea etnică a
membrilor unei comunităţi, care vorbeau aceeaşi limbă. În multe cazuri, solidaritatea
etnică era asociată cu cea religioasă. Este cazul românilor din Transilvania, care se
defineau şi prin confesiunea lor ortodoxă, marginalizată de „religiile recepte”, ori al
populaţiei ortodoxe din principatele extracarpatice, în opoziţie cu Islamul instalat la sud
de Dunăre. Dar în interiorul „naţiunilor medievale” existau şi alte solidarităţi:
comunităţile rurale, structurile profesionale, stările politice ori comunităţile statale (cum
erau, la nivelul lumii româneşti, „moldovenii”, „muntenii” şi „ungurenii” ori „ardelenii”).
Sfărâmarea acestor solidarităţi era o condiţie indispensabilă naşterii noii comunităţi
naţionale a românilor şi procesul s-a desfăşurat, în principal, prin acţiunea de
modernizare a societăţii româneşti, ce cuprinde şi realizarea statului naţional.
Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, începe încă din veacul
fanariot, al cărui bilanţ nu este în întregime negativ. Principii din Fanar, unii dintre ei
oameni luminaţi ai veacului lor, iniţiază primele măsuri de înnoire a societăţii. Astfel,
Constantin Mavrocordat desfiinţează dependenţa personală a „rumânilor” şi a „vecinilor”
din Ţara Românească (1746) şi din Moldova (1749), devenită anacronică, restabilind
libertatea juridică la nivelul comunităţii românilor din cele două Principate. În deceniile
următoare, codurile legislative ale lui Constantin Ipsilanti (1780), Callimachi (1817) şi
Caragea (1818) introduc principii moderne în organizarea societăţii româneşti. Acestea
constituie primele mari breşe în dominaţia socială şi politică a Vechiului Regim în
Principatele Române.
În cele aproape trei decenii ce separă revoluţia lui Tudor Vladimirescu de cea de la
1848, ritmul înnoirilor se precipită, legate mai ales de prima constituţie modernă a
românilor, Regulamentul Organic (1831/32). Regulamentele Organice introduc, chiar
dacă într-o formă încă incipientă, principiul modern al separaţiei puterilor în stat şi aduc o
relativă ordine în justiţie şi în administraţie. Mai apoi, se pun bazele armatei naţionale şi
ia avânt învăţământul în cele două Principate, fapt care va contribui decisiv în
următoarele decenii la dezvoltarea spiritului naţional. Dar, totodată, Regulamentul
Organic consolida regimul stărilor politice prin afirmarea şi mai hotărâtă a separaţiei
dintre starea privilegiată a boierilor şi marea masă a ţăranilor şi a orăşenimii, asupra
căreia apăsa întreaga povară fiscală. Ostilitatea ţărănimii faţă de noua legiuire, manifestă

94
mai ales in Ţara Românească la 1848, îşi află originea în întărirea regimului stărilor
privilegiate şi în „reacţiunea seniorială” de la sate pe care o aduce Regulamentul. Abia în
1858, Convenţia de la Paris, care înlocuia Regulamentul Organic, desfiinţează
privilegiile boiereşti şi pune capăt regimului stărilor politice (abolirea „Vechiului
Regim”). Prin aceasta, ultima solidaritate medievală importantă era eliminată, pentru a
lăsa loc liber afirmării noii solidarităţi naţionale.
În concluzie, accelerarea ritmului dezvoltării societăţii româneşti spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea a subminat vechile forme de solidaritate medievală şi a grăbit
procesul de omogenizare. S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat pe concepţia
modernă despre stat (suveranitatea poporului, teoria contractului social, principiul
separării puterilor în stat) şi pe relaţii noi între individ şi stat (cetăţean cu drepturi şi
îndatoriri). A crescut responsabilitatea individului în raport cu societatea, mergând de la
conştientizarea apartenenţei sale la comunitate şi până la identificarea cu idealurile
acesteia. În condiţiile dominaţiei străine, naţiunea s-a manifestat ca o forţă de progres,
care a mobilizat energiile în vederea eliberării românilor şi unificării lor statale.
Principatele Române: memoriile boiereşti şi recuperarea autonomiei
Din secolul al XVIII-lea şi până dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, românii,
ca şi cele mai multe popoare europene, îşi legitimează aspiraţiile politice prin argumente
istorice. Este şi cazul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-forţă a emancipării
politice româneşti. Cele câteva sute de proiecte de reformare a societăţii din Principatele
Române, elaborate până către mijlocul veacului al XIX-lea, au ca bază emanciparea
politică faţă de Poartă, de a cărei înfăptuire sunt legate toate celelalte înnoiri inteme.
Înăsprirea dominaţiei asupra Principatelor a determinat acţiuni diplomatice repetate
ale Partidei Naţionale, care, prin invocarea Capitulaţiilor, căutau să obţină creşterea
autonomiei şi chiar independenţa sub protecţia Marilor Puteri. În anii 1716-1718, în
memoriile succesive înaintate Curţii din Viena, se cerea desprinderea Ţării Româneşti de
otomani, păstrarea „datinelor” interne şi, pe viitor, înscăunarea unor domni români.
Adâncirea crizei regimului turco-fanariot şi pierderea unor poziţii importante în
structurile politico-administrative ale statului în favoarea grecilor au determinat
boierimea autohtonă munteană şi moldoveană, grupată în Partida Naţională, să iniţieze o
serie de mişcări revendicative sub forma memoriilor care vizau recâştigarea
independenţei prin abolirea apăsătoarei suzeranităţi otomane. Pe fondul acutizării
problemei orientale şi al adâncirii rivalităţilor dintre Turcia, pe de o parte, şi Rusia şi
Austria, pe de altă parte, iniţiatorii mişcării reformatoare din principate se adresau
Marilor Puteri întrunite în congrese internaţionale, pentru a susţine problema românească.
Cu ocazia tratativelor purtate la Focşani şi Bucureşti (1772 şi 1773), delegaţii ale
boierilor şi înaltului cler din Moldova şi Ţara Românească revendicau revenirea la
domniile pământene, autonomia şi unirea celor două ţări sub garanţia colectivă a Austriei,
Rusiei şi Prusiei. „Vechile drepturi” ale Principatelor apar menţionate prima oară în
memoriul pe care boierii munteni îl adresează diplomaţilor austrieci şi prusaci, veniţi la
Focşani pentru a media pacea din războiul ruso-turc (1768-1774). Potrivit memoriului,
„vechile drepturi”, înscrise în „învoielile” dintre domnii români şi sultani la începuturile
raporturilor lor politice, au fost încălcate de turci în secolele următoare, culminând cu
veacul fanariot, când românii au pierdut şi dreptul de a-şi alege principii. Tot în 1772,
boierul muntean Ienăchiţă Văcărescu, principalul susţinător al autonomiei sub suzeranitate
otomană, considerată mai sigură decât independenţa sub protectorat rus, trimitea un

95
memoriu marelui vizir, susţinând respectarea vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor şi
revenirea la domnii pământene.
Ideea recuperării autonomiei românilor, ce apare în ultimele trei decenii ale
veacului al XVIII-lea, este semnul începutului deşteptării naţionale în Principatele
Române. Încă din primele memorii, în prim-plan este menţionată restabilirea dreptului
ţării de a-şi alege principii, prin înlăturarea domniilor fanariote. Mai târziu, aria
revendicărilor se extinde şi memoriile devin adevărate programe de emancipare. În 1787,
de exemplu, în contextul conflictului ruso-austro-turc, boierii munteni cereau Austriei
recunoaşterea neutralităţii Ţării Româneşti.
Unul dintre cele mai cuprinzătoare este, însă, memoriul din 1791, adresat de boierii
munteni diplomaţilor creştini, reuniţi la Şiştov, pentru încheierea păcii în războiul ruso-
austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei dintre Principate şi
otomani pe Dunăre, prin desfiinţarea raialelor; desfiinţarea obligaţiilor Principatelor faţă
de Poartă, cu excepţia tributului; libertatea neîngrădită a comerţului; alegerea domnului
de către boierii ţării dintre pământeni; neutralitatea şi autonomia totală a statelor
româneşti, puse sub garanţia Austriei şi Rusiei. Este o anticipare aproape deplină a
statutului obţinut de cele două Principate patru decenii mai târziu, prin Tratatul de la
Adrianopol. Idei asemănătoare se regăsesc în memoriul moldovenilor adresat lui
Napoleon în 1807, căruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat românesc, sub
garanţia şi nu sub protectoratul Marilor Puteri.
În 1822, două delegaţii ale boierilor din Principate formulau noi cereri către Poartă:
domn şi oaste pământeană, atribuirea slujbelor numai pământenilor etc. Un memoriu
muntean din 1829 propunea unirea Principatelor şi cumpărarea independenţei la un preţ
echivalent cu birul reunit al ambelor ţări. Noul stat urma să fie „de sine şi neatârnat”.
Statutul internaţional al Principatelor a fost dezbătut în 1829 la Adrianopol, când s-a
oficializat protectoratul rus, apoi în 1856, la Paris, când protectoratul rus a fost înlocuit cu
garanţia colectivă a Marilor Puteri, menţinându-se suzeranitatea otomană. Mişcarea de
emancipare naţională din veacul al XIX-lea îşi are originea în acţiunea boierimii române
din ultimele decenii ale secolului precedent. În condiţiile dificile în care se aflau
Principatele Române, între dominaţia Porţii şi expansiunea imperiilor creştine, această
acţiune nu putea fi decât „legală”, îmbrăcând forma „memoriilor” către suveranii creştini.
Dar odată începută, ea depăşeşte cadrul legal şi antrenează, într-o mişcare revoluţionară,
pături largi ale societăţii româneşti trezite la viaţă. Cu revoluţia lui Tudor şi, la un alt
nivel, cu cea de la 1848, care au în latura naţională o componentă esenţială a programului
lor, mişcarea de emancipare politică se transformă într-un factor esenţial în formarea
naţiunii române.

Transilvania: formarea unei conştiinţe naţionale

Deşteptarea naţională a urmat o altă cale în Transilvania, datorită condiţiilor diferite
ale românilor în Principat, legate de excluderea lor din viaţa politică de către „naţiunile
privilegiate”, dar şi de politica promovată de autorităţile imperiale ale Vienei faţă de ei în
secolul al XVIII-lea, Transilvania intrând sub dominaţie habsburgică după 1687.
loan Inochentie Micu Klein. Prima etapă a luptei pentru emancipare a românilor
ardeleni este legată de numele lui Inochentie Micu. Acesta s-a născut în 1692 la Sadu,
lângă Sibiu, într-o familie de ţărani liberi pe Pământul Crăiesc (= locuit de saşi). În 1728
a fost numit episcop, funcţie în care a fost instalat în 1732, când i s-a acordat şi un loc

96
oficial în Dieta Transilvaniei. El a transformat ideile mai vechi, susţinute de umanişti, de
cronicari şi în special de Dimitrie Cantemir - latinitatea românilor, vechimea lor în
Transilvania, nobleţea lor romană - în argumente pentru obţinerea drepturilor politice. Pe
plan politic, obiectivul său esenţial a fost recunoaşterea „naţiunii româno-valahice” pe
măsura valorii, numărului şi aportului ei. Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost
posibil fără o serie de reforme sociale: reducerea robotei; desfiinţarea servituţii personale;
libertatea fiilor de iobagi de a urma şcoli şi meserii; ridicarea nelimitată a românilor în
slujbe şi în aparatul de stat conform aptitudinilor, dar şi necesităţii reprezentării „naţiunii
române” potrivit cu numărul, calitatea şi rolul ei în viaţa principatului.
Devenit episcop al Bisericii Unite în 1728, el desfăşoară o activitate politică
susţinută, cu o energie ieşită din comun, materializată în numeroase memorii (redactate
între 1732 şi 1741) adresate autorităţilor imperiale şi stărilor privilegiate, pentru
înlăturarea statutului de „tolerat” la care fusese condamnat de veacuri poporul său şi
pentru recunoaşterea românilor ca naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei.
Argumentele sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerică a românilor, greutatea
sarcinilor publice pe care le suportă şi, mai presus de toate, descendenţa lor din „coloniile
romanilor”, din care el deduce că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. În
acţiunea sa, Inochentie Micu nu îi are în vedere numai pe românii uniţi, ci întregul său
neam, pentru a cărui ridicare politică, socială şi culturală militează. Era începutul
transformării românilor dintr-o naţie medievală într-o naţiune modernă.
În 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul său memoriu, Supplex Libellus,
înaintat Mariei Tereza. Acesta oferă o imagine cuprinzătoare a stării naţiunii române,
evidenţiind condiţia socială şi politică a românilor şi cerând drepturile care li se cuvin.
Dieta de la Cluj a respins cu violenţă aceste cereri, sub motiv că „răstoarnă din temelie [...]
întreg sistemul acestei ţări” şi că „după firea „prea bine cunoscută” a „plebei valahe”
asemenea drepturi „nu i se cuvin niciodată”.
Opoziţia înverşunată a stărilor privilegiate, politica duplicitară a Vienei imperiale şi
slăbiciunile mişcării româneşti de emancipare, aflată abia la început, au dus la eşecul luptei
episcopului transilvănean, înlăturat din scaun la 1751 şi exilat din provincie. Datorită
consecvenţei cu care a cerut drepturi pentru români, Inochentie Micu a fost chemat la Viena şi
apoi a fost silit să plece în exil la Roma, unde a rămas până la moarte (1768). Dar ideile
semănate de el în societatea românească şi cultivate de discipolii săi în şcolile create la Blaj şi
în alte centre ale învăţământului confesional unit nu s-au pierdut. Ele aveau să rodească şi să
pătrundă treptat în rândurile păturilor sociale ale românilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte
sociale şi politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - răscoala lui Horea şi mişcarea
Supplex-ului. Aceste revendicări au stat la originea unui adevărat program de emancipare
naţională a românilor transilvăneni, care a fost continuat de Şcoala Ardeleană.
Supplex Libellus Valachorum - programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene.
Dacă răscoala lui Horea evidenţiază conştiinţa populară de neam a românilor, născută din
realităţile social-economice şi din separaţiile etnice, politice şi religioase din
Transilvania, Supplex Libellus Valachorum (1791) dezvăluie dimensiunea politică a
conştiinţei naţionale româneşti. Documentul, elaborat la mai puţin de un deceniu de la
revolta ţăranilor de câţiva intelectuali din rândurile românilor uniţi, în principal, se aşează
în prelungirea mişcării populare, cu toate că autorii actului s-au distanţat de ea.
Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curţii imperiale din Viena, erau de altă
natură decât cele ale ţăranilor. Dacă răsculaţii şi-au propus să lichideze pe cale

97
revoluţionară raporturile feudale, autorii Supplex-ului şi păturile sociale pe care le
reprezentau năzuiau să înlăture sistemul politic anacronic din Transilvania şi să impună
naţiunea românilor ca naţiune politică, cu sprijinul împăratului. Dreptul istoric al
românilor, ce domină de departe între argumentele actului, îşi asociază însă idei noi,
precum dreptul natural, contractul social şi drepturile omului şi cetăţeanului, ecou al
marilor înfruntări politice şi ideologice din Europa timpului. Supplex-ul a fost redactat de
Iosif Meheşi, de la Cancelaria aulică a Transilvaniei, în colaborare cu Samuil Micu,
Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul, înaintat în martie
1791 împăratului Leopold, cerea reintegrarea „naţiunii” române în rândul „naţiunilor”
ţării, fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul
că românii erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele
mai multe. În mai 1791, împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor, spunând
că „naţia valahă ar cere [...] ca să fie declarată şi ea naţie regnicolară”. Dieta a refuzat
discutarea petiţiei românilor pentru motivul că cererile reformulate şi rezolvarea lor ar
duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania. Supplex Libellus
Valachorum reprezintă apogeul luptei de emancipare naţională şi politică a românilor
ardeleni în secolul al XVIII-lea. Afirmând drepturile imprescriptibile ale românilor, pe
baza noului spirit modern, Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil
act de naştere al naţiunii române şi, totodată, primul program politic modern al românilor
din Transilvania. Principalele sale cereri sunt: ştergere denumirilor odioase şi jignitoare
de toleraţi, admişi şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile şi
„regnicolare”; clerul, nobilimea şi plebea să se considere la nivelul stărilor care constituie
uniunea celor trei naţiuni; reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii; unităţilor
administrative cu majoritate românească să li se acorde denumiri româneşti sau mixte.
Prin Supplex Libellus Valachorum se defineşte programul pe termen lung al naţiunii
române. Deşi obiectivele propuse de mişcare nu se realizează în această etapă, afirmarea
politică a intelectualităţii dovedeşte forţa şi locul important pe care ea îl ocupă în
societate. Programul naţional va fi reluat, în condiţii noi, de generaţia de la 1848.
Şcoala Ardeleană - mişcare culturală naţională iluministă. Supplex-ul din 1791 şi
documentele similare ce au urmat, rămase toate fără rezultat, sunt opera unei pleiade de
cărturari români, formaţi în universităţile şi bibliotecile din Viena şi Roma şi constituiţi în
Şcoala Ardeleană. Principalii ei reprezentanţi, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe
Şincai şi Ion Budai-Deleanu, au făcut din istorie şi filologie principalele arme de luptă în
sprijinul aspiraţiilor sociale şi naţionale ale poporului lor şi în acţiunea contra stărilor
privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansaseră teoria imigraţionistă pentru a contracara
dreptul istoric al românilor. Argumentele lor sunt originea romană pură a românilor,
continuitatea elementului românesc în Transilvania şi contractul încheiat de români cu
ungurii, la sosirea celor din urmă în provincie, contract prin care erau conferite drepturi
egale românilor, uzurpate mai târziu de stările politice.
Şcoala Ardeleană a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de
cărturari cu idei şi preocupări comune şi pe un program de emancipare naţională. Şcoala
Ardeleană, formată din Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu
şi alţi intelectuali, s-a conturat în deceniul opt al secolului luminilor (în 1778 apare prima
lucrare istorică a Şcolii Ardelene - Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor de Samuil
Micu), desfăşurându-şi activitatea şi la începutul secolului al XIX-lea. Reprezentanţii ei
şi-au consacrat cea mai mare parte a activităţii studiului istoriei, pentru a dovedi în

98
principal originea latină, unitatea poporului român şi continuitatea sa în Dacia. Ei
susţineau ideea „originii romane pure” căci, aşa cum scria Samuil Micu, „românii, cei ce
astăzi sunt în Dacia [...] ei pre sine se numesc romani şi sunt din romanii cei vechi, de
Traian aduşi şi aşezaţi în Dacia”. Dar scrierile lor, concepute ca arme de luptă, conţin şi
excese, cum sunt originea curat latină a românilor, nimicirea totală a dacilor de către
romani, ori transpunerea în plan lingvistic a acestor erori, „purificarea” limbii române de
împrumuturile străine.
Dimensiunea istorică se materializează prin elaborarea de lucrări cu caracter
istoric, prin care susţin şi demonstrează latinitatea limbii şi romanitatea poporului român,
precum şi continuitatea lui pe aceste meleaguri.
Principalele lucrări istorice sunt:
- \"Hronica românilor şi a mai multor neamuri\'\'(1808) de Gh. Şincai;
- \"Istoria pentru începutul românilor în Dachia \" (1812) de Petru Maior;
- \"Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor\" de Samuel Micu (lucrare nepublicată);
Contribuţia filologică la consfinţirea ideii că limba română îşi are originile în latina
populară, concepţie din care decurg şi alte principii lingvistice susţinute de cărturarii
Şcolii Ardelene: necesitatea normării limbii române, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel
latin, îmbogăţirea limbii cu neologisme şi, în exces, \"purificarea\" limbii române de
cuvinte nelatine.
Cele mai reprezentative opere filologice ale corifeilor iluminişti au fost:
- \"Carte de rogacioni pentru evlavia omului chrestin\" (1779) de Samuil Micu, prima
carte scrisă în limba română şi tipărită la Viena cu alfabet latin;
- \"Elemnenta linguae daco-romanae sivevalachicae\" (1780), prima gramatică
românească, scrisă şi tipărită în limba latină, de Samuil Micu şi Gh. Şincai;
- \"Disertaţie pentru începutul limbei româneşti\" (1812) de Petru Maior;
- \"Dialog pentru începutul limbei române. între nepot şi unchi\" de Petru Maior;
- \"Lexiconul de la Buda\" (1825)- prima gramatică a limbii române, scrisă de Samuil
Micu şi Petru Maior;
- \"Temeiurile gramaticii româneşti\" (rămasă în manuscris), de Ion Budai-Deleanu.
Petru Maior este cel care observă că la originea limbii române stă latina populară şi că
influenţa slavă nu este de natură structurală, ci numai lexicală, iar Samuil Micu este
primul cărturar român care tipăreşte o carte cu litere latine: \"Carte de rogacioni\", 1779

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan a depăşit caracterul unei simple

răscoale prin cauze, pregătire, program şi semnificaţie. Au participat români, maghiari,
saşi, lucrători de la minele şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi. Răscoala a avut
un caracter social şi era pus în discuţie statutul de toleranţă. Intensificarea constrângerii
ţăranilor a generat fuga acestora în Moldova şi Ţara Românească. Pentru a studia acest
fenomen şi pentru a lua măsuri în vederea limitării sale, în anul 1746, împărăteasa Maria
Tereza( 1740-1780) a ordonat instituirea unei Comisii de stat.
Împăratul Iosif al II –lea ( 1780-1790) a urmărit, prin politica sa, adoptarea unor
reforme cu scopul de a salva absolutismul. El a vizitat Transilvania în anii 1773 şi 1783,
unde a fost asaltat de plângeri ale ţăranilor.
Primul incident care anunţa răscoala din Transilvania s-a desfăşurat la 24 mai 1782 la
târgul din Câmpeni. Localnicii au vărsat buţiile cu vin ale arendaşilor armeni, autori a

99
numeroase abuzuri. Au fost arestaţi 23 ţărani iobagi, dintre care 5 au fost condamnaţi la
moarte. Printre cei urmăriţi se afla şi Horea ( Nicola Ursu) din Albac care condusese pe
delegaţii moţilor la Viena. Acesta a devenit, de fapt, conducătorul luptei ţărănimii.
Dezlănţuirea răascoalei a fost grăbită de situaţia creată în jurul conscripţiei imperiale din
31 ianuarie 1784, privind constituirea a noi regimente grănicereşti. Ţăranii iobagi
primeau dreptul de a se înscrie în aceste regimente, devenind liberi şi posesori ai unui lot
de pământ şi a unei case. Centrele de înscriere au fost asaltate, ţăranii nu mai ascultau de
nobili, astfel că sub presiunea nobililor şi a autorităţilor locale conscripţia a fost anulată,
ceea ce a nemulţumit pe ţărani.
Crişan ( Marcu Giurgiu) a chemat , în numele lui Horea, ţăranii să se adune la
Mesteacăn pentru a merge la Alba Iulia să se înscrie în regimentele de graniţă şi a primi
arme. La 1 noiembrie 1784 s-a încercat oprirea ţăranilor la Curechiu dar soldaţii trimişi
au fost dezarmaţi de răsculaţi. La cererea ţăranilor, Crişan a ridicat steagul răscoalei.Între
conducători s-au afirmat şi Cloşca ( Ion Oargă) din Cărpiniş şi Ioan Horea. Răscoala a
cuprins zonele Apusenilor, Hunedoarei, regiunile Sibiului şi Clujului, valea Mureşului.
Armata nobiliară a fost înfrântă. La 12 noiembrie 1784 împăratul Iosif al II-lea a fost
informat de izbucnirea răscoalei din Transilvania şi a cerut guvernatorului Samuel
Brukenthal şi comandantului trupelor, baronul Preiss, să pacifice, cu orice preţ, regiunea.
Pe măsura intensificării răscoalei, s-a conturat şi programul politic al acesteia. El
transpare din cuvântările lui Horea la Blăjeni ( 4 octombrie) şi Bucium ( 8 noiembrie),
din ultimatum-ul înaintat nobilimii refugiate în oraşul Deva ( 11 noiembrie). În toată
perioada răscoalei, Horea a condus lupta ţăranilor el fiind numit Rex Daciae. Pentru a
căştiga timp, autorităţile militare şi civile au semnat armistiţii cu răsculaţii la Tibru, Valea
Bradului şi Sălciua. La Brad ( 27 noiembrie) , Lupşa şi Remeţi ( 29 noiembrie) au avut
loc lupte grele între răsculaţi şi trupele imperiale, succesul favorizând pe răsculaţi. La 7
decembrie răsculaţii au fost învinşi la Mihăileni, iar peste o săptămână Horea a cerut
oamenilor să se retragă la casele lor pe perioada iernii.
Pe capul lui Horea, nobilii au pus un premiu de 300 galbeni, iar prin trădare, la
sfârşitul lunii decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scorucetului din
Munţii Gilăului. În ianuarie 1785 a căzut prizonier şi Crişan. Din ordinul împăratului s-a
constituit o comisie de anchetă condusă de baronul Anton Jankovic, care a cercetat
desfăşurarea răscoalei.
Crişan s-a spânzurat în închisoare , iar Horea şi Cloşca au fost supuşi unor grele
pedepse prevăzute în Codex Theresianum, şi au fost zdrobiţi cu roata ( 28 februarie
1785). După înfrângerea răscoalei, împăratul Iosif al II-lea a sistat alte pedepse
capitale în rândul ţăranilor răsculaţi, iar pe unii i-a strămutat în Banat. La 22
august 1785 s-a publicat o patentă imperială, care a desfiinţat legarea de glie a
iobagilor şi servitutea personală.
Răscoala din 1784 a constituit un moment decisiv al afirmării naţiunii române
din Transilvania, al justificării drepturilor sale.

100
 STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC
LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (1821 – 1918)

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea

societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia
semnelor certe ale modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale.
Elita politică constituită în „partida naţională”, receptivă la modelul occidental, a identificat
atunci modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub
dominaţie habsburgică şi ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică. Românii, la
fel ca germanii, italienii ş.a. îşi doreau propriul stat naţional. Împlinirea acestei aspiraţii s-a
făcut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea românească (dezvoltarea economică,
modernizarea instituţională, afirmarea noii elite politice animate de „spiritul vremii”,
dezvoltarea culturii) şi în raport de contextul european. Au existat mai multe etape: mişcarea
reformatoare de până la jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluţia de la 1848, formarea
statului naţional român (1859), câştigarea independenţei de stat (1877-1878), desăvârşirea
unirii (1918).

Proiecte de reformare a societăţii în Moldova şi Ţara Românească până la 1821

Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca
proiect politic de generaţii întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a
început să se contureze în secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsură
ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al realizărilor efective. Proiectul
politic al statului român modern s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realităţile
autohtone, pe de altă parte, la raportul de forţe dintre marile puteri ale timpului. Formulat
iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă conotaţie naţională.
Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor şi a memoriilor
politice. Momentele de vârf ale producţiei şi răspândirii acestora se înregistrează în anii
1769-1774 (internaţionalizarea problemei orientale, prin asumarea de către Rusia a
rolului de protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman) şi 1821-1831. Între 1716-1821
boierimea a cerut de 40 ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de ţară, repetându-şi
cererea la Constantinopol, Viena sau Paris. În aceste proiecte politice, boierii au propus
diferite forme de guvernământ pentru Principate. În 1769, partida naţională condusă de
mitropolitul Gavril Calimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici
aristocratice conduse de 12 boieri.
Reformele preconizate vizau, în primul rând, reorganizarea administrativă şi
refacerea potenţialului distrus al ţării, prin desfiinţarea venalităţii slujbelor, instituirea
unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea responsabilităţii lor, sistem
fiscal raţional şi eficient, liberalizarea comerţului, sprijinirea dezvoltării meşteşugurilor şi
a manufacturilor, dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere şi de
deplasare în afara graniţelor.
În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor
optează pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri
de regim monarhic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau
domnia mărginită (constituţională). Teoria domniei constituţionale se bucură de o largă
popularitate în ambele Principate. Întreaga construcţie politică pe care o propuneau

101
autorii memoriilor şi programelor politice era una de tip reformist, în care opera de
reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de cârmuire.
Marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu a scris în anii 1817-1818 nu mai puţin
de opt proiecte de reformă, propunând instaurarea unui regim politic în care domnia să fie
un simplu organ de supraveghere şi control, puterea reală trecând în mâna unei Adunări
Obsteşti şi a unui divan controlat de boierime.
În 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un
proiect intitulat „Plan sau o formă de oblăduire republicească aristodemocraticească”.
Forma de guvernământ propusă era republica, pe care trebuia să o conducă boierimea
grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare,
organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol
legislativ şi compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar,
alcătuit din deputaţi aleşi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate în politica
economică şi culturală precum şi referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
(programul prevedea libertatea economică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeaşi
instrucţie ca şi băieţii, garantarea libertăţii individuale prin interzicerea arestării fără o
cercetare prealabilă şi judecată, interzicerea încasării altor dări în afară de cele prevăzute în
bugetul statului etc.).
Chiar domnii fanarioţi au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepţia
caracterului naţional al domniei şi a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta
Poartă, multe dintre reformele propuse de boierime au fost iniţiate sau încercate de
domnii fanarioţi, dar instabilitatea domniilor (determinată în principal de cauze externe) a
făcut ca acestea să cadă repede în desuetudine.
Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea existenţei
politice a Ţărilor Române, aparţine boierimii mari şi mijlocii ca principală purtătoare a
conştiinţei istorice. Programul politic nu s-a fixat într-un act fundamental ci în totalitatea
memoriilor şi proiectelor de reformă redactate în timpul războaielor austro-ruse-turce
(1711-1812), printre alţii de Mihai Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu şi Dimitrie Sturdza.
Ideea dominantă a fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric
(românii „dintr-un început au fost un norod slobod şi nesupus”), recâştigarea
independenţei prin înlăturarea regimului turco-fanariot. Programele boiereşti au prevăzut
reforma instituţiilor şi a formei de guvernământ (republică, monarhie constituţională), dar
recâştigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821,
program politic care prin revendicările lui naţionale a reuşit să solidarizeze întregul corp
social al naţiunii în timpul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu.
Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program
de reforme şi de emancipare naţională, care conturează proiectul statului român modern.
Programele revoluţiilor din 1821 şi 1848, precum şi ale societăţilor politice secrete dintre
cele două revoluţii au contribuit la clarificarea acestui proiect.
1.2. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene
În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intra într-un
proces de radicalizare politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea
grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creştinilor din Balcani.
Mişcarea stabilise legături şi cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei
politice.
În anul 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă,
determinată de amplificarea mişcării sociale şi naţionale. În contextul crizei Imperiului
Otoman, al mişcărilor de eliberare din Balcani şi al creşterii dominaţiei Rusiei în zonă,
Principatele au iniţiat o acţiune politică având ca scop promovarea programului lor

102
naţional. După moartea domnului fanariot Alexandru Şuţu, marii boieri pământeni din
Ţara Românească, inspiraţi de principiile iluministe şi de ideile naţionale moderne, au
hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor vechile privilegii încălcate de
otomani si fanarioţi. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri şi sudit al
Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi
Barbu Văcărescu) - organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să
„ridice norodul cu arme...”.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, a
avut un caracter moderat, reflectat şi de documentele programatice, care, însă, conţineau
idei iluministe. Acţiunea românească s-a desfăşurat în strânsă legătură cu Eteria şi în
acest scop Tudor a încheiat un legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile eteriste;
înţelegerea avea ca scop lupta împotriva dominaţiei otomane. Deşi a stabilit legături cu
Eteria, Tudor Vladimirescu nu a acceptat subordonarea mişcării sale faţă de cea
grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. La chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care
alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Pentru a câştiga adeziunea
poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară, la Padeş (23 ianuarie
1821), prin care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al
Adunării Norodului (constituită în tabăra de la Ţânţăreni), organ reprezentativ, politic şi
militar împuternicit să funcţioneze spre binele poporului, constituit după modelul
Adunării Naţionale din timpul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea
Naţională a Revoluţiei franceze.
Adunarea Norodului a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată
de boierii din Comitetul de Oblăduire. După sosirea în Principate a lui Alexandru
Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste, şi după tratativele cu Tudor, administraţia locală
a fost împărţită între Tudor şi Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.
Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei
ocârmuiri” reflectă contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc (16
februarie 1821), concepute ca un act fundamental pe care trebuiau să jure domnii
Principatelor, reprezintă principalul document programatic al revoluţiei. Ele conţineau
principii moderne - numirea în funcţii după merit, libertatea comerţului, armată naţională,
desfiinţarea vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea domnilor fanarioţi. Aceste
principii urmau să stea la baza unei noi ordini sociale. Suveranitatea poporului, afirmată
pentru prima dată de Proclamaţia de la Padeş, se desprinde din însăşi titulatura
programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante
sunt: adăugirile la bir să fie făcute numai atunci „când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi
cunoscută de tot norodul”; desfiinţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie
date pe bani, iar promovarea să se facă după merit); reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o
emanaţie a voinţei norodului); reforma administrativă; promovarea în funcţii după merit şi
desfiinţarea unor dregătorii socotite inutile şi jefuitoare ale poporului (Spătăria cea mare,
Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei); reforma şcolară (extinderea reţelei şcolare pe
cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei armate regulate a ţării formată din
4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” pe cheltuiala mănăstirilor; reforma
fiscală (revenirea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor);
desfiinţarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale unice).
Obiectivul naţional al mişcării era formulat cu destulă prudenţă: îndepărtarea
grecilor din dregătoriile laice şi ecleziastice, delimitarea pieţei româneşti de cea otomană
şi constituirea armatei naţionale. După 20 martie, Tudor a înlocuit discursul social-politic
cu unul patriotic şi naţional, necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea „drepturilor
ţării” („Proclamaţia către bucureşteni”). Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată:

103
revolta grecilor şi cea a românilor au fost dezavuate public de consulul rus de la
Bucureşti şi, apoi, chiar de ţarul Alexandru I, membru al Sfintei Alianţe, care nu putea să
accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la Viena (1815). În acelaşi
timp, însă, ţarul susţinea din umbră cele două mişcări antiotomane. Poziţia Rusiei şi
iminenţa intervenţiei militare otomane I-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de
Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioţilor. Dacă din perspectiva românească această
poziţie putea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a Eteriei, a fost asimilată trădării.
Tratativele iniţiate cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat
sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de
Eterie pentru trădare, în conformitate cu legământul încheiat (mai 1821). Intervenţia
militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat
sfârşitul regimului fanariot în Principate. Elita politică românească a recuperat, prin
redactarea unui număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă, întregul ţel declarat
(antifanariot) al acesteia. În vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor
pământene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă
Sandu Sturdza în Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea din 1821 a fost un răspuns dat de
societatea românească la problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în
schimbare („.patria este poporul şi nu tagma jefuitorilor”) şi necesitatea restructurării
statului conturată într-un program coerent (Cererile norodului românesc). La baza
statului trebuia să stea principiul suveranităţii poporului şi se impunea anularea legilor
date fără acordul acestuia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, iar privilegiile boiereşti
desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a creat premisele modernizării societăţii
româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. Mişcarea din 1821 a
dovedit clar că modernizarea societăţii româneşti nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit
gradul în care societatea devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul
moment al afirmării naţiunii române în spaţiul extracarpatic.

Evoluţie şi revoluţie. Elitele româneşti şi spiritul public în prima jumătate a

secolului al XIX-lea

Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim

politic, în măsura în care instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura
organizării de stat (instituţiile) nu s-a modificat până la adoptarea Regulamentelor
Organice (1831-1832). În deceniile 3 şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea
reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne şi, în
primul rând, redactarea unor legi fundamentale.
Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiţi astfel prin
analogie cu „carbonarii italieni”). Proiectul celor 77 de „ponturi” („Constituţia cărvunară”)
alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al domnului Ioniţă Sandu Sturdza şi
secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi, inspirate de
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi de actele si memoriile anilor 1821-1822,
având astfel un caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului ar fi fost atribuită unui domn,
având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare obştească formată din înalţi ierarhi
şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc învestit cu atribuţii mai mari ca ale
domnului. Memoriul mai conţinea cereri privind organizarea administrativă, judecătorească,
bisericească, financiară, libertatea religioasă, personală, a tiparului, egalitatea în faţa legilor,
respectul proprietăţii, separarea puterilor în stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale
boierimii etc. În legătură cu problemele naţionale, Constituţia cărvunară susţinea ideile

104
autonomiei faţă de Poartă şi ale deplinei dezvoltări a culturii româneşti. Un alt document
important din aceeaşi perioadă este Aşezământul politicesc semnat de Simion Marcovici
(1829), care susţinea organizarea statului pe baza separării puterilor.
Dinicu Golescu în lucrarea Însemnare a călătoriei mele ( 1826), susţinea unirea tuturor
provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.
Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe
Bibescu (1842 - 1848) şi Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat
şi contradicţiile sociale, politice şi naţionale s-au agravat. Proiectele de reformă au
devenit mai complexe, dobândind uneori accente radicale. Afirmarea intelectualităţii şi
elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce susţineau egalitatea
la numirea în funcţii, impozit progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican
(asemenea idei preconiza filozoful iluminist Eufrosin Poteca). Statul astfel preconizat ar
fi fost o republică burgheză.
În anii 1837-1838, Partida Naţională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a
evidenţiat în cadrul Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti cu prilejul discutării articolului
adiţional la Regulamentul Organic. Sub influenţa sa Adunarea respingea încălcarea
autonomiei ţării. Cu această ocazie, reprezentanţii Partidei Naţionale au redactat Actul
de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor. Actul de
unire şi independenţă solicita înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist
şi unirea Principatelor într-un regat al Daciei. Osăbitul act de numire a suveranului
românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care trebuia să fie ereditară, drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele două
documente cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile
liberalismului politic şi economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui
Mihail Sturdza, fapt posibil, după părerea domnului moldovean, numai cu sprijinul
puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie constituţională sub garanţia
colectivă a Marilor Puteri. În cadrul regimului preconizat, toţi românii erau declaraţi egali
în faţa legilor, urmând să se bucure de libertatea personală, a cuvântului şi a presei şi de
introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului de către
parlament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecătorească faţă de cea executivă, iar
în economie principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului.
Un rol important în această perioadă l-au avut societăţile politice secrete. Acestea
regrupau forţele reformatoare angajate într-o activitate menită să ducă la răsturnarea
vechii ordini sociale şi politice. Ele au pregătit revoluţia din 1848. În 1834, la Sibiu,
Societatea revoluţionară secretă româno-polonă condusă de Adolf David milita pentru
„republică românească cuprinzătoare, aşezată de o parte şi de alta a Carpaţilor”. În Ţara
Românească, „Partida naţională” respingea în 1838 articolul adiţional la Regulamentul
Organic şi preconiza unirea, independenţa şi un program de reforme bazat pe libertăţile şi
drepturile cetăţeneşti şi pe rezolvarea problemei agrare. În Moldova, Conjuraţia
confederativă iniţiată de Leonte Radu punea la cale, în 1839, unirea federativă a
Moldovei cu Ţara Românească şi Serbia. Noul stat urma să fie condus de un domn
ereditar tutelat de boieri, sub suzeranitatea Porţii. Un program complex a fost elaborat de
societatea secretă condusă de Dimitrie Filipescu (în Ţara Românească), depistată de
poliţia lui Alexandru Ghica în 1840. Programul acesteia prevedea consolidarea
autonomiei şi „chiar independenţa”, lichidarea proprietăţii boiereşti, a relaţiilor servile şi
instaurarea republicii democratice, întemeiată pe ideile de libertate şi egalitate. Cu acelaşi
program, mişcarea naţională a renăscut în 1843 prin societatea Frăţia, fondată la
Bucureşti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell şi C. A. Rosetti, viitori conducători ai
revoluţiei de la 1848. Deviza ei era: „Dreptate, Frăţie”. Această organizaţie masonică

105
avea ca obiective unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, independenţa, emanciparea
clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Ideile ei liberale au fost răspândite prin
publicaţii ca Propăşirea, Arhiva istorică, Magazin istoric pentru Dacia şi Dacia literară.
În 1845 se înfiinţa la Paris, din iniţiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studenţilor Români,
ca filială a Frăţiei, organizaţie care întreţinea strânse legături cu personalităţi ale vieţii
culturale franceze. Tot ca filială a Frăţiei a funcţionat la Iaşi, din 1846, Asociaţia
patriotică. În fine, la 1 ianuarie 1847, în faţa studenţilor aflaţi la Paris, Nicolae Bălcescu
formula cu toată claritatea,obiectivul major al viitoarei revoluţii : Ţinta noastră,
domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat
progresiv, căutându-şi noi modele şi forme de organizare. Între activitatea teoretică
reformatoare (proiecte de reformă, memorii) şi acţiunea social-politică (mişcarea din
1821, activitatea societăţilor secrete), programele oficiale de reformă nu au făcut decât să
potenţeze contradicţiile şi să grăbească declanşarea revoluţiei. Nevoia de reorganizare
internă era recunoscută şi în principalele acte internaţionale referitoare la Principate.
Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politică a Ţărilor Române,
instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea reorganizarea
administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente Organice.

Reforme în spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice

Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două

principate şi a deschis calea înfăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau
numeroaselor proiecte înaintate de români Curţii de la Petersburg. Două comisii de boieri
munteni şi moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat textul
Regulamentelor Organice, care au fost primele constituţii moderne ale Principatelor.
Aprobate de Rusia şi de Adunările obşteşti, aceste acte au fost ratificate de Poartă şi au
rămas în vigoare până la Conferinţa de la Paris (1858), cu o scurtă întrerupere în Ţara
Românească în 1848. Ele au încercat să reformeze Vechiul Regim în spiritul
despotismului luminat, introducând principii şi forme moderne de organizare, dar
păstrând vechiul conţinut al puterii. La baza statului s-au stabilit, în „spiritul veacului”,
suveranitatea poporului, separarea puterilor şi bugetul modern. Puterea executivă revenea
domnului, care era ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară. Acesta îi numea
şi îi revoca pe miniştrii, avea drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor şi era ajutat de un
Sfat administrativ compus din şase miniştri. De asemenea, putea dizolva Adunarea
Obştească, dar numai cu acordul puterilor protectoare şi suzerană. Puterea legislativă
revenea Adunării Obşteşti, compusă în majoritate din boieri şi înalţi funcţionari şi
prezidată de mitropolit. Adunarea adopta legile şi prezenta domnului rapoarte despre
starea ţării, numite anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate „actul de naştere
al parlamentarismului în România”, fiind primele legiuiri care instituie adunări formate
pe bază de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativă, limitau puterea şefului
statului. Puterea judecătorească era exercitată de organele de judecată, instanţa
judecătorească supremă fiind reprezentată de Înaltul Divan Domnesc.
O contribuţie reală au adus Regulamentele Organice în modernizarea instituţiilor. Au
fost înfiinţate tribunalele, corpul de avocaţi, serviciul procuraturii, arhivele statului,
notariatele. S-a reorganizat învăţământul şi a fost constituită armata naţională. Actele de
stare civilă au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice
(serviciul sanitar, poştă, pompieri) şi s-a preconizat fondarea unei Bănci Naţionale cu drept
de emisiune monetară. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic („capitaţia”

106
pentru ţărani şi „patenta”, calculată pe venit, pentru burghezie), dar a păstrat vechile
privilegii fiscale, a desfiinţat vămile interne şi breslele şi a adoptat principiul bugetului. Un
pas important în direcţia unor relaţii agrare moderne s-a făcut prin transformare rezervei
domeniului în proprietate absolută a boierului. Regulamentele aveau, însă, şi aspecte
negative, care explică lipsa lor de popularitate. Ele păstrau vechile privilegii şi scutirile de
impozite pentru boieri şi cler şi nu rezolvau problema agrară: claca era sporită la 12 zile pe
an şi, în plus, se introducea nartul (norma zilnică de lucru). Mai mult, o treime din fiecare
moşie era considerată proprietatea absolută a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse în
aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova şi înlocuite
în 1858 cu Convenţia de la Paris. Cu toate limitele lor, Regulamentele Organice au
contribuit la modernizarea societăţii şi statului şi au apropiat structurile legislative şi
administrative ale Principatelor în vederea unirii lor. Astfel organizate, cele două state ar
fi fost integrate mai uşor stăpânirii ruse. Reflectând influenţa şi tendinţele expansioniste
ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate din partea tinerilor boieri care se
impregnaseră, în decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice şi de gusturi
occidentale. Aceste tendinţe au devenit evidente în 1833, atunci când Rusia a încercat să
impună articolul adiţional. Boierimea munteană s-a coalizat atunci în „Partida
naţională” condusă de Ion Câmpineanu, opunându-se în anii 1837-1838 adoptării acestui
articol care încălca autonomia ţării. Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de
numire a suveranului românilor, redactate de Partida naţională, schiţau un proiect de
eliberare, de unire şi organizare a monarhiei constituţionale.
În 1834, au fost numiţi domni de către Rusia şi Turcia (nu aleşi, aşa cum prevedeau
Regulamentele), Alexandru Ghica în Muntenia şi Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de
proastă gestiune şi de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit şi înlocuit cu
Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului
organic. Aceste trei domnii poartă denumirea de regulamentare. Deşi au aplicat programe
reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de civilizaţie, domnii
regulamentari au fost vehement contestaţi în epocă şi s-au confruntat cu opoziţia
cvasipermanentă a clasei politice.

107