Sunteți pe pagina 1din 18

Războiul Ruso-Turc din 1877-1878

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)


Parte a

Monumentul bătăliei de la Plevna Kitai-gorod, Moscova


Informații generale
Perioadă 24 aprilie 1877 – 3 martie 1878
Loc Peninsula Balcanică, Caucaz
Victoria Imperiului Rus; Tratatul de la
Rezultat
Berlin
Revoltele naționale ale popoarelor
creștine din Peninsula Balcanică;
Casus belli
represiunea violentă a acestora de
către Imperiul Otoman
Reînființarea statului Bulgar;
independența deplină a Romaniei,
Modificări teritoriale Serbiei și a Muntenegrului față de
Imperiul Otoman; Regiunea Kars este
anexată de Imperiul Rusiei
Combatanți
Imperiul Rus Imperiul Otoman
România
Serbia
Muntenegru
voluntari bulgari
Conducători
Mihail Skobelev Ahmed Muhtar Pașa
Michail Nikolaevici Osman Pașa
Mihail Loris-Melikov Suleiman Pașa
Iosif Gurko Mehemet Ali
Ivan Lazarev Veisel Pașa
Carol I al României
Kosta Protić
Efective
737.355 soldați și 500 tunuri [1]
281.000 soldați
60.000 soldați și 200 tunuri
Pierderi omenești
Ruși: 27.512 morți, dispăruți, și morți în 151,750+ morți, răniți și căzuți
urma rănilor. 49.828 răniți. 46.000+ prizonieri
morți în afara luptelor, mai ales din
cauza bolilor. [2] -

Români: 4.302 morți și dispăruți, 3.316


răniți, 19.904 bolnavi.[3]
modifică

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a


naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera
pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în
Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din
Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare


state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența
față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană
(1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei,
între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și
cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din
1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și
Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul
Basarabiei și regiunea orașului Kars.

Preludiul conflictului
Situația crestinilor din Imperiul Otoman

Articolul 9 din tratatul de pace de la Paris, semnat la sfârșitul Războiului


Crimeei, obliga Imperiul Otoman să acorde creștinilor drepturi egale cu cele ale
musulmanilor. A fost emis un edict, Hatt-ı Hümayun, prin care s-a proclamat
principiul egalității între musulmani și nemusulmani[4], și Imperiul a demarat
unele reforme în acest scop. De exemplu, taxa jizya a fost abolită și armata a
început să primească în rândurile ei și nemusulmani.[5]

Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au fost păstrate; de


exemplu, mărturia creștinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în
instanță, ceea ce le acorda musulmanilor imunitate la infracțiunile comise
împotriva creștinilor. Deși la nivel local relațiile între comunități erau adesea
bune, această practică a încurajat o parte din societatea musulmană să
abuzeze de situație. Abuzurile erau mai multe și mai grave în regiunile cu o
populație predominant creștină, aflate mai ales în partea europeană a
imperiului, unde autoritățile locale le susțineau deschis ca mijloc de subjugare a
creștinilor.[6]

Presiunile financiare puse asupra bugetului din cauza Războiului Crimeei au


obligat Imperiul Otoman să facă o serie de împrumuturi externe cu dobânzi
atât de mari încât, în pofida reformelor fiscale care au urmat, au împins țara în
incapacitate de plată. Situația a fost agravată de necesitatea de a acorda azil
unui număr de 600.000 de cerchezi musulmani expulzați de ruși din Caucaz, în
porturile de la Marea Neagră din nordul Anatoliei și în porturile balcanice
Constanța și Varna, care au costat foarte mulți bani și au produs perturbări
serioase.[7]

Criza din Liban, 1860

În 1858 țăranii maroniți, agitați de cler, s-au revoltat împotriva stăpânilor de


pământuri și au înființat o republică țărănească. În sudul Libanului, unde țăranii
maroniți lucrau pentru stăpâni druzi, țăranii druzi au luat partea stăpânilor lor
împotriva maroniților, transformând conflictul într-un război civil. Deși ambele
părți au avut de suferit, aproximativ 10.000 de maroniți au fost masacrați de
druzi.[8][9]

În Siria, evenimentele din Liban au determinat populația musulmană din


Damasc să atace minoritatea creștină, iar evenimentul a căpătat dimensiuni
internaționale după atacarea consulilor american și olandez.

Sub amenințarea intervenției puterilor europene, autoritățile otomane au


restabilit ordinea. Cu toate acestea, a urmat și intervenția britanică și franceză.
[10]
După alte presiuni europene, Sultanul a acceptat să numească un
guvernator creștin în Liban, a cărui candidatură urma să fie prezentată
Sultanului și aprobată de puterile europene.[8]

Revolta din Creta, 1866–1869

Mănăstirea Moni Arkadiou

Revolta cretană a fost rezultatul a doi factori: eșecul Imperiului Otoman de a


aplica reforme în sensul îmbunătățirii nivelului de trai al populației și dorința
cretanilor de unire cu Grecia.[11] Insurgenții au preluat controlul asupra întregii
insule, cu excepția a cinci orașe în care musulmanii erau fortificați. Presa
grecească a susținut că musulmanii masacraseră greci și acest zvon s-a
răspândit în toată Europa. Mii de voluntari greci s-au mobilizat și au fost trimiși
pe insulă.
Până la începutul lui 1869 insurecția a fost înăbușită, dar Poarta a oferit unele
concesii, acordând insulei autonomie și drepturi mai multe pentru creștinii de
acolo. Asediul mănăstirii Moni Arkadiou, când aproximativ 150 de bărbați greci
cretani însoțiți de aproximativ 600 de femei și copii au fost asediați de 23.000
musulmani cretani susținuți de soldați turci, a devenit cunoscut în Europa. După
o bătălie sângeroasă cu multe victime de ambele părți, grecii s-au predat după
ce au rămas fără muniție, dar au fost uciși pe loc.[12]

Un efect important al insurecției cretane, și mai ales al brutalității cu care a fost


ea înăbușită de turci, a fost creșterea atenției publicului european, și mai ales a
celui britanic, în problema oprimării creștinilor din Imperiul Otoman.

„Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a
văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar
generală că Sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că
viciile guvernului turc sunt neeradicabile; și că oricând poate apărea o altă criză
care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se
acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”[13]

Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria
confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.

Schimbarea echilibrului puterii în Europa

Noua ordine europeană

Ordinea europeană stabilită în 1856 a fost zguduită în 1859 când Franța și


Austria au intrat în conflict din cauza Italiei și s-a destrămat complet ca rezultat
al războaielor lui Bismarck pentru crearea unei Germanii unite, când Prusia a
învins Austria în 1866 și Franța în 1870, luând locul Austro-Ungariei ca putere
dominantă în Europa Centrală. Regatul Unit, obosit de participarea la Războiul
Crimeei și cu atenția concentrată asupra problemei Irlandei și asupra întregului
complex de probleme create de Revoluția Industrială, a ales să nu mai intervină
pentru restabilirea echilibrului puterilor continentale. Bismarck nu a dorit ca o
dezmembrare a Imperiului Otoman să creeze tensiuni ce ar duce la război,
astfel că a primit sugestia țarului ca, în cazul în care Imperiul Otoman s-ar
dezmembra, să creeze Liga celor Trei Împărați împreună cu Austria și Rusia
pentru a izola Franța pe continent. Franța, condusă de Napoleon al III-lea a
răspuns dând susținere mișcărilor pentru autodeterminare ale popoarelor, mai
ales dacă ele afectau pe cei trei împărați și pe Sultan. Astfel, Franța a încurajat
revoltele din Polonia împotriva Rusiei și aspirațiile naționale din Balcani. Rusia s-
a străduit să-și recâștige dreptul de a păstra o flotă în Marea Neagră și s-a
alăturat francezilor pentru a câștiga influență în Balcani folosindu-se de ideea
pan-slavismului de unire a tuturor popoarelor slave sub conducere rusească.
Aceasta s-ar fi putut face doar prin distrugerea celor două imperii în care trăiau
mare parte din slavi, cel austriac și cel otoman. Ambițiile și rivalitățile rușilor și
francezilor în Balcani au ieșit la iveală în Serbia, țară cu propria sa renaștere
națională și care avea ambiții ce intrau parțial în conflict cu cele ale marilor
puteri.[14]

Schimbări
Alexandr Gorceakov

Rusia a ieșit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit
să-și distrugă flota Mării Negre și fortificațiile de la Sevastopol. Prestigiul
internațional al Rusiei a fost deteriorat, și mulți ani răzbunarea pentru această
umilință a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei.

Nu a fost, însă, ușor — tratatul de la Paris conținea garanții ale integrității


teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franței și Austriei;
numai Prusia a rămas în relații bune cu Rusia.

Pe alianța cu Prusia și cu cancelarul Bismarck s-a bazat noul cancelar rus,


Alexandr Gorceakov. Rusia a susținut constant Prusia în războaiele sale cu
Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870). În martie 1871, folosindu-se
de înfrângerea Franței și de susținerea noului Imperiu German, Rusia a obținut
recunoașterea internațională pentru denunțarea articolului 9 din tratatul de
pace de la Paris, permițându-i astfel să recreeze flota Mării Negre.

Alte clauze ale tratatului de la Paris rămâneau, însă, în vigoare, și anume


articolul 8 cu garanțiile asupra integrității teritoriale otomane acordate de
Regatul Unit, Franța și Austria. Astfel, Rusia a manevrat cu mare grijă în relațiile
sale cu Imperiul Otoman și în coordonarea tuturor acțiunilor sale cu celelalte
puteri europene. Pentru un război cu Turcia, Rusia avea nevoie de suportul
tacit al tuturor Marilor Puteri, iar diplomația rusă aștepta un moment
convenabil.

Situația în Balcani

Echilibrul puterilor în Europa se reflecta direct în situația din peninsula


Balcanică. Situația administrației otomane a continuat să se deterioreze de-a
lungul secolului al XIX-lea, guvernul central pierzând ocazional controlul asupra
unor întregi provincii. Reformele impuse de puterile europene au făcut prea
puțin pentru a îmbunătăți condițiile populației creștine, reușind în același timp să
producă nemulțumiri în rândul unei bune părți a populației musulmane. Bosnia
și Herzegovina au suferit cel puțin două valuri de revolte ale populației
musulmane locale, cea mai recentă în 1850.

Austria s-a întărit după agitația din prima jumătate a secolului și a încercat să își
revigoreze politica de expansiune în dauna Imperiului Otoman.

Principatele autonome de jure și independente de facto ale Serbiei și


Muntenegrului au căutat o ocazie de a se extinde în regiunile locuite de
compatrioții lor sârbi. Situația din Serbia era deosebit de complicată. Principatul
avea ca prioritate expansiunea în zonele învecinate locuite de sârbi, Serbia de
Sud, Kosovo, și Bosnia. Familia domnitoare Obrenović se bucura de legături
strânse cu Viena, și la început s-a ferit să riște o aventură militară împotriva
Imperiului Otoman. Opinia publică era, însă, favorabilă războiului, încurajată de
victoria diplomatică din 1862 și de expulzarea armatei otomane din ultimele
garnizoane de pe teritoriul principatului.

Principatul Muntenegrului, condus de ambițiosul principe Nikola, era în poziția


de a avea o politică mult mai aventuroasă. Când a izbucnit o revoltă a
creștinilor ortodocși în Herțegovina în 1875, muntenegrenii au intervenit prompt
pentru a-și ajuta camarazii slavi, declarând război Imperiului Otoman. Curând, a
izbucnit o revoltă și în Bulgaria. Obligat de aceste evenimente și de presiunea
publică, principele Milan Obrenović a declarat război Imperiului Otoman în
1876.

Criza balcanică din 1875–1876


După 1873, guvernul otoman s-a confruntat cu o perioadă de secetă și foamete
în Anatolia, ce a dus la sărăcie și nemulțumiri. Penuriile agricole au împiedicat
încasările de taxe. Aceasta a ajuns până într-atât încât vistieria imperială a
rămas fără fonduri adecvate pentru administrația guvernamentală. Rezultatul a
fost un colaps financiar major care a obligat guvernul otoman să se declare
faliment în octombrie 1875.

O revoltă antiotomană a avut loc în Bosnia și Herzegovina în vara lui 1875.


Principalul motiv al acesteia era povara uriașă de taxe impusă de administrația
însetată de bani a guvernului otoman. Atât Muntenegru cât și Serbia au
intervenit cu trupe armate. În pofida unei relaxări a taxelor, revolta a continuat
cu mult după sfârșitul anului 1875 și a ajuns să declanșeze și revolta bulgară din
1876.

Revolta bulgară din aprilie 1876

Din toamna lui 1875, autoritățile otomane știau că o revoltă era pe cale să
izbucnească. De aceea, s-au înmulțit patrulele de pe Dunăre și s-au trimis mai
mulți spioni și provocatori în zonele bulgărești, unde au cauzat daune serioase
infrastructurii revoluționare.[15] Majoritatea bulgarilor din clasa de mijloc nu erau
nerăbdători să răstoarne cu forța dominația otomană. Micul grup de
revoluționari care s-a ridicat din rândurile acesteia erau de la bun început în
minoritate. Ei doreau independență imediată prin revoltă armată și prin metode
similare celor ale revoluțiilor din Serbia și Grecia, și au căutat susținere în rândul
țărilor ortodoxe Rusia și Serbia.[16] Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a
determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O
revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările
otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o
altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și
mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum
relata lordul Kinross, „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani,
pe care au început să-i masacreze.”[17] Dennis Hupchick a spus: „Rebelii prost
înarmați și dezorganizați n-au făcut mult mai mult decât să se adune în piețe
publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani
pașnici.”[18] Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la
masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane
din porturile balcanice din apropiere.”[19]

Konstantin Makovski. Martirele Bulgare, tablou ce descrie atrocitățile comise de


bașibuzuci în Bulgaria.

Otomanii, în lipsa unor trupe regulate adecvate, lipsă cauzată de problemele


din nord-vest, s-au văzut obligați să folosească trupele neregulate de
bașibuzuci pentru a restabili situația din Bulgaria. (11 mai–9 iunie 1876) Aceste
trupe neregulate erau formate din locuitori musulmani ai regiunilor bulgărești,
dintre care mulți erau refugiați cerchezi expulzați din Caucaz sau refugiați tătari
crimeeni expulzați în timpul Războiului Crimeei. Ambele grupuri erau fie exilate
de ruși, fie suferiseră din cauza rebelilor. Nefăcând distincția între rebeli și
țăranii pașnici, bașibuzucii au suprimat sângeros revolta, masacrând între
4000[19] și 15.000[20] de oameni, 12.000[17][21] fiind numărul cel mai des avansat.
Kinross spunea: „Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte
Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele
neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu
excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din
Batak au pierit de mâna lor.”[17]

Vestea masacrării bulgarilor a ajuns în Anglia prin misionari, ziariști și agenți


diplomatici din Balcani. Presa britanică a reluat acuzațiile, relatând că mii de
țărani creștini fără apărare fuseseră măcelăriți de musulmani fanatici. Misionarii
americani au estimat că au murit până la 15.000 de creștini, iar bulgarii au
avansat cifre între 30.000 și 100.000.

Reacția internațională la atrocitățile din Bulgaria

Vestea atrocităților bașibuzucilor a ajuns în afara Imperiului prin intermediul


colegiului american Robert din Constantinopol. Majoritatea studenților erau
bulgari, iar mulți au primit vestea de la familiile de acasă. Curând, în
comunitatea diplomatică occidentală din Constantinopol au început să circule
zvonuri, care au ajuns în cele din urmă în ziarele din Vest. Știri despre
atrocitățile musulmanilor împotriva creștinilor nu erau binevenite în Regatul
Unit, unde guvernul Disraeli era hotărât să-i susțină pe otomani într-o situație
deja tensionată din cauza crizei din Balcani. Un ziarist american din Ohio,
Januarius A. MacGahan, care s-a întâmplat să se afle în Londra în acel moment,
a fost angajat de ziarul liberal de opoziție Daily News pentru a relata
masacrele.

MacGahan a călătorit în zonele în care avusese loc revolta bulgărească, însoțit


neoficial de Eugene Schuyler, membru al legației americane de la
Constantinopol, și oficial de Walter Baring de la legația britanică. După ce
relatările ambilor americani au confirmat sălbăticia represiunii otomane,
raportul lui MacGahan, publicat în primele pagini din Daily News, a galvanizat
opinia publică britanică împotriva politicii prootomane a guvernului britanic al
lui Disraeli. Susținerea publică pentru otomani s-a risipit când, la începutul lui
septembrie, liderul de opoziție Gladstone a publicat Ororile bulgare și
chestiunea orientului[22] cerând Regatului Unit să-și retragă susținerea pentru
Turcia.[23] Disraeli s-a văzut obligat să stea deoparte când Rusia (țară în care
raportul lui MacGahan a circulat liber) a declarat război Imperiului Otoman în
1877 cu scopul public de a obține independență pentru poporul bulgar.[24]

Când detaliile au devenit cunoscute în Europa, mulți demnitari, inclusiv Charles


Darwin, Oscar Wilde, Victor Hugo și Giuseppe Garibaldi au condamnat public
abuzurile otomane din Bulgaria.[25] În Regatul Unit, William Gladstone i-a
denunțat pe turci ca „singura mare specie antiumană a omenirii”[26] și a propus
ca Europa să ceară „retragerea totală a administrației turcești din Bulgaria,
precum și cel puțin din Herțegovina și din Bosnia.”[27]

Cea mai puternică reacție a venit din partea Rusiei. Simpatia pentru cauza
bulgarilor a dus la o efuziune națională comparabilă cu cea din timpul invaziei
franceze din 1812. Din toamna lui 1875, mișcarea de a susține revolta
bulgarilor implica toate clasele societății rusești. Aceasta a fost însoțită de
discuții publice despre scopurile rușilor în conflict: filoslavii, în frunte cu
Dostoievski, vedeau în războiul ce se apropia ocazia de a uni toate națiunile
ortodoxe sub cârma Rusiei, îndeplinind ceea ce ei considerau a fi misiunea
istorică a Rusiei, în timp ce adversarii lor, prooccidentalii, în frunte cu
Turgheniev, negau importanța religiei și credeau că scopurile Rusiei nu trebuie
să fie apărarea ortodoxiei, ci doar eliberarea Bulgariei.[28]

Mai multe lucrări ale pictorilor și scriitorilor ruși au fost dedicate revoltei
bulgare:

• Pictura lui Konstantin Makovski, „Martirele bulgare”, descrie o scenă de


viol în masă al femeilor bulgare de către bașibuzuci într-o biserică
ortodoxă pângărită.
• Turgheniev în poezia sa „Croquet la Windsor” (1876) a acuzat-o pe
regina Victoria de tolerarea atrocităților otomane din Bulgaria;
• Poezia lui Polonski „Bulgăroaica” descria umilințele suferite de o
bulgăroaică a cărei familie a fost omorâtă și care a fost dusă într-un
harem, doar pentru a fi hărțuită în continuare de alte concubine.

Războiul sârbo-turc și manevrele diplomatice

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul


Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876

La 30 iunie 1876, Serbia, urmată de Muntenegru, au declarat război Imperiului


Otoman. La 8 iulie, țarul Alexandru al II-lea și prințul Gorceakov s-au întâlnit cu
împăratul austriac Franz Joseph I și contele Andrássy la castelul Reichstadt din
Boemia. Nu s-a semnat niciun acord, dar în timpul discuțiilor, Rusia a acceptat
să susțină ocuparea de către Austria a Bosniei și Herțegovinei, iar Austro-
Ungaria, în schimb, a acceptat retrocedarea sudului Basarabiei pierdut de
Rusia în timpul Războiului Crimeei, și anexarea de către Rusia a portului Batumi
de pe coasta estică a Mării Negre. Bulgaria urma să devină autonomă
(independentă, după înregistrările rusești).[29]

În iulie-august, slab pregătita și slab echipata armată sârbă susținută de


voluntari ruși nu a reușit să-și îndeplinească obiectivele strategice ofensive dar
a reușit să respingă ofensiva otomană în Serbia, și la 26 august, Serbia a cerut
puterilor europene să medieze încheierea războiului. Un ultimatum comun al
puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de armistițiu și să
înceapă negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă
refuzate de puterile europene deoarece erau prea dure. La începutul lui
octombrie, după expirarea armistițiului, armata turcă și-a reluat ofensiva și
situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca rezultat, la 31 octombrie 1876,
Rusia a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să semneze un nou
armistițiu cu Serbia în 48 de ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea
parțială a armatei ruse (până la 20 de divizii). Sultanul a acceptat condițiile
ultimatumului.

Pentru a rezolva criza, la 11 decembrie, 1876, s-a deschis o conferință a Marilor


Puteri la Constantinopol (la care turcii nu au fost invitați). S-a negociat o soluție
de compromis, cu autonomie pentru Bulgaria, Bosnia și Herțegovina sub
controlul comun al puterilor europene. Turcii, însă, au găsit o cale de a
discredita conferința anunțând la 23 decembrie, ziua închiderii conferinței, că s-
a adoptat o nouă constituție prin care se acordau drepturi egale minoritățile din
imperiu, pe baza căreia Turcia a anunțat că nu va lua în calcul rezultatele
conferinței. La 15 ianuarie 1877, Rusia și Austro-Ungaria au semnat un acord
scris prin care confirmau rezultatele acordului verbal anterior făcut la
Reichstadt în iulie 1876. Prin acesta, Rusia se asigura de neutralitatea
prietenoasă a Austro-Ungariei în război. După aceasta, Rusia a mai făcut un
efort final de rezolvare pașnică a conflictului. În ziua de 31 martie 1877, Rusia a
convins puterile europene să semneze Convenția de la Londra, prin care se
cerea Turciei să introducă acele reforme cu care ea însăși se lăudase. Puterile
urmau să supravegheze implementarea reformelor, și în cazul în care condițiile
rămân nesatisfăcătoare își rezervau dreptul de „a declara că o astfel de situație
este incompatibilă cu interesele lor și cu cele ale Europei în general”. Dar turcii
se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la
Paris.[30]

În cele din urmă, la 24 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri
nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei.

Reacțiile la declararea războiului


Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877,
România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre
Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877
(stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a
declarat independența.[31] Regele Prusiei Frederic al II-lea remarcase cu
sarcasm, cu un secol în urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi
„un război între chiori și orbi”.[32]

La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite
în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii
aveau aproximativ 200.000 de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care
100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind disponibili
pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin
asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre.[33] Ei aveau și
armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și
artilerie germană.

Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883

Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile


rușilor. A presupus că rușii nu vor voi să mărșăluiască de-a lungul Dunării și să o
traverseze departe de deltă, și că vor prefera calea scurtă pe lângă coasta Mării
Negre, ignorând faptul că acea zonă avea cele mai întărite și mai bine
aprovizionate fortărețe turcești. Mai în amonte, exista o singură fortăreață bine
apărată pe Dunăre, Vidin, care era apărată doar pentru că oamenii conduși de
Osman Pașa se întorceau din războiul din Serbia.

Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe
pasivitatea turcilor. Inițial, rușii au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a
fost traversată în iunie de o forță de aproximativ 185.000, puțin mai mică decât
forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce a
întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc
a realizat că nu are resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii
nu au avut suficiente forțe să asedieze permanent Plevna până la sfârșitul lui
august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.

Desfășurarea războiului
Harta mişcărilor de trupe în Balcani

Traversarea Dunării

La începutul războiului, Rusia și România au distrus vasele de pe Dunăre și au


minat fluviul, asigurându-se astfel că armata rusă poate trece Dunărea în orice
punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația
acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în
apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe
otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul
fortificațiilor otomane.

Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de


27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la
Zimnicea. După o scurtă bătălie, în care rușii au pierdut 812 soldați morți și
răniți,[34] rușii au preluat controlul asupra malului drept și au izgonit brigada
otomană de infanterie ce apăra Sviștovul. În acest moment, forțele rusești s-au
împărțit în trei: detașamentul estic sub comanda țareviciului Alexandr
Alexandrovici a primit misiunea să captureze cetatea Rusciuc și să acopere
flancul estic al înaintării; detașamentul de vest, să captureze cetatea Nicopole
și să acopere flancul vestic al înaintării; detașamentul de înaintare, sub
comanda generalului Iosif Vladimirovici Gurko, urma să înainteze rapid spre
Veliko Tărnovo și să treacă Munții Balcani, cea mai importantă barieră naturală
între Dunăre și Constantinopol.
Capitularea turcilor la Nicopole

După reușita traversării Dunării de către ruși, comandamentul otoman din


Constantinopol i-a ordonat lui Gazi Osman Pașa să înainteze spre est de la Vidin
și să apere cetatea Nicopole, aflată chiar la vest de locul traversării Dunării. În
drum spre Nicopole, Osman Pașa a aflat că cetatea fusese deja ocupată de ruși
și s-a îndreptat spre orașul Plevna, aflat într-un punct strategic la o intersecție
de drumuri, în care și-a cantonat cei 15.000 de oameni la 19 iulie (stil nou).[35]
Rușii, aproximativ 9.000 la număr sub comanda generalului Schilder-Schuldner,
au sosit la Plevna la primele ore ale dimineții.

Asediul Plevnei

Principele Carol al României, comandantul forţelor ruso-române de la Plevna


Osman Pașa a organizat apărarea și a respins două asalturi rusești cauzând
multe pierderi trupelor ruse. În acest moment, ambele părți erau aproximativ
egale în termeni de număr de soldați, iar armata rusă era demoralizată de cele
două eșecuri.[36]

Gazi Osman Paşa, comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la


Plevna

Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziție pe care să le trimită într-un nou asalt
al Plevnei, așa că armatele țarului au asediat fortăreața și au cerut României să
trimită întăriri.[37] În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea pe
la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruși și s-a alăturat asediului. La
16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut
sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel
Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.

Rușii și românii au dus lupte grele pentru a captura redutele din jurul Plevnei.[38]
[39]
Românii au reușit să cucerească reduta Grivița și să păstreze controlul
asupra ei până la sfârșitul asediului. Asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877) a
avut succes doar după ce forțele româno-ruse au întrerupt rutele de
aprovizionare ale turcilor fortificați. În lipsa proviziilor, Osman Pașa a făcut o
tentativă de rupe asediul în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii
au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit și l-au traversat, atacând pe un
front de 3,2 km și trecând de prima linie a tranșeelor rusești. S-au dus lupte la
baionetă, niciuna din părți nereușind să obțină vreun avantaj. Profitând de
avantajul numeric, rușii i-au împins în cele din urmă pe turci înapoi peste Vit.
Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit, care i-a omorât calul, și s-
au răspândit zvonuri că ar fi murit. Turcii s-au văzut în cele din urmă împinși
înapoi în cetate, pierzând 5000 de oameni și cauzând 2000 de victime rușilor. A
doua zi, Osman s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român
Mihail Cristodulo Cerchez. El a fost tratat onorabil, dar mulți dintre soldații săi
au murit ca prizonieri mărșăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniți au rămas în
urmă în spitalele de campanie, dar mulți au fost uciși de bulgari.[40]

Ostilitățile din vest și trecerea Balcanilor

În acest moment, Serbia, primind ajutor financiar din partea Rusiei, a declarat
din nou război Imperiului Otoman. De această dată, în armata sârbă erau mult
mai puțini ofițeri ruși, dar în războiul din 1876–1877 căpătase mai multă
experiență. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović (la comanda
efectivă era Kosta Protić), armata sârbă a intrat într-o ofensivă în ceea ce este
astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar
ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei
care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a
putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în
confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât
să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka,
Pirot, Niš și Vranje.

Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze


trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de
bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această
trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe
eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite
întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a
condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane.

Frontul din Caucaz


Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului din 1877–1878

În Caucaz, și anume în Georgia și Armenia se afla o forță rusească formată din


aproximativ 75.000 de oameni sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici,
guvernatorul general al Caucazului. Ea avea în față o armată turcească de
80.000 de oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa.[41] Deși armata
rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era
deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile
Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii.[42]

Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine
armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici
Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov.[43] Forțele lui Ter-Gukasov,
aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac asupra teritoriului
otoman, ocupând orașul Bayazid la 27 aprilie 1877.[41] Capitalizând victoria lui
Ter-Gukasov de la Bayazid, forțele rusești au avansat și mai mult, ocupând
regiunea Ardahan la 17 mai; unitățile rusești au asediat și orașul Kars în ultima
săptămână din mai, deși întăririle turcești au înlăturat asediul, și le-au împins
înapoi. Turcii i-au încurajat pe kurzi să atace armenii din Bayazit și Alașkert.[44]

În octombrie 1877, armata turcească a lansat un contraatac masiv lângă Ajaria.


La 19 iulie, trupele lui Muhtar Pașa controlau Ajaria. În lunile care au urmat,
forțele rusești ale generalului Lazarev au încercat sa recupereze regiunea, dar
au eșuat de fiecare dată. Același general a oprit un alt atac turc în octombrie,
după care a avansat și a ocupat regiunea la 15 octombrie. În bătălia pentru
Ajaria, turcii au pierdut 5-6000 de oameni, 8500 căzând prizonieri; numărul de
ruși morți a fost aproape de 15.500. În februarie 1878, armata rusă a ocupat
orașul Erzerum fără a întâmpina rezistență. Deși rușii au cedat controlul asupra
Erzerumului după război, ei au cucerit Ardahan, Kars, Olti, Sarikamiș și alte
regiuni, pe care le-au încorporat în Provincia Kars.[45]

Forțele participante

Principalul aliat al Rusiei în acest război a fost România (care a mobilizat o


armată de 60.000 de oameni)[necesită citare]. Pe lângă aceasta, armatei ruse i s-au
alăturat peste 12.000 de voluntari localnici bulgari (Opalcenie) și un regiment
din Finlanda, care, după război, a primit titlul de Batalionul Vechea Gardă, titlu
pe care încă îl mai păstrează.

Sfârșitul războiului
Intervenția marilor puteri

Pentru detalii, vezi: Congresul de la Berlin și Tratatul de la San Stefano.

Otto von Bismarck, gazda congresului de pace de la Berlin

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la


31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol.

Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri


armata acestui imperiu să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San
Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor tratatul de la San Stefano
la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea independența
României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. Conform acestui
tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte
extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de
Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.
Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat
modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost
aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două provincii autonome, conform
unor acorduri ale Marilor Puteri care doreau evitarea creării unui stat mare
slav: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un
guvernator separat; Macedonia, inițial parte a Bulgariei Mari la tratatul de la
San Stefano, a revenit sub administrație otomană directă.[30] Muntenegrul a
primit orașele Podgorica, Bar, Nikšić și Plav. Rusia a anexat Dobrogea de Nord,
pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol a
fost convins de Bismarck să accepte acest schimb.

Efecte asupra populației locale

Luptele din Bulgaria nu s-au dus în orașe, astfel încât acestea au fost puțin
afectate de conflict.[46] După tratatul de la San Stefano, Rusia a implementat
propriul sistem de guvernare în noul principat al Bulgariei. Soldații ruși, cazaci și
voluntarii bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și
262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit și peste un
milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere.[47][48] Până
la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați
din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman, și nu s-au mai întors.[46]

În timpul conflictului, mai multe clădiri și centre culturale musulmane au fost


distruse. O bibliotecă mare cu cărți turcești vechi din Tărnovo a fost arsă în
1877.[49] Multe moschei din Sofia au dispărut, șapte dintre ele fiind distruse într-
o noapte din decembrie 1878 când o furtună a mascat sunetele exploziilor
puse la cale de armata rusă.[50]

Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului,
când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un
exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka
după bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara
Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe
toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui
bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la 100.000 de civili
bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși.[51] Ulterior, forțele
otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în
trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito
Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a
viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După
retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru
a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană,
bașibuzuci și cerchezi)[52] .

Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni.


Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element ostil și îi supuneau
persecuțiilor. Numeroase comunități evreiești au fost forțate să se refugieze
împreună cu turcii. Bulletins de l'Alliance Israélite Universelle a relatat despre
mii de evrei bulgari care s-au refugiat în capitala otomană Constantinopol. [53]