Diplomație și Conflict în Evul Mediu

Istoria politică a Ţărilor Române cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea

cunoaşte, chronologic, mai multe etape. O primă etapă se desfăşoară după
constituirea statelor româneşti şi până către ultimul deceniu al secolului al XIV-lea:
este perioada consolidării politice interne şi externe, a reglementării raporturilor cu
statele vecine. A doua etapă cuprinde confruntarea cu Imperiul Otoman fiind
marcată de rezistenţa Ţărilor Române, singure sau coalizate, rezultatul acestei
îndelungate confruntări reprezentându-l păstrarea fiinţei de stat, cu alcătuirea lor
socială, cu legile, instituţiile şi armata proprie. A treia etapă acoperă aproximativ
secolul al XVI-lea, când are loc o progresivă accentuare a dominaţiei otomane. Ea
se încheie la 1593, când începe a patra etapă, domnia lui Mihai Viteazul, care
realizează prima unire politică a Ţărilor Române.

În cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea, relaţiile internaţionale europene

sunt dominate de cea mai mare putere a vremii, Imperiul Otoman , care, în
raporturile cu statele europene, se conduce după principiile dreptului Islamic.
Politica agresivă şi rapidă de expansiune teritorială expunea statele din Peninsula
Balcanică şi sud-estul Europei. Poarta a urmărit şi în statele româneşti impunerea
suzeranităţii, dreptul unui stat asupra altui stat; dreptul suzeranului asupra vasalului
său şi încheierea de capitulaţii, tratate încheiate între Poartă şi statele Europei
Occidentale; în Ţările Române, sub acest nume sunt desemnate, începând de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, diplomele de privilegii acordate de sultan
domnitorilor de-a lungul Evului Mediu, astfel încât Ţările Române să nu constituie
o piedică în calea expansiunii otomane spre centrul Europei. În aceste condiţii
principalele obiective ale domnitorilor Ţărilor Române erau menţinerea
autonomiei, a identităţii religioase şi evitarea transformării lor în paşalâc, provincie
otomană.

Printre voievozii români implicaţi în lupta antiotomană s-a numărat şi Ştefan

cel Mare, domnul Moldovei, care a dus o politică externă activă, caracterizată prin
relaţii diplomatice dar, şi conflictuale. Ştefan a ţinut cont de interesele divergente
ale marilor puteri ale zonei : Imperiul Otoman, Ungaria, Polonia şi a avut de
asemenea grijă să nu aibă doi duşmani puternici deodată. După o perioadă în care
s-a preocupat de organizarea ţării şi de reglementarea raporturilor cu Polonia şi
Ungaria refuză plata tributului, ajungând la confruntarea cu turcii. Astfel, la 10
ianuarie 1475 armata condusă de Soliman Paşa a fost înfrântă de oastea lui Ştefan
la Vaslui la Podul Înalt. Anul următor, Ştefan s-a confruntat din nou cu otomanii
care au organizat o expediţie în Moldova condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-
lea, cel care, cu un an înainte îi supusese pe tătarii din Crimeea. La început, aceştia
au efectuat raiduri devastatoare, cu greu respinse de Ştefan. Acesta a trebuit să-şi
disperseze forţele şi a fost nevoit să dea bătălia cu turcii în Valea Albă la
Războieni. Deşi învingători, otomanii au suferit pierderi mari. Încercarea sultanului
de a lua cetăţile Moldovei a eşuat. Mobilizarea ,,oastei celei mari”, problemele
legate de aprovizionarea armatei otomane, din cauza aplicării de către moldoveni a
tacticii ,,pământului pârjolit”, a condus la retragerea armatei otomane fără a se
reuşi transformarea Moldovei în paşalâc.

Creşterea puterii otomane în secolul al XVI-lea a dus la accentuarea

dependenţei Ţărilor Române şi la ştirbirea autonomiei, fapt care îl determină pe
Mihai să intre în contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598,
la Târgovişte se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul
muntean, prin care Rudolf al II-lea îi recunoştea lui Mihai domnia ereditară şi îi
promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5000 de mercenari. În schimb,
împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe
otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin încheierea
acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai de principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.

Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul

cruciadelor târzii, statele româneşti s-au constituit într-o adevărată ,,poartă a
creştinătăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean. La marile campanii
militare iniţiate de statele catolice apusene, Ţările Române şi-au adus contribuţia
militară înscriindu-se în contextul relaţiilor internaţionale europene.

În concluzie, evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una

complexă, care determină mari schimbări pe harta Europei şi o mare situaţie de
instabilitate, în cadrul căreia Ţările Române, prin politica externă promovată,
reuşesc să reziste şi să îşi păstrăze fiinţa statală.