Statul Medieval

Statele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populații

românești în decursul Evului mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o
majoritate românească timpuriu atestată, dar și o pătură conducătoare românească
(boieri și domnitori) chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia Basarabilor, erau de
origine cumană.[1] În Transilvania, deși a existat o majoritate românească în majoritatea
comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară. Înainte de întemeiere
statelor medievale românești, nici cnezatele prezente pe viitorul teritoriu
al României și Republicii Moldova, nici Țaratul Vlaho-Bulgar condus de dinastia Asenizilor, nu
pot fi considerate ca fiind „state medievale românești” deoarece atât populația lor, cât și
pătura conducătoare erau multinaționale, slavii (ziși „șchei”) fiind în general la fel de numeroși
ca și proto-românii, și pe alocuri majoritari (din acea perioadă au rămas nenumărate
toponime slave precum Bistrița, Crasna, Ialomița, Prahova, Săvădisla, Slatina ș.a., limba și
scrierea slavonă oficiale în liturghia bisericească și în principatele române, sau denumiri
precum Blahnița, Vlăhița, Vlăsia sau Vlașca pentru zonele cu comunități proto-române
înconjurate de populații slave). Micile cnezate slavo-române erau de altfel vasale ale puterilor
vecine precum Ungaria, Galiția, Tătarii sau Bulgarii. Toate aceste formații statale
prevoievodale pot cel mult fi denumite „state medievale pre-românești”.
Despotatele Vidinului, Tărnovei și Dobrogei, provenite din destrămarea Țaratului Vlaho-
Bulgar, erau de asemenea multinaționale, „Vlahii” fiind doar una din componentele populației
acestor state.

Marile Puteri vecine Țărilor Române: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul

Otoman au exercitat presiuni asupra domnitorilor români pentru a-și impune
stăpânirea politică. Au pretins drepturi de suzeranitate asupra domnitorilor, pe care îi
considerau vasali. Relațiile suzerano-vasalice erau stabilite pe baza tradiției și pe baza
puterii politice și militare. Titlurile înalte de regi, duci sau împărați trebuiau
recunoscute nu doar de supușii din interior, ci și de conducătorii vecini.
Țările Române s-au aflat în punctul de întâlnire a sferelor de influență a celor trei mari
puteri ce și-au disputat dominația în regiune. Domnitorii au echilibrat pretențiile
suzerane ale acestora, asigurându-și o durată mare a domniei. Pretentile de
suzeranitate erau văzute ca drepturi naturale de către rege, moștenite din generație
în generație.

Suzeranitatea otomană s-a legitimat prin autoritatea puterii. Țările Române au fost
învinse, nu cucerite, iar domnitorii români au fost nevoiți să se închine sultanului
pentru a nu pierde domnia și țara. Soluția de compromis a fost benefică românilor,
care au scăpat de cucerire și de transformarea în pașalâc. Cauzele acestui compromis
al otomanilor se află în vecinătatea Țărilor Române cu cele două mari puteri: Ungaria
și Polonia. Disputa dintre puterile creștine și Poartă a asigurat statutul autonom al
Țărilor Române.
Din perspectiva maghiară, țările române se aflau între hotarele regatului, iar regele
era obligat să recupereze ținuturile mărginașe ale egatului din mâna oricărui răzvrătit,
să numească domnitori cărora să le confere însemnele puterii, iar domnitorii celor
două țări aveau datoria de a jura credință și loialitate coroanei maghiare. Drepturile
suzerane ale regelui maghiar se transmiteau ereditar, iar între acesta și domnitor se
încheiau înțelegeri scrise ce trebuiau respectate. Domnitorul, ca vasal, era obligat să
acorde sprijin militar regelui, prin trupe sau aprovizionarea oastei maghiare. Era
obligat să acorde sfaturi regelui, să-l informeze de pericolele externe, să plătească
dări, să depună omagiul personal și obediență (din secolul al XV-lea, se duceau
delegații să depună omagiul în locul domnitorului). Regele trebuia să-și apere vasalul,
sub forma unei intervenții militare, fie diplomatice, să-i asigure garda personală
permanentă. Se încheiau alianțe antiotomane în anumite forme, de vasaliate. Dacă
domnitorii nu recunoșteau suzeranitatea regilor maghiari erau catalogați ca
necredincioși, trădători și răzvrătitori, erau acuzați de complot, de încălcarea credinței
și regii considerau că aveau dreptul de-ai înlătura sau pedepsi.
Din pespectiva poloneză, vasalitatea Moldovei de exemplu, era recunoscută pe plan
internațional prin depunerea omagiului la graniță de câte ori cerea suzeranul.
Domnitorul român jură după rit răsăritean, deși regele polonez era catolic. Și boierii
depuneau omagiu și semnau un act separat. Obligațiile domnitorului vasal erau
sprijinul militar, să aducă sfat și să-l înștiințeze pe suzeran de pericolele externe, să
plătească tribut și nu avea voie să-și schimbe suzeranul. Supușii moldoveni nu aveau
drept de apel la scaunul de judecată al regelui, suzeranitatea nu era reflectată în
titulatură, iar drapelul Moldovei se află între însemnele heraldice ale regilor polonezi.
Suzeranul polonez trebuia de asemenea să-și apere vasalul politic și militar.

Din perspectiva otomanilor, Țările Române erau țări prietene. Condiția era plata unui
tribut în funcție de valoarea estimativă a teritoriului țării (Moldova plătea un tribut
mai mic decât Țară Românească, și ambele plăteau mai puțin decât alte state
balcanice). În Țară Românească, s-a instituit practica investiturii, prin care se confirma
alegerea domnitorului de către boieri, însă câteodată, turcii își impuneau propriul
candidat. Printr-un act scris, se reglementau raporturile dintre Țările Române și
Poartă, principala obligație a sultanului fiind sprijinul militar. Schimbarea tratatului
permitea introducerea treptată a unor noi obligații, mai dure decât cele anterioare și
treptat, creșterea gradului de dependență față de Imperiul Otoman.

Din perspectiva românilor, încoronarea domnitorului era o problema internă, ce nu

necesită acordul pretinșilor suzerani. Înțelegerile scrise și jurămintele de omagiu erau
des încălcate în funcție de interesele domnitorului sau în cazul în care un suzeran nu-
și respecta angajamentele. Românii au încercat să găsească un echilibru între
pretențiile marilor puteri vecine, profitând de conflictele de interese. În timpul
domniei fiului și succesorului lui Basarab I, Nicolae Alexandru, puterea și stabilitatea au
fost consolidate pe plan intern, și au fost menținute relații importante cu Imperiul
Bizantin, cu țarul Vidinului și cu Serbia. În 1359 și-a asumat titlul de domn autocrat de
sine stăpânitor și , în urma negocierilor cu reprezentanții bizantini, a instituit mitropolia
Țării Românești în dependență de patriarhia Constantinopolului. Se desăvârșea
teritorial și instituțional crearea Țării Românești ca stat de sine stătător. În timpul celui
de-al doilea rege maghiar angevin, Ludovic I al Ungariei, relațiile dintre Țară
Românească și Ungaria au fost tensionate. Cronica maghiară a lui Ioan Târnave a
menționat scena închinării lui Nicolae Alexandru în față regelui maghiar când se afla
în Transilvania atunci când a înăbușit răscoala sașilor în 1344. Regele maghiar și-a
impus autoritatea în 1358 după ce le-a acordat privilegii comerciale negustorilor
din Brașov și a permis practicarea comerțului fără restricții vamale
între Ialomița și Siret. Cuceririle sudului Moldovei au deschis drum comercial către
gurile Dunării, unde se aflau centrele comerciale genoveze. Privilegiile au fost însă
anulate de domnitori în anii următori, intrând într-o perioada de suzeranitate
maghiară.
Odată cu moartea lui Nicolae Alexandru la 16 noiembrie 1364, a urcat fiul său la
tron, Vladislav I Vlaicu. A consolidat legăturile cu patriarhia din Constantinopol,
înființând a doua mitropolie, în Oltenia. A luat o serie de măsuri care au dus la
înflorirea vieții economice a țării. Printr-o diplomă din 1368, le-a întărit locuitorilor
Brașovului libertatea de comerț, pe care le aveau în vechime, acordându-le dreptul de
negoț cu regim preferențial. Regele maghiar a proclamat mobilizarea oastei nobiliare
pentru a-l pedepsi pe domnitor pentru toate acestea, care s-a înscăunat fără acordul
lui și urma să fie la fel de nesupus ca tatăl și bunicul său. Campania maghiară a fost
însă deturnată spre alte obiective, dar l-au adus pe domnitor la obediență. Maghiarii
au cucerit Țaratul Bulgar de la Vidin și l-au transformat într-un banat maghiar.
Vladislav-Vlaicu s-a supus constrâns regelui, obediență acestuia față de rege fiind
reflectată într-un document din ianuarie 1368, în a cărui titulatura se afirmă că
era domnitor din milă lui Dumnezeu și a regelui. În timpul răscoalei bulgarilor împotriva
dominației maghiare, domnitorul a refuzat să acorde un sprijin militar armatei
maghiare și a fost considerat rebel și necredincios. A învins armata maghiară în
toamna anului 1368 pe Dâmbovița. A intervenit în problema Vidinului, atacându-l în
iarnă următoare, profitând că Dunărea era înghețată. În 1369 s-a ajuns la un
compromis, fiind restaurat țarul Stracimir în Bulgaria de la Vidin, cu garanția
domnitorului român și a lui Dobrotici al Dobrogei. A recunoscut suzeranitatea
maghiară și a primit banatul de Severin și ducatele Făgărașului și al Almașului din
sudul Transilvaniei.

Între timp, apăruse o nouă putere militară, o nouă forță cu care românii vor avea de
furcă în secolele următoare-Otomanii.În 1369 s-a desfășurat prima bătălie dintre
forțele români-maghiare și cea otomană. Odată ce otomanii avansau în peninsula
balcanică, Vladislav Vlaicu și-a permis să își reconsidee pizitia față de regele maghiar.
În 1374 a fost acuzat de alianța cu turcii de către un grup de boieri care s-au refugiat
în Ungaria, iar în 1375, maghiarii au încercat iar să îl supună pe domnitor. Aceștia au
recuperat posesiunile din Transilvania. În ultimii ani de domnie Vladislav Vlaicu a
reușit să obțină independența Țării Românești. A luat măsuri defensive construind
fortificații la granița dintre Țară Românească și Transilvania, ca cetatea Branului, care
închidea drumul de acces. A bătut moneda numai din argint-trei tipuri de ducați,
dinari și două tipuri de bani. A fost primul ctitor al mănăstirilor Tismana și Cotmeana.
Fratele său, Radu I a preluat tronul în 1374 și a urmat aceeași politică. Regele maghiar
a încercat să îl aducă sub ascultare și prin 1382 a reușit. Radu I a primit titlurile de
duce al Făgărașului și Almașului, își fac prezența însemnele heraldice maghiare, crinul
angevin pe banii bătuți de domnitor.În timpul domniei sale, la 1384, la Argeș, au fost
aduse moaștele sfintei mucenice Filofteia de la Târnovo. După ce a murit, domnitorul
a fost înmormântat în incinta bisericii domnești de la Curtea de Argeș într-un bogat
mormânt.
După moartea lui Ludovic, izbucnește o altă criză politică în Ungaria. Ceea ce i-a
permis noului domnitor să ocupe Banatul Severinului fără să recunoască
suzeranitatea reginelor Ungariei.
Domnia lui Mircea cel BătrânModificare
 Mircea cel Bătrân

Fiu al fostului domnitor Radu și fratele lui Dan I , Mircea cel Bătrân a stăpânit un vast
teritoriu, pe care îl organiza, după principiul centralizării, sub autoritatea domniei
stabilite în cetatea Argeșului. S-a autoproclamat " Io (titlul medieval purtat în Moldova și
în Țară Românească), mare voievod și domn singur stăpânitor și al părților peste munți, încă
și spre părțile tătărești, herțeg al Amlașului și Făgărașului, domn al Banatului Severinului și
pe amândouă părțile peste toată Dobrogea, încă până la Marea cea Mare și singur
stăpânitor al cetății Darstor"-un document din 23 noiembrie 1406.