REFERAT LA DISCIPLINA:

Istoria administratiei publice românești

Titlul referatului:

Administrația publică centrală in Țara Romanească și Moldova

De la formarea fiecăreia dintre cele două țări române și până la Unirea lor de la 1859, atât
Țara Românească, cât și Moldova, au cunoscut diferite forme de administrare publică
centrală.

Astfel, pornind de la slaba centralizare a celor două state române, așa-numita epocă a „țărilor”
- caracteristică administrației publice din secolele XII - XIV, și până la centralizarea
puternică, din secolului XVII, instituțiile administrației publice, atât la nivel feudal, cât și la
nivel central au cunoscut modificări substanțiale, atât prin prisma atribuțiilor, cât și a
importanței în organizarea și funcționalitatea celor două țări române.

Administrația publică centrală era formată din totalitatea organelor dotate, printre altele, și cu
atribuții administrative și care, în condițiile social-politice ale vremii, aveau dreptul de a
decide, din punct de vedere executiv și legislativ, asupra intereselor publice care se confundau
cu interesele clasei nobiliare - a boierimii.

Din punct de vedere ierarhic, administrația publică centrală, în secolele XIV - XVII, atât în
Țara Românească, cât și în Moldova, era clasificată astfel: domn, sfatul domnesc sau sfatul
țării, adunarea stărilor, dregătoriile centrale, marii dregători și subalternii lor.

Succesor al cnezilor și voievozilor din perioada premergătoare formării celor două state
centralizate, domnul era ales de către marile familii boierești, dar și cu acceptarea Imperiului
Otoman - pe măsură ce influența turcească a crescut în cele două țări române.

Însuși titlul de „domn” sau „dominus” în limba latină, îl îndreptățea să- își asume o putere
aproape absolută. Acesta era de origină divină, personală, indivizibilă și netransmisibilă.

Domnul avea atribuții în marea majoritate a domeniilor de activitate ale statului: militar,
politic, legislativ, judecătoresc, executiv, financiar și bisericesc.

1
În cea mai mare parte a timpului, aceste atribuții erau exercitate de la centru, adică de la
cetatea de scaun, însă în perioada imediată după întemeierea celor două state, curtea
domnească a avut caracter itinerant prin țară. Cu alte cuvinte, în funcție de locul în care
domnul se afla, la un moment dat, acolo se întemeia - cu caracter temporar - o curte
domnească.

Din punct de vedere executiv, domnul era șeful întregii administrații a țării, el supraveghiind
asigurarea ordinii interne, luarea tuturor măsurilor necesare păstrării ordinii feudale. Totodată,
domnul numea și revoca dregătorii, atât pe cei ai țării, cât și pe cei ai curții. Transmiterea
ordinelor între domn și dregători se făcea atât verbal, cât și în scris, prin cărți de poruncă,
pitace, hrisoave sau cărți de judecată.

Domnul avea dreptul de a acorda și revoca privilegii și ranguri boierești, de a încuviința

întemeierea de sate și târguri, de a acorda proprietăți de teren unui străin (împământenire) sau
de a încuviința căsătoriile dintre fiii și fiicele de boieri.

Din perspectivă economică, domnul administra finanțele țării. El stabilea dările, fixa
contribuția la plata haraciului, înființa dări noi, acorda scutiri de dări prin imunități și slobozii.
Tezaurul țării s-a idenficiat mult timp cu cămara domnului, astfel că acesta din urmă dispunea
de întreaga valoare a vistieriei. Nu în ultimul rând, domnii din Țara Românească și Moldova
aveau dreptul de a bate monedă.

Atribuțiile domnilor din cele două țări române se extindeau și asupra bisericii, iar atribuțiile
acestora includeu dreptul domnului de a decide înființarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri
sau mutarea reședințelor lor, numirea și revocarea mitropoliților, episcopilor și a egumenilor
mănăstirilor, reglementarea competenței de judecată a organelor bisericești și coordonarea
acesteia cu competența instanțelor laice.

Trebuie precizat că aceste atribuții erau exercitate de către domn cu respectarea canoanelor
bisericești și nu vizau niciodată aspecte legate de dogmă.

În perioadele de absență sau vacantare a tronului, atribuțiile erau preluate de locțiitorii

domnești. În Țara Românească, în specială după 1659, au apărut ispravnicii de scaun, care în
deplineau, în lipsa domnului, sarcinile acestuia în materie administrativă, fiscală, funciară,
judecătorească și militară.

Statele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populații românești în
decursul Evului mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o majoritate
românească timpuriu atestată, dar și o pătură conducătoare românească (boieri și domnitori)
chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia Basarabilor, erau de origine cumană. În
Transilvania, deși a existat o majoritate românească în majoritatea comitatelor, clasa
conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară.

Înainte de întemeiere statelor medievale românești, nici cnezatele prezente pe viitorul teritoriu
al României și Republicii Moldova, nici Țaratul Vlaho-Bulgar condus de dinastia Asenizilor,
2
nu pot fi considerate ca fiind „state medievale românești” deoarece atât populația lor, cât și
pătura conducătoare erau multinaționale, slavii (ziși „șchei”) fiind în general la fel de
numeroși ca și proto-românii, și pe alocuri majoritari (din acea perioadă au rămas nenumărate
toponime slave precum Bistrița, Crasna, Ialomița, Prahova, Săvădisla, Slatina ș.a., limba și
scrierea slavonă oficiale în liturghia bisericească și în principatele române, sau denumiri
precum Blahnița, Vlăhița, Vlăsia sau Vlașca pentru zonele cu comunități proto-române
înconjurate de populații slave). Micile cnezate slavo-române erau de altfel vasale ale puterilor
vecine precum Ungaria, Galiția, Tătarii sau Bulgarii. Toate aceste formații statale
prevoievodale pot cel mult fi denumite „state medievale pre-românești”. Despotatele
Vidinului, Tărnovei și Dobrogei, provenite din destrămarea Țaratului Vlaho-Bulgar, erau de
asemenea multinaționale, „Vlahii” fiind doar una din componentele populației acestor state.

Țara Româneasca

După domnia lui Vlad Țepeș și a lui Radu cel Mare, au urmat o serie de domnitori
nesemnificativi, urmând o perioada tulbure. Neagoe Basarab, impus de turci, a încercat să
stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma, și chiar să medieze conflictul dintre
creștinii ortodocși și catolici. Continuă viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel
Mare și încearcă să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. A
încurajat dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să
mențină relații de prietenie cu Ungaria.În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea
Curtea de Argeș, în jurul căreia s-a născut legendă Meșterului Manole. După moartea sa din
1521, s-a declanșat anarhia, urmând lupte pentru tronul țării dintre Radu de la Afumați,
Teodosie, Vladislav al III-lea și Radu Bădica. Țară Românească a traversat astfel o o epoca de
frământări.

Moise Vodă s-a implicat în conflictul din Transilvania dintre Ferdinand și Szapolyai. A fost
urmat de Vlad Înecatul ce s-a confruntat cu boierimea după ce a confiscat moșiile
Craiovestilor. Vlad Vintilă a pierdut tronul după ce l-a obținut sprijin de la Craiovești. În
timpul domniei lui Radu Paisie, Brăila a fost ocupată de turci. Mircea Ciobanul, care a
întreținut relații bune cu turcii, a fost înlăturat de Radu Ilie Haidăul cu sprijinul lui Castaldo.
Pătrașcu cel Bun, sprijinit de Alexandru Lăpușneanu, la ordinul sultanului, a intrat cu armata
în Transilvania și l-a restabilit la conducere pe Szapolyai. Petru cel Tânăr a învins facțiunile
boierești cu sprijinul turcilor, însă fiind tânăr, țară era condusă de mama sa. Ulterior a fost
închis de turci. Alexandru al II-lea Mircea s-a confruntat și el cu boierimea și a dus o politică
fiscală complicată. Un alt domnitor, Mihnea Turcitul a domnit sub supravegherea mamei sale
și a înăbușit revoltele boierimii. Petru Cercel a mutat capitala Țării Românești la Târgoviște.
Fiindcă avea datorii de pe urmă împrumuturilor pentru a obține tronul, a mărit birurile și
taxele. A fost mazilit de turci.

Moldova

3
Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, a dus războaie cu polonezii. Ștefăniță a încheiat
tratat cu polonezii, i-a învins pe mongoli la Ciuhru și a atacat un corp de oaste turcească la
întoarcere din Polonia. S-a confruntat și cu boierii și a căzut victimă.

Petru Rareș, un alt fiu a lui Ștefan cel Mare, l-a sprijinit pe Scapolyai în Transilvania, s-a
luptat cu polonezii pentru Pocuția și a dus o politică antiotomană. Ștefan Lăcustă a fost
sprijinit de turci pentru a obține tronul și le oferă Tighina. A fost asasinat de boieri. Alexandru
Cornea a avut relații bune cu habsburgii și a atacat garnizoanele turcești de la Chilia, Cetatea
Albă și Tighina. Petru Rareș, sprijinit de turci, a obținut tronul pentru a două oară învingându-
l pe Alexandru Cornea la Galați. A urmat după moartea sa un lung declin pentru Moldova.
Iliaș Rareș a reînnoit tratatul de alianța cu Sigismund I al Poloniei și a renunțat la Pocutia. A
întreprins o expediție în Transilvania cu sprijin turcesc. A refuzat să mărească tributul și a
renunțat la domnie, covertindu-se la islam și devenind pașă de Silistra. Ștefan Rareș a
persecutat armenii și l-a sprijinit inițial pe Ferdinand, însă a trecut de partea turcilor. A fost
asasinat de boieri, din ordinul lui Castaldo. Alexandru Lăpușneanu, fiul lui Bogdan al III-lea,
a obținut tronul cu sprijinul Poloniei. L-a îndepărtat pe pretendentul la tron, Joldea și a intrat
cu turcii în Transilvania, sprijinindu-l pe Szapolyai. A prădat Țara Bârsei pentru că nu a
obținut răsplata cuvenită. În a două domnie s-a confruntat cu boierii. Despot Vodă a promovat
protestantismul, a înființat școală de la Cotnar și i-a marginalizat pe boieri, de pe urmă căreia
a pierdut tronul în timpul unei revolte Ștefan Tomșa a fost ales de boierii răsculați, îl ucide pe
Iacob Heraclid și a prădat Pocutia. Fiind alungat de Alexandru Lăpușneanu și de turci, s-a
refugiat în Polonia, unde a fost decapitat de polonezi. Bogdan Lăpușneanu a încheiat tratate
de supunere cu polonezii. Ioan Vodă cel Viteaz s-a confruntat cu boierimea. Aliat cu cazacii
zaporojeni, îi învinge pe turci la Jiliștea. Este ucis de turci în luptele ulterioare. Iancu Sasul a
dus o politică fiscală grea, lapusnenii revoltandu-se. Este ulterior ucis la Liov în 1582.

4
Bibliografie

https://biblioteca.regielive.ro/referate/administratie-publica/administratia-publica-centrala-in-
tara-romaneasca-si-moldova-secolele-xiv-xvii-383280.html