Statele medievale

românești și
instituțiile
centrale
Martinas Rares
 Statele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populatii Statele medievale românesti sunt cele în
care au trait și evoluat  populatii romanesti în decursul Evului mediu. Moldova și Tara Romaneasca au avut nu
numai o majoritate românească timpuriu atestată, dar și o pătură conducătoare românească (boieri și domnitori)
chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia Basarabilor, erau de origine cumană. În Transilvania, deși a existat
o majoritate românească în majoritatea comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară. în
decursul Evului mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o majoritate românească timpuriu atestată,
dar și o pătură conducătoare românească (boieri și domnitori) chiar dacă unii dintre aceștia, precum
dinastia Basarabilor, erau de origine cumană. În Transilvania, deși a existat o majoritate românească în majoritatea
comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară.
 Înainte de întemeiere statelor medievale românești, nici cnezatele prezente pe viitorul teritoriu
al României și Republicii Moldova, nici Țaratul Vlaho-Bulgar condus de dinastia Asenizilor, nu pot fi considerate
ca fiind „state medievale românești” deoarece atât populația lor, cât și pătura conducătoare erau
multinaționale, slavii (ziși „șchei”) fiind în general la fel de numeroși ca și proto-românii, și pe alocuri majoritari
(din acea perioadă au rămas nenumărate toponime slave
precum Bistrița, Crasna, Ialomița, Prahova, Săvădisla, Slatina ș.a., limba și scrierea slavonă oficiale în liturghia
bisericească și în principatele române, sau denumiri precum Blahnița, Vlăhița, Vlăsia sau Vlașca pentru zonele cu
comunități proto-române înconjurate de populații slave). Micile cnezate slavo-române erau de altfel vasale ale
puterilor vecine precum Ungaria, Galiția, Tătarii sau Bulgarii. Toate aceste formații statale prevoievodale pot cel
mult fi denumite „state medievale pre-românești”. Despotatele Vidinului, Tărnovei și Dobrogei, provenite din
destrămarea Țaratului Vlaho-Bulgar, erau de asemenea multinaționale, „Vlahii” fiind doar una din componentele
populației acestor state.
 Relațiile de vasalitate
 Marile Puteri vecine Țărilor Române: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman au exercitat
presiuni asupra domnitorilor români pentru a-și impune stăpânirea politică. Au pretins drepturi de suzeranitate
asupra domnitorilor, pe care îi considerau vasali. Relațiile suzerano-vasalice erau stabilite pe baza tradiției și pe
baza puterii politice și militare. Titlurile înalte de regi, duci sau împărați trebuiau recunoscute nu doar de supușii
din interior, ci și de conducătorii vecini.
 Țările Române s-au aflat în punctul de întâlnire a sferelor de influență a celor trei mari puteri ce și-au disputat
dominația în regiune. Domnitorii au echilibrat pretențiile suzerane ale acestora, asigurându-și o durată mare a
domniei. Pretentile de suzeranitate erau văzute ca drepturi naturale de către rege, moștenite din generație în
generație.
 Suzeranitatea otomană s-a legitimat prin autoritatea puterii. Țările Române au fost învinse, nu cucerite, iar
domnitorii români au fost nevoiți să se închine sultanului pentru a nu pierde domnia și țara. Soluția de
compromis a fost benefică românilor, care au scăpat de cucerire și de transformarea în pașalâc. Cauzele acestui
compromis al otomanilor se află în vecinătatea Țărilor Române cu cele două mari puteri: Ungaria și Polonia.
Disputa dintre puterile creștine și Poartă a asigurat statutul autonom al Țărilor Române.
 Din perspectiva maghiară, țările române se aflau între hotarele regatului, iar regele era obligat să recupereze
ținuturile mărginașe ale egatului din mâna oricărui răzvrătit, să numească domnitori cărora să le confere însemnele
puterii, iar domnitorii celor două țări aveau datoria de a jura credință și loialitate coroanei maghiare. Drepturile
suzerane ale regelui maghiar se transmiteau ereditar, iar între acesta și domnitor se încheiau înțelegeri scrise ce
trebuiau respectate. Domnitorul, ca vasal, era obligat să acorde sprijin militar regelui, prin trupe sau aprovizionarea
oastei maghiare. Era obligat să acorde sfaturi regelui, să-l informeze de pericolele externe, să plătească dări, să
depună omagiul personal și obediență (din secolul al XV-lea, se duceau delegații să depună omagiul în locul
domnitorului). Regele trebuia să-și apere vasalul, sub forma unei intervenții militare, fie diplomatice, să-i asigure
garda personală permanentă. Se încheiau alianțe antiotomane în anumite forme, de vasaliate. Dacă domnitorii nu
recunoșteau suzeranitatea regilor maghiari erau catalogați ca necredincioși, trădători și răzvrătitori, erau acuzați de
complot, de încălcarea credinței și regii considerau că aveau dreptul de-ai înlătura sau pedepsi.
 Din pespectiva poloneză, vasalitatea Moldovei de exemplu, era recunoscută pe plan internațional prin depunerea
omagiului la graniță de câte ori cerea suzeranul. Domnitorul român jură după rit răsăritean, deși regele polonez era
catolic. Și boierii depuneau omagiu și semnau un act separat. Obligațiile domnitorului vasal erau sprijinul militar,
să aducă sfat și să-l înștiințeze pe suzeran de pericolele externe, să plătească tribut și nu avea voie să-și schimbe
suzeranul. Supușii moldoveni nu aveau drept de apel la scaunul de judecată al regelui, suzeranitatea nu era
reflectată în titulatură, iar drapelul Moldovei se află între însemnele heraldice ale regilor polonezi. Suzeranul
polonez trebuia de asemenea să-și apere vasalul politic și militar.
 Din perspectiva otomanilor, Țările Române erau țări prietene. Condiția era plata unui tribut
în funcție de valoarea estimativă a teritoriului țării (Moldova plătea un tribut mai mic decât
Țară Românească, și ambele plăteau mai puțin decât alte state balcanice). În Țară
Românească, s-a instituit practica investiturii, prin care se confirma alegerea domnitorului
de către boieri, însă câteodată, turcii își impuneau propriul candidat. Printr-un act scris, se
reglementau raporturile dintre Țările Române și Poartă, principala obligație a sultanului
fiind sprijinul militar. Schimbarea tratatului permitea introducerea treptată a unor noi
obligații, mai dure decât cele anterioare și treptat, creșterea gradului de dependență față de
Imperiul Otoman.
 Din perspectiva românilor, încoronarea domnitorului era o problema internă, ce nu necesită
acordul pretinșilor suzerani. Înțelegerile scrise și jurămintele de omagiu erau des încălcate
în funcție de interesele domnitorului sau în cazul în care un suzeran nu-și respecta
angajamentele. Românii au încercat să găsească un echilibru între pretențiile marilor puteri
vecine, profitând de conflictele de interese.
 Istoria statelor medievale românești
 Odată cu secolul XIII, documentele istorice oferă din ce în ce mai multe informații despre începuturile
principatelor Moldovei și Țării Românești. Simultan, în Transilvania, intrată în sfera de influență a catolicismului,
reprezentat prin Regatul Ungariei și prin Ordinul Teutonic, jupânii și boierii români rămași ortodocși sunt
marginalizați sau constrânși să treacă dincolo de Carpați ("descălecarea" în Moldova și Țara Românească), pe când
cei trecuți la catolicism se maghiarizează devenind grofi ai Ungariei.
 La sfârșitul secolului XIV, Imperiul Otoman cucerește despotatele Vidinului și Tărnovei din sudul Dunării, în timp
ce acela al Dobrogei se alipește Țării Românești, episcopul dobrogean Iachint al Vicinei devenind primul metropolit
al "Ungro-Vlahiei". Dar în anii 1418-1422, și Dobrogea cade pradă a Turcilor. Constantinopolul, total încercuit de
teritoriul de acum încolo otoman, este cucerit la rândul său în 1453, devenind capitala imperiului turcesc.
În 1484, Ștefan cel Mare este obligat să le cedeze Turcilor Bugeacul, pierzând astfel accesul la mare odată
cu Cetatea Albă. În 1526 după dezastrul armatelor Regatului Ungariei la Mohacs, întreaga Peninsulă Balcanică și
mare parte din Ungaria sunt pașalâcuri ale Imperiului Otoman, dar Transilvania (cu voievozi maghiari), Moldova și
Țara Românească (cu voievozi români) rămân Principate autonome, cu propriile lor Sfaturi, suverani, legi, armate,
flote dunărene, logofeți (ambasadori) și cu religia oficială creștină: ele plătesc tribut Sultanului turc dar nu fac parte
din Imperiul acestuia, cum reiese în mod greșit din multe hărți moderne ilustrând istoria Europei sau Balcanilor.