ISTORIA PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT 2020

ORIGINEA LATINĂ A POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII ROMÂNE

Specialiștii susțin că în linii mari, în secolul VIII se încheie procesul de formare a poporului român și a limbii române.
Procesul a început cu rolul geto-dacilor, a căror implicare reprezintă 10 % din poporul român și limba română, continuă cu
procesul de romanizare care contribuie cu 60 % din ADN-ul poporului român și apoi se adaugă o contribuție de 20 % a
elementului slav, ajungându-se la un procent de 90 %. Pentru că peste 2500 de cuvinte din vocabularul limbii române este alcătuit
din cuvinte din limba latină 60 % , se poate trage concluzia că, poporul român și limba română fac parte din familia popoarelor
latine, alături de francezi, spanioli, portughezi și italieni, însă reprezintă un miracol faptul că, latinismul a triumfat la noi, când
suntem înconjurați doar de popoare slave.
De aici și disputa apărută în ultimii 200 de ani provocată de istoricii austrieci și maghiari, care încearcă să demonstreze
întâietatea maghiarilor în Transilvania, pentru a justifica apartenența acestui teritoriu la spațiul maghiar și istoricii români care
combat cu argumente aceste idei, prin demonstrarea continuității neîntrerupte a românilor pe aceste meleaguri, cu dovezi
arheologice, lingvistice, religioase, prin păstrarea numelor de localități de acum 2000 de ani , la fel și în cazul râurilor.
Numărul mic al dovezilor arheologice se explică prin faptul că, în lipsa unui stat, care să organizeze prin instituții viața
românilor, lipsesc și realizările monumentale și redactarea de acte oficiale care să demonstreze existența poporului român în acest
spațiu și de aceea primele acte de proprietate în cazul Transilvaniei, sunt de origine maghiară pentru că ,Ungaria s-a format mai
repede ca stat, decât statele noastre medievale.
Așadar din motive politice istoricii străini au încercat să anuleze ideea originii latine a românilor, romanitate despre care
se vorbește încă din Evul Mediu, de către cronicarii moldoveni, transilvăneni și munteni, apoi de istorici în secolele XVIII-XIX,
dar și de efortul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, care redă dacilor rolul lor în istorie; iar după 1918, istoricii români au acces la
cercetare pe teritoriul Transilvaniei, care făcea parte din România, adunând dovezi care susțin latinitatea românilor. În epoca
comunistă, după 1970, s-au extins cercetările pe tot teritoriul României, din dorința autorităților de a ne scrie corect istoria, ceea
ce nu se întâmplase în primii ani de comunism.

APARIȚIA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

După retragerea aureliană din anul 271 d. Hr, românii au fost lipsiți de o formă de organizare statală, în fața valurilor
migratoare, dar au rezistat. Singura formă de organizare teritorială pâna aproape de anul 1000 a fost obștea sătească, care era
compusă din câteva sate, conduse de un grup de vârstnici, considerați înțelepți. Aproape de anul 1000 presiunea migratorilor a mai
scăzut, ceea ce a dat curaj românilor să se organizeze mai bine. Prin unificarea obștilor sătești au rezultat forme superioare de
organizare administrativ-teritoriale, cum ar fi, cnezatele și voievodatele. Cele mai dezvoltate au fost cele din Transilvania atestate
în jurul anului 900, trei la număr, Voievodatul lui Menumorut, în zona Bihor-Oradea, Voievodatul lui Glad, în zona Banatului și
Voievodatul lui Gelu în interiorul arcului carpatic ( intracarpatic ). Din păcate pătrunderea maghiarilor în Transilvania a dus la
cucerirea acestor voievodate și organizarea lor într-un Voievodat al Transilvaniei, condus de români dar aflat sub controlul
regatului maghiar. Pentru ca organizarea Voievodatului Transilvaniei, începută după anul 1000 să fie eficientă , maghiarii au adus
aici conaționali de-ai lor și au apelat și la ajutorul altor etnii, secuii și sașii. Secuii, înrudiți cu maghiarii, vor asigura securitatea
noului voievodat iar sașii, neam germanic, vor pune pe picioare comerțul și urbanizarea Transilvaniei, construind orașele; Brașov,
Sibiu, Sighișoara. Bistrița. În linii mari în secolul XIII era încheiat procesul de organizare a Transilvaniei, primul stat românesc
dar controlat și organizat de maghiari.
Cronologic, al 2-lea stat întemeiat a fost Țara Românească, care în 1247, cunoștea 5 forme de organizare administrativ-
teritoriale: Banatul de Severin, Voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcaș. Din păcate, cu excepția lui
Seneslau , celelalte se aflau sub dominație maghiară.
Așadar, atât autonomiile din sec IX din Transilvania, cât și cele din sec XIII din Țara Românească erau suficient de
dezvoltate, ajungând la nivelul voievodatelor, însă și într-un caz și în celălalt, autonomiile se aflau sub dominație maghiară.
Litovoi a încercat să se elibereze, dar a pierdut lupta cu maghiarii, astfel că lui Seneslau și urmașilor săi le revine sarcina
de a uni aceste formațiuni într-un singur stat. Tihomir, urmașul lui Seneslau va continua opera de unificare, încheiată în 1324 de
Basarab Întemeitorul.Acesta era recunoscut ca voievod al Țării Românești cu condiția de a se recunoaște supus regelui maghiar.
Ulterior regele maghiar nu se mulțumește doar cu recunoașterea sa ca superior al lui Basarab și decide declanșarea unei campanii
militare, în 1330, în vederea aducerii Țării Românești în directa sa administrare, înlocuindu-l pe Basarab de pe tron cu un
funcționar maghiar. Deși la început Basarab a vrut să evite lupta, ulterior acesta i-a întins o cursă regelui maghiar, Carol Robert de
Anjou, pe care l-a învins categoric la Posada. Victoria de la Posada reprezintă obținerea independenței Țării Românești, astfel că
Basarab și urmașii săi se pot concentra acum pe organizarea statului, prin legi, instituții și construirea unei mitropolii.
În cazul Moldovei apare un element nou, descălecatul, adică trecerea munților de către un voievod local cu toată familia
și supușii săi, cu scopul de a întemeia un voievodat nou. Teritoriul dintre Carpați și Nistru se afla sub autoritatea tătarilor, motiv
pentru care regalitatea maghiară l-a desemnat pe Dragoș, voievod maramureșean, să îi alunge pe tătari și să aducă acest teritoriu
sub autoritate maghiară. Timp de 10 ani, 1345-1354, Dragoș s-a luptat cu tătarii, pe care i-a biruit și a întemeiat un stat nou de-a
lungul râului Moldova, căruia i-a spus Țara Moldovei, dar aflată sub autoritatea maghiarilor. În anul 1359, un alt voievod
maramureșean, Bogdan a trecut munții, prin Pasul Prislop, pe la Cârlibaba, i-a alungat pe urmașii lui Dragoș și a preluat
conducerea Moldovei, fiind susținut de locuitori, pentru că nu mai doreau autoritatea maghiară asupra țării lor. În ciuda eforturilor
militare ale maghiarilor, Moldova n-a putut fi recuperată și astfel în 1365, regalitatea maghiară recunoștea independența
Moldovei, permițându-i lui Bogdan și urmașilor săi să se ocupe de organizarea și funcționarea noului stat, după modelul celui
muntean.
Ultimul stat a apărut între Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea, dar care va avea o existență scurtă în timp. Principalul rol
l-a avut un conducător local, cu titlul de despot, dat de către bizantini, Dobrotici. Acesta a reușit până în anul 1386 să unească
toate formele de organizare din zonă într-un stat căruia i-a dat și numele său, Dobrogea. La scurt timp Dobrogea va fi alipită la
Țara Românească, iar după 1420 pierdută pentru 400 de ani la turci, făcând parte din Imperiul Otoman.

ORGANIZAREA INSTITUȚIONALĂ A STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

După obținerea independenței, unde rolul principal l-a avut domnitorul, domnia devine cea mai importantă instituție.
Urmașii lui Basarab, în Țara Românească ( Nicolae Alexandru 1352-164; Vladislav Vlaicu 1364-1377 ) și ai lui Bogdan, în
Moldova ( Petru Mușat 1375-1391 ) vor înființa și organiza instituții, vor da legi, vor deveni mari judecători, vor încheia tratate de
alianță, vor duce războaie de apărare a independenței acestor state, vor bate primele monede și vor ridica primele Mitropolii.
Astfel domnitorii acumulează întreaga putere în stat, tronul în primele două secole de existență a Țărilor Române sec XIV-XV, se
transmite prin formula ,,os domnesc”, pe linie masculină, de la tată la fiu, ereditar, dar și altei rude bărbătești a domnitorului; în
următoarele două secole XV-XVII, lucrurile se schimbă, în sensul că, domnitorii au pierdut independența statelor în fața turcilor,
cărora li se plătește tribut, astfel că el nu mai poate transmite tronul în familie, noua modalitate fiind, alegerea domnitorului din
rândul boierilor, care trebuie acceptat și de sultan , care este suzeran; în cazul Transilvaniei lucrurile stau un pic diferit, dacă de la
apariția Voievodatului în sec XIII, voievodul era numit de regele Ungariei, având aproximativ aceleași atribuții ca cei din
Moldova și Țara Românească, în 1541, când turcii transformă Ungaria în pașalâc, Transilvania trece de sub dominație/suzeranitate
maghiară, sub suzeranitate otomană, iar forma de stat se schimbă, din Voievodat, în Principat, principele este ales de nobili și
confirmat de sultan, care era suzeran , la fel ca domnitorii de la Iași și București.
Evident că în vederea unei bune și echilibrate domnii erau necesară colaborarea dintre domnie și celelalte instituții: Sfatul
Domnesc, Adunarea Țării/Dietă ( în Transilvania ), Biserică și Armată.

MODERNIZAREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Începând cu secolul al XVIII-lea denumirea de Țările Române este înlocuită cu versiunea modernă a termenului de țară,
care era specific zonei orientale a continentului, cu cea de principat, formă de stat de tip occidental. În acte începând cu 1774,
celelalte state se referă la Țările Române ca fiind Principatele Române. Cum toată Europa trecea printr-un amplu proces de
modernizare la toate nivelurile, la fel se va întâmpla și în cazul Principatelor. Modernizarea va începe, în mod paradoxal, cu una
din paginile negre ale istorie noastre: regimul fanariot. Sultanul, nemulțumit că domnitorii români la sfârșitul secolului al
XVII—lea au căutat să obțină ajutor austriac sau rusesc, pentru a scoate Principatele de sub dominație otomană, a decis să
înlocuiască domnitorii noștri, pământeni cu alții, străini, greci bogați din cartierul Fanar, din Istanbul, care vor prelua tronul
Moldovei în 1711 și cel al Munteniei din 1716, situație care se va menține până în anul 1822 ( domnia în secolul al XVIII-lea ).
Acești domnitori greci, unii dintre ei cu o educație aleasă și progresiști în gândire, vor elabora o serie de reforme care vor
moderniza Principatele. Reformele vor viza modificarea legilor, eliberarea țăranilor de glie, prin acordarea libertății personale,
construirea de școli, spitale, edificii publice. Reformele vor fi însă umbrite de creșterea gradului de exploatare fiscală a românilor
până dincolo de limita suportabilității..

PROIECTE POLITICE DIN SECOLELE XVIII-XIX PRIVIND CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

Primul proiect politic important aparține unei grupări boierești numită : partida națională, care pe fondul războaielor
Austriei și Rusiei cu turcii, au început să redacteze memorii/plângeri către acestea, cum ar fi: Memoriul de la Focșani din 1772,
prin care cereau Austriei și Rusiei, Unirea Principatelor într-un stat care să intre sub protecția acestora; situația se va repeta și în
1791, cu un alt memoriu asemănător.
Și în Transilvania, intelectualii români din Școala Ardeleană, vor realiza în 1791 un proiect/memoriu intitulat Supplex
Libellus Valachorum , trimis la Viena, în care se cerea recunoașterea națiunii române din Transilvania ca egală în drepturi cu
celelalte națiuni conlocuitoare: maghiar, sași și secui.
Din fericire, domnitorii români, reinstalați la cârma Principatelor au înțeles și încurajat, nu însă în măsura în care ar fi
fost nevoie, procesul de modernizare. Ca dovadă că ritmul de modernizare era lent este declanșarea unei noi revoluții, de această
dată generalizată în întreg spațiul românesc, revoluția de la 1848. Este pentru prima dată când un eveniment derulat pe plan
european are loc și în spațiul românesc în același timp. Tot ca o premieră este faptul că liderii revoluției din Moldova, Muntenia și
Transilvania colaborează între ei, ceea ce va avea ca efect realizarea unui proiect cu deziderate comune care va sta la baza
proiectării viitorului stat românesc. Cei mai bine organizați au fost revoluționarii munteni, conduși de Nicolae Bălcescu, care au
reușit pentru două luni să se afle la guvernarea țării, unde au încercat să pună în aplicare prevederile programului/proiectului:
Proclamația de la Islaz. Și cei din Moldova, dar abia după ce s-au refugiat la Brașov și Cernăuți au realizat proiecte ambițioase:
Prințipiile noastre pentru reformarea patriei și Dorințele Partidei Naționale din Moldova, prin care au cerut expres, Unirea
Principatelor. Era de așteptat ca forțele externe, Rusia și Imperiul Otoman, potrivnice românilor, să nu accepte pierderea
controlului asupra Principatelor. În consecință, ele au acționat militar și au pus capăt entuziasmului revoluționar de la Iași și
București, readucând vechea ordine la putere. În cazul Transilvaniei lucrurile s-au complicat prin dezvoltarea a două revoluții
paralele, a maghiarilor și a românilor, fiecare urmărind altceva, fără a se ajunge la o colaborarea, decât târziu, în vederea
răsturnării jugului austriac. Armata austriacă va restabili în 1848 vechea ordine în Transilvania. Un lucru rămâne însă cert,
proiectul pașoptist a devenit prioritatea românilor în următorii ani pentru că în conținutul său găsim dorința de unire a
Principatelor, de a se organiza un stat românesc, ale cărui baze să fie puse de o constituție, care să aibă grijă de dorințele și nevoile
românilor de a-și dezvolta patria.
UNIREA PRINCIPATELOR. ORGANIZAREA STATULUI ROMÂN MODERN.

Va fi nevoie de un eveniment extern pentru a începe punerea în practică a proiectului pașoptist. Declanșarea războiului
Crimeii 1853-1856 de către Rusia împotriva Imperiului Otoman, va redesena strategia Marilor Puteri, care pentru a nu pune
echilibru de forțe de pe continent în pericol, vor trece de partea turcilor, astfel că Rusia va pierde acest conflict. Congresul de Pace
se va desfășura la Paris în 1856, unde printre altele se va discuta și problema românească, în încercarea de a se găsi o soluție
politică care să-i mulțumească pe toți. Era clar pentru toți diplomații prezenți că prin crearea unui stat românesc aflat între Rusia și
Imperiul Otoman, minimalizează redeschiderea unui nou conflict între cele două puteri. Cu toate acestea trei dintre puteri s-au
opus planului propus de francezi. Imperiul Otoman ar fi riscat apoi obținerea independenței noului stat, Austria nu ar mai fi putut
menține mult timp autoritatea asupra Transilvaniei și Bucovinei, și prin urmare au respins planul, dar speranța s-a menținut, prin
decizia Marilor Puteri de a-i consulta pe români în privința viitorului lor. Această misiune a revenit Adunărilor ad-hoc din 1857,
de la Iași și București, care au stabilit fără dubii că cea mai mare dorință a românilor era de a uni Principatele. Prin urmare,
membrii adunărilor au transmis Marilor Puteri doleanțele românilor, așteptând un răspuns de la acestea, care s-au reunit la Paris în
1858, în cadrul unei Convenții. Din nou turcii și austriecii s-au opus unirii, în ciuda dorinței românilor, exprimată în modul cerut
de puteri și din acest motiv decizia puterilor nu avea cum să-i mulțumească pe români. Au decis doar o unire de nume,
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, în rest urma să avem domni, guverne și parlamente diferite, câte unul la Iași și
la București. Conform deciziei luate de Marile Puteri s-a trecut la alegerea celor doi domni, cu mandat pe viață. La 5 ianuarie
1859, la Iași a fost ales în unanimitate ca domn, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acum a fost momentul în care românii s-au decis
să-și stabilească propriul destin, prin alegerea lui Al. I. Cuza și în funcția de domnitor al Munteniei la 24 ian 1859, punând Marile
Puteri în fața faptului împlinit, printr-o dublă alegere. A fost nevoie de o muncă titanică pe tărâmul diplomației pentru
recunoașterea dublei alegeri de către toate Marile Puteri, realizată până în septembrie 1859. Așa a început Unirea Principatelor,
printr-o dublă alegere, continuată în perioada 1859-1861 de contopirea tuturor instituțiilor, ceea ce a dus la recunoașterea de către
turci a Unirii depline a Principatelor într-un singur stat, în decembrie 1861: ROMÂNIA. La 24 ian 1862 își începeau lucrările
guvernul și parlamentul României, în capitala București, sub supravegherea domnitorului Al. I. Cuza. Pentru prima dată, după
mult timp, românii erau stăpâni pe destinul și pe țara lor. Tocmai din acest motiv, fără să mai aștepte alte ocazii, domnitorul a
cerut guvernului său să elaboreze reforme care să modernizeze România. Din păcate clasa politică era dominată de conservatori,
reprezentanții marilor proprietari de pământ, adică a moșierilor, care nu erau dispuși la a renunța la avantajele acestei clase
sociale. Din acest motiv, aceștia au întârziat cât au putut de mult elaborarea reformelor, însă domnitorul nu a renunțat și a dat o
lovitură de stat în mai 1864, prin care a dizolvat Parlamentul, alegând să colaboreze doar cu noul său guvern, condus de Mihail
Kogălniceanu. Parteneriatul dintre cei doi va fi un factor de succes, deoarece în același an vor fi aplicate legea rurală sau agrară
prin care 1.8 milioane de ha vor fi împărțite la 460 000 de familii de țărani, în medie 4-5 ha de familie. În sfârșit un domnitor s-a
gândit și la țărani și ia împroprietărit. Era departe de a fi rezolvată problema țărănească, dar era un început foarte solid. A urmat
legea învățământului, prin care clasele primare deveneau obligatorii și gratuite pentru toți românii, un război declarat
analfabetismului. A fost elaborat un cod civil și unul penal, după modelele cele mai de succes din Occident, a fost demarat
procesul înființării sistemului de învățământ universitar, mai întâi la Iași, 1860 și mai apoi la București, 1864. În ciuda reformelor
pe care le-a realizat, clasa politică nu l-a iertat pe Cuza, acuzându-l de autoritarism, motiv pentru care nu se vor lăsa până când la
11 feb 1866 nu-l vor obliga să abdice și să părăsească țara.
Acum se deschide o nouă pagină în istoria neamului românesc, pagina monarhiei. Conform uneia din dorințele românilor,
exprimată prin intermediul Adunărilor ad-hoc, românii au solicitat să fie guvernați de un prinț străin, pentru a se pune capăt
disputelor politice interne între principalele familii boierești românești. Oferta făcută de români lui Carol de Hohenzollern
Sigmaringen a fost acceptată și la 10 mai 1866 acesta pășea pe pământ românesc, devenind domnitorul românilor ( nu putea fi
regele românilor, pentru că România nu era încă stat independent, ne aflam încă sub suzeranitatea otomană ). La fel ca și Cuza, și
Carol Hopânțol, cum îi spuneau românii, fiind german și cu nume greu de pronunțat, avea misiunea de a continua modernizarea
României și de a-i obține independența. Prim sarcina a fost rezolvată încă din 1866, prin promulgarea primei constituții românești,
prin care se legitima forma de guvernare a monarhiei constituționale, iar prin principiile pe care le promova, făcea din România
unul din cele mai moderne state, o Belgie a Orientului.

ÎNFĂPTUIREA ROMÂNIEI MARI

Răsărea din nou soarele pe strada noastră, pentru că războiul a fost câștigat de alianța din care a făcut parte și România,
doar că întâmpinam dificultăți din partea Antantei, în vederea participării noastre în calitate de aliat la Congresul de Pace care
urma să se desfășoare la Paris, deoarece am ieșit mai devreme din conflict, printr-o pace separată.
Motivul principal pentru care România a intrat în acest război a fost dezideratul ei de a se uni cu Bucovina și cu
Transilvania, ceea ce nu a reușit, dar grație victorie Antantei și a noilor principii, propuse de americani, în vederea organizării
lumii după război, aceste provincii se vor uni cu România în baza principiului autodeterminării popoarelor, care permitea celor
care au aparținut de alte imperii, să-și hotărască singuri soarta. În baza acestui drept acordat de învingători, basarabenii,
bucovinenii și transilvănenii vor vota unirea provinciilor lor cu România. Mai întâi vor acționa basarabenii, care din octombrie s-
au desprins de Rusia, urmând ca la 2 decembrie 1918 să-și proclame provincia în Republica Democrată Moldovenească, o tânără
republică, dată peste cap de soldații ruși aflați în retragere și puși pe fapte nedemne de o armată. Singura salvare putea veni de la
armata română spre care au venit apeluri din partea noii conduceri a Basarabiei. Regele Ferdinand și-a dat acordul și armata
română i-a debarcat pe derbedei dincolo de Nistru, redând soarta Republicii în mâna basarabenilor, care conștienți că în prezența
Rusiei comuniste nu va fi o viață ușoară au decis prin reprezentanții lor adunați în Sfatul Țări, să voteze la 27 martie 1918 la
Chișinău unirea cu România. Primul pas a fost făcut, a urmat Bucovina, care în octombrie 1918 s-a desprins de Austria, găsindu-
se într-o situație critică din cauza amenințării încorporării la Ucraina. Noua conducere a Bucovinei va apela și ea la ajutorul
armatei române. Și de această data, regele Ferdinand, a încuviințat și armata română, prin simpla ei prezență în provincie, readuce
liniștea bucovinenilor. Aceștia fără a mai sta pe gânduri, organizează la Cernăuți, un Congres General al Bucovinei pentru data de
28 noiembrie, în cadrul căruia a fost votată Unirea pe vecie a Bucovinei cu România. Transilvania s-a desprins și ea de Ungaria în
octombrie 1918 și în ciuda promisiunilor părții maghiare, ruptura a devenit definitivă. La 1 decembrie 1918 la Alba Iulia a avut o
Mare Adunare unde 1228 de delegați au votat unirea Transilvaniei și Banatului cu România. Apărea România Mare care avea
acum 295 000 km pătrați cu o populație de circa 15 milioane de locuitori, visul de veacuri al românilor fiind împlinit. Mai era însă
un hop de trecut, acordul puterilor reunite la Paris.

DEMOCRAȚIA INTERBELICĂ

Regelui, Guvernului și Parlamentului le reveneau sarcina de a integra noile provincii, care au fost sub autoritate străină, la
România și în același timp de a continua modernizarea statului, mai ales că majoritatea statelor au înlocuit regimul liberal cu unul
democratic. Diferența dintre liberalism și democrație este dată de posibilitatea pe care o oferă democrația, aceea de a participa la
viața politică a țării, fără nicio restricție, decât cea dată de vârstă, 21 de ani.
Trecerea la un nou regim a determinat și elaborarea unei noi constituții în anul 1923, care să legitimeze noua formă de
guvernare a statului, care oferea românilor dreptul la vot universal, acorda și garanta drepturi și libertăți cetățenești, iar prin
persoana regelui siguranța unei guvernări cât mai transparente. Viața politică a fost dominată în anii 20 de către Partidul Național
Liberal, un partid istoric iar în anii 30 de Partidul Național Țărănesc. În 1930 Carol al II-lea devenea suveranul românilor. A
guvernat România până în 1940, însă cu două viteze. Mai întâi a contribuit decisiv la falimentul democrației, pentru ca în perioada
1938-1940 să-și impună o guvernare de tip autoritar, legitimată prin noua constituție din 1938. Prin noua constituție regele și-a
asumat puteri sporite și s-a implicat un politica externă a României, mai mult dăunând, decât ajutând, iar consecințele le vom
resimți din plin în vara anului 1940.

COMUNISMUL ROMÂNESC

La 30 decembrie 1947, izolat comuniștii l-au obligat pe regele Mihai să abdice și să părăsească țara, în exil, cu destinația
Elveția. În aceiași zi Parlamentul s-a întrunit și a proclamat transformarea României în Republica Populară Română. Comunismul
era instalat, dar acum trebuia dezvoltat pe toate segmentele societății, nu degeaba se numea regim totalitar, trebuie să controleze
întreaga societate.
România se va transforma după modelul sovietic, având un lider atotputernic, în persoana lui Gheorghe Gheorghiu Dej,
cu un partid unic, Partidul Muncitoresc Român, cu o poliție politică, numită Securitate, o țară în care domină cenzura, teama, lipsa
proprietății și a inițiativei private, a libertăților și drepturilor, cu oameni închiși, doar pentru că au o altă opinie politică. Din 1948,
până în 1952, conducerea partidului a fost colectivă, însă din 1952, s-a impus Dej, care a guvernat până la moartea sa în 1965.
Nu a existat domeniu, unde comuniștii să nu fi făcut schimbări. În cei 45 de ani de comunism, au funcționat 3 constituții, în 1948,
1952 și 1965. Industrializarea a fost prioritatea regimului, în special construirea de combinate siderurgice, de mari dimensiuni.
Prin naționalizarea din 1948, 1100 de întreprinderi au trecut într-o singură zi din proprietate privată la stat, fără despăgubirea
foștilor proprietari. Apoi s-a realizat colectivizarea proprietăților țărănești, proces întins pe mai mulți ani, 1949-1962. Astfel
țăranii au cedat proprietatea statului, devenind angajați la stat în cadrul Gospodăriilor Agricole Comune, transformate în
Cooperative Agricole de Producție.
Cea mai neagră pagină a comunismului o reprezintă represiunea asupra tuturor românilor care s-au opus regimului. De la
intelectuali, la studenți, dar chiar și țărani, care s-au opus colectivizării și muncitori, nimeni nu a scăpat de formele de represiune:
închisori, muncă silnică, deportare, domiciliul obligatoriu, bătaie, amenințare, șantaj, supraveghere și alte metode, prin care au
instaurat un regim de teroare asupra populației. Nu este de mirare că numărul membrilor de partid au crescut în 1948 la 1 milion,
iar la revoluție existau 3.5 milioane de deținători de carnete roșii.
Regimul lui Dej a fost catalogat că fiind unul stalinist, deoarece el a acționat precum Stalin în URSS, modelul guvernării
staliniste a fost preluat și pus în practică și menținut și după moartea liderului de la Moscova. Spre deosebire de Dej, următorul
lider comunist, Nicolae Ceaușescu, va promova un comunism de tip național, specific realităților românești, renunțând la modelul
sovietic. Pe de altă parte, Ceaușescu va promova cultul personalității, după modelul liderilor comuniști asiatici și acumularea de
cât mai multă putere în stat, practic un monopol al funcțiilor de decizie și renunțarea la specialiști, înlocuiți cu rude, prieteni sau
apropiați ai cuplului Ceaușescu. Treptat Ceaușescu a devenit un dictator al unui regim personal, care se va transforma într-un
socialism dinastic, de vreme ce ar fi trebuit să fie urmat la conducerea țării de fiul său, Nicu Ceaușescu. Nu toată guvernarea sa a
fost sub semnul dictaturii. ÎN anii 1965-1971 a promovat o ușoară liberalizare, în comparație cu regimul dejist, motiv pentru care
s-a bucurat chiar de popularitate, atât în țară cât și în străinătate. A încercat să schimbe și percepția românilor față de regim și
Securitate, prin modificarea metodelor. S-a renunțat la metodele din trecut, înlocuite cu supravegherea, urmărirea, cu domiciliul
obligatoriu, cu transferarea la un alt loc de muncă, oraș, apelarea la serviciile informatorilor, diminuând foarte mult cazurile de
eliminare fizică. Turneul asiatic din 1971, va schimba mult în rău, modul de guvernare al țării, dând frâu liber dictaturii personale.
Economia, bazată pe o industrie care s-a uzat în 30 de ani, începe în anii 80 să-și arate limitele, mai ales în comparație cu
produsele făcute în afară, la care contribuie și situația grea a agriculturii, care nu a fost niciodată o prioritate a regimului, cum nu
este nici acum. La aceste se adaugă și decizia încăpăținată a lui Ceaușescu, de a achita datoria externă a României care se ridica la
peste 10 miliarde de $, bani plătiți de regim, din mâncarea românilor. Pentru că România prin regimul dictatorial, care refuza
acordarea de drepturi populației, s-a izolat de restul lumii, doar mâncarea mai devenea obiect comercial cu alte state, pentru a face
rost de valută, în vederea achitării datoriei. Așa se face că mâncarea destinată populației, a fost vândută, iar la noi s-a introdus
raționalizarea alimentelor și cartelarea produselor de bază, în funcție de câți membrii erau într-o familie ( exemplu, o jumătate de
pâine de persoană pe zi ). Raționalizarea a dus la acordarea de energie electrică, căldură și apă caldă cu porția către populație.
Toate aceste minusuri și neajunsuri au început să determine o atitudine de nemulțumire a populației, care a culminat în zilele de
decembrie 1989.
În ceea ce privește relația cu URSS, până la retragerea trupelor sovietice din România , în 1958, România nu a ieșit din
cuvântul Moscovei, chiar a susținut acțiunea militară a sovieticilor care a dus la înăbușirea revoluției anticomuniste de la
Budapesta din 1956. După 1958, atitudinea lui Dej se schimbă, în încercarea de a scoate România de sub tutela Moscovei,
atingând punctul maxim în 1964, când a redactat Declarația de independență, față de Moscova, insistând pe dreptul la un viitor
propriu în blocul comunist. Aceiași atitudine va avea și următorul lider, Ceaușescu care prin noua Constituție din 1965 făcea un
pas și mai clar spre independența României față de Moscova. În constituție apărea un nou nume țară: Republica Socialistă
România și se revenea la organizarea teritorială pe județe.

REVENIREA LA DEMOCRAȚIE

În anul 1989 are loc efectul dominoului în rândul statelor comuniste, care rând pe rând vor trece la democrație printr-o
revoluție de catifea, pașnică, doar în România trecerea s-a făcut într-un mod violent, printr-o revoluție, începută la Timișoara la 16
decembrie, continuată la București, 21-22 decembrie, încheiată cu judecarea și executarea Ceaușeștilor în ziua de Crăciun. Încă
din acele zile în România s-a reintrodus pluripartitismul , drepturi și libertăți cetățenești și promisiunea unor alegeri universale
libere, așa cum s-a scandat la revoluție. Într-adevăr, alegerile au avut loc în luna mai 1990 și au dat câștig de cauză unei forțe
politice, născută în zilele revoluției, Frontul Salvării Naționale, condusă de Ion Iliescu. Pentru ca democrația să aibă viitor a fost
nevoie de o nouă constituție, în anul 1991, modificată în 2003, care să stabilească forma de stat, cea de republică și tipul de
republică, republica semi-prezidențială. Din păcate, comunismul și-a pus amprenta asupra românilor, încât refacerea vechilor
partide istorice, Liberal și Țărănist, nu a avut succes la public și au obținut puține voturi. Silviu Brucan a spus la un moment dat,
că ne vor trebui 20 de ani să ne debarasăm de comunism și se pare că a avut dreptate.

Prof. Vrînceanu Ciprian