Instituțiile statelor medievale românești (sec.

XIV-XVIII)
Dintre instituțiile centrale ale Țărilor Române cea mai mportantă a fost DOMNIA.
Reprezentantul instituției, domnitorul sau domnul urma modelul împăraților bizantini, considerând ca
puterea sa era de origine divină (prin formulele” IO” de la IOANNES =„Alesul lui Dumnezeu” și „Din
mila lui Dumnezeu”). Prin titlul „de sine stăpânitor” sau „singur stăpânitor” (autokrator), tot după
model bizantin, domnul își exprima deplina independență, autocrația, atât față de boieri cât și față
de ceilalți suverani.
Fiind șeful statului, prerogativele (atribuțiile) domnitorului era multiple:
 politice (numea dregătorii, acorda privilegii, încheia tratate, declara război și hotăra
încheierea păcii), legislative (emitea acte-hrisoave cu putere de lege etc);
 militare, administrative, financiare;
 bătea moneda (primul a fost Vladislav-Vlaicu în Țara Românească-ducatul, dinarul,
banul, iar în Moldova Petru I Mușat- grosul de argint);
 judecătorești
Până în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Țara Românească a fost condusă de dinastia
Basarabilor, iar Moldova de dinastia Mușatinilor. Modul de succesiune la tron era ereditaro-electiv,
adică pretendenții trebuiau să se înrudească cu familia domnitoare (de „os domnesc”) însă puteau
fi aleși în fruntea statului de marea boierime și de „țară”; Pentru a consolida instituția domniei,
domni precum Mircea cel Bătrân și-au asociat fiii la tron încă din timpul vieții.
Factori care au influențat evoluția instituției domniei în secolele XVI-XVIII:
 mai ales creșterea continuă a dominației Imperiului Otoman asupra Țărilor
Române a influențat negativ evoluția domniei; astfel, în secolul al XVI-lea, dominația
otomană a modificată concepția despre puterea centrală - domnia nu mai era exclusiv o
expresie a voinței divine, ci depindea și de voința unui stăpân lumesc, sultanul otoman;
domnitorii se aflau sub suzeranitatea (dominația) Imperiului Otoman, plăteau tribut și
sume imense pentru a obține și păstra tronul și erau schimbați din tron după voința și
interesele sultanilor otomani.
În secolul al XVII-lea:
 ca și în perioada anterioară, domnitorii și-au păstrat prerogativele de politică internă, dar
și pe cele de politică externă, chiar dacă au fost limitate de dominația otomană, domnii
Țărilor Române fiind nevoiți să urmeze politica externă a Imperiului Otoman;
 domnii (ca și principii Transilvaniei) erau aleși de stările privilegiate în momentele de
scădere a presiunii otomane, când Țările Române aveau mai multă libertate de acțiune
(ex. Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu în Țara Românească), sau erau numiți
direct de Poartă. Chiar dacă erau aleși de ”țară”, domnii trebuiau să fie confirmați de
sultanul Imperiului Otoman, ca putere suzerană, la fel cum erau confirmați și principii
ardeleni aleși de Dieta Transilvaniei.
În secolul al XVIII-lea
O schimbare și mai importantă în evoluția instituției domniei a avut loc în secolul fanariot
(1711/1716-1821), perioadă inaugurată de domnitorul Nicolae Mavrocordat atât în Moldova (în anul
1711), cât şi în Ţara Românească (în 1716), în condițiile declanșării crizei orientale.
Regimul fanariot a însemnat în primul rând agravarea dominaţiei otomane asupra
Principatelor Române. Domnia a fost influențată în mod negativ: lipsiți de posibilitatea de a desfășura
politica externă, neavând forțe armate, domnitorii fanarioți erau consideraţi înalți funcţionari
otomani (domnul echivala cu un paşă cu două tuiuri). Domnitorii proveneau din cartierul Fanar al
Istanbulului şi erau mai cu seamă de origine greacă, din familiile Mavrocordat, Callimachi, Ipsilanti,

1
Caragea etc. Fiind schimbați din tron în funcție de interesele sultanului, instabilitatea era una din
realităţi; cel mai bun exemplu, Constantin Mavrocordat a fost de 10 ori domnitor, de 6 ori în Ţara
Românească şi de 4 ori în Moldova, între 1730-1769.
Așadar, în timpul secolului fanariot instituția domniei a cunoscut o reală dregadare, căci
prerogativele de politică externă ale domnitorilor fanarioți au fost aproape complet limitate, iar
domnia și-a pierdut caracterul pământean, cunoscând un proces de grecizare. În plan intern,
domnitorii fanarioți își mențin prerogativele depline (legislative, administrative, judiciare etc).
Influența regimului fanariot asupra altor instituții centrale: și sfatul domnesc a cunoscut
același proces de grecizare; Armata a dispărut practic ca instituție, fiind restrânsă la trupe din garda
domnului, precum arnăuții.
2. BISERICA a fost instituția religioasă a țării și a colaborat strâns cu domnia, căreia îi era
subordonată. Organizarea Bisericii s-a făcut prin întemeierea mitropoliilor din Tara Romaneasca, de
către Nicolae Alexandru, cel care a întemeiat mitropolia de la Curtea de Argeș în 1359 (primul
mitropolit de la Arges a fost Iachint de la Vicina) și de Vladislav Vlaicu, care a întemeiat a doua
mitropolie, la Severin, în 1370), precum si din Moldova, mitropolia de la Suceava fiind înființată de
Petru I Musat (1375-1391), dar recunoscută de patriarhia de la Constinopol la începutul domniei lui
Alexandru cel Bun (1400-1432), primul primul mitropolit de la Suceava fiind Iosif, fratele lui Petru I
Mușat.
După același model bizantin, Biserica se bucura de sprijinul și protecția Domniei, primind
nenumarate danii prin care acumula astfel bogății. Mitropolitul, în calitate de sef al Bisericii, era
primul sfetnic al domnului, făcea parte din sfatul domnesc iar la urcarea domnitorului pe tron
organiza ceremonialul sacru al încoronării și ungerii cu mir. Mitropolitul era chiar locțiitor al domnului
în caz de vacanță a tronului. Momentul încoronării și ceremonia religioasă a ungerii cu mir
(ceremonie de tradiție bizantină) au simbolizat cel mai bine cooperarea între puterea centrală
(Domnia) și Biserică. Dintre domnii care au cooperat strâns cu Biserica, căreia i-au acordat largi dani și
au ridicat frumoase ctitorii, îi menționăm pe: Mircea cel Bătrân (ctitoria sa de la Cozia îl reprezintă cu
însemnele imperiale), Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu etc.
3. SFATUL DOMNESC era organul central de guvernare a țării, fiind format, la început, din
mari boieri iar apoi din boieri cu dregătorii. Cei mai importanti dregători erau :
în Țara Românească marele ban al Olteniei,
iar in Moldova portarul Sucevei.
Un dregator foarte important, în ambele state, era marele logofăt, acesta fiind seful cancelariei
domnești, redactand actele (hrisoavele) și purtând pecetea domnească. Marele vornic avea atribuții
judecatoresti, iar marele postelnic avea atribuții diplomatice.
Atribuțiile sfatului domnesc, numit și divan, din secolul XVI, ca urmare a influenței
otomane:
 domnul elabora cu sfatul domnesc politica internă și externă a statului;
 principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimțământul marilor boieri
din Sfat;
4. Marea Adunare a Țării sau mai simplu Adunarea Țării era convocată periodic, pentru
cazuri excepționale, precum alegerea domnului sau calea de urmat în politica externă. Din Adunarea
Țării faceau parte boierii, slujitorii, reprezentantii clerului și chiar țăranii liberi.
Concluzie: în ciuda dominației otomane, perpetuarea instituțiilor centrale în secolele XVI-XVIII
a avut o importanță deosebită pentru că Țara Românească și Moldova și-au păstrat ființa statală, în timp
ce state puternice odinioară, precum regatele catolice Ungaria și Polonia, au dispărut de pe harta
Europei.