1: Evoluția unor autonomii politice românești de la osti sătești teritoriale la formațiuni mai mari

intitulate de istorie cu numele de formațiuni prestatale românești: lezate, voievodate, ari, câmpuri,
codrin, ocoale,jupanate, despotate.
2:Formarea satelor medievale romanesti este un proces istoric care se derulează începând cu
secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea prin care nobilimea din țările medievale române
se emancipează treptat de stăpânirea împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu
întemeierea voievodatlor istorice românești: Tara Romaneasca si Moldova.
În a două jumătate a secolului XIII, după cum reiese din documentele maghiare, un urmaș al
voievodului Litovoi, care purta același nume, a reușit, între anii 1272-1275, să unească la teritoriul
pe care îl stăpânea și zona din dreapta Oltului, refuzând recunoașterea suzeranității maghiare și
plata vechilor obligații financiare. S-a răsculat împotriva regelui Ungariei . Ca urmare, regele maghiar
Ladislau al IV-lea a decis să-l pedepsească și a trimis o oaste maghiară. Litovoi a fost ucis în
bătălie, iar fratele sau, Barbat, a fost luat prizonier, fiind răscumpărat cu o mare suma de bani. Fapt
ce dovedește că românii vor să se elibereze de suzeranitatea străină, să rupă relațiile de vasalitate
și că se aflau într-un stadiu evoluat al organizării politice și militare. Răscumpărarea indică un
potențial economic ce depășea cadrele unui simplu cnezat. Această ruptură a fost cauzată însă și
de criză politică din Ungaria, izbucnită după moartea regelui Ștefan al V-lea , preluarea tronului de
către Ladislau, copiil fiind și instaurarea regenței, timp în care marii nobili și-au manifestat tendințele
secesioniste sau de contestare a autorității maghiare. Ladislau, născut dintr-o mama cumana
(cumanii adoptaseră creștinismul doar formal, însă în practică, erau încă păgâni) era atras de riturile
și obiceiurile păgâne, neglijând biserica și a determinat papalitatea să trimită un legat care să
convoace Sinodul de la Buda din 1279. Ungaria a traversat o perioada de instabilitate până când în
1282 când regele se impune și pedepsește cumanii răsculați și îi învinge pe tătari între anii 1284-
1285. Simultan cu perioada de criză a Ungariei, dominația tătarilor a slăbit în zonele de răsărit de
Carpați și Dunăre. Tătarii și-au instaurat dominația după 1290-1291 între Balcani și Carpați. Țării
bulgari și cneazul sârb erau supuși de către hanul Nogai. Tătarii ar fi unificat, prin cucerire,
formațiunile politice românești. Dominația tătară a dispărut însă după moartea hanului, iar țările
balcanice, profitând de slăbiciunea tǎtarior s-au debarasat de suzeranitatea lor. Acești factori,
precum criză politică internă a Ungariei și slăbirea dominației tătarilor a favoritzat afirmarea
tendințelor de autonomie ale formațiunilor statale românești.
3: Domnul: Cel care conducea Țară Românească sau Moldova se numea Domn (lat.
"dominus"=stăpân). Era considerat că fiind stăpânul recunoscut al țării, iar boierii îl slujeau ca vasali.
În timpul ceremonialului înscăunării, boierii i se închinau și îi sărutau mâna. Domnul purta și titlul de
“Voievod” - comandant militar, fiind căpetenia voievozilor locali, care și-au unificat formațiunile lor
politice și au format țară. De asemenea, domnitorul folosea particula "Io"-cel dăruit de Dumnezeu.
Domnitorul care stăpânea Făgărașul și Amlasul mai purta titlul de herteg-duce, titlu conferit de către
regele Ungariei, care îi dăruia aceste posesiuni din Transilvania cu drept temporar, atâta timp cât
domnitorul era credincios regelui.
Adunarile: Adunările stărilor aveau un rol consultativ, se convocau în momentele decisive pentru
țară, ca alegerea domnitorului, deciziile pe plan extern-depunerea omagiului regelui Ungariei,
aprobarea plății sau tributului către Sultan, declarația de război sau pace. Convocarea era
sporadică, nu regulată, iar din secolul XVI era convocată tot mai des. Se puteau întruni la curtea
domnească, fie la biserica, fie pe câmp deschis. Adunarea era compusă din marii boieri, mitropolitul,
episcopii, egumenii mănăstirilor mari, boierii mijlocii și mici, curtenii, târgoveții ca reprezentanți ai
orașelor.
Sfatul: Era format din marii boieri, dregătorii, și membri din clerul înalt. Domnitorul și deciziile sale
nu puteau avea putere fără acordul membrilor sfatului. Sfatul domnesc avea 20-30 de membri în
Moldova și 10-15 în Țară Românească. Doar marii proprietari de pământ erau primii membrii ai
sfatului, alături de membrii familiei domnești. Purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, sau de
vlastel sau vel în Țară Românească. Îi asistau pe domnitori în toate chestiunile importante de
politică externă și internă. Atribuțiile lor erau: dăruirea unui teren, judecăți, încheierea acordurilor cu
țările străine. Sfatul se numea Divan în timpul ocupației otomane. Dregătoriile erau de două feluri:
dregătorii publice-cei care aveau atribuții administrative sau juridice, și dregătorii de curte- care
prestau slujbe la curtea domnească.