Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Preludiul conflictului
Situația crestinilor din Imperiul Otoman
„Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a
văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar
generală că Sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că
viciile guvernului turc sunt neeradicabile; și că oricând poate apărea o altă criză
care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se
acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”[13]
Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria
confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.
Schimbări
Alexandr Gorceakov
Rusia a ieșit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit
să-și distrugă flota Mării Negre și fortificațiile de la Sevastopol. Prestigiul
internațional al Rusiei a fost deteriorat, și mulți ani răzbunarea pentru această
umilință a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei.
Situația în Balcani
Austria s-a întărit după agitația din prima jumătate a secolului și a încercat să își
revigoreze politica de expansiune în dauna Imperiului Otoman.
Din toamna lui 1875, autoritățile otomane știau că o revoltă era pe cale să
izbucnească. De aceea, s-au înmulțit patrulele de pe Dunăre și s-au trimis mai
mulți spioni și provocatori în zonele bulgărești, unde au cauzat daune serioase
infrastructurii revoluționare.[15] Majoritatea bulgarilor din clasa de mijloc nu erau
nerăbdători să răstoarne cu forța dominația otomană. Micul grup de
revoluționari care s-a ridicat din rândurile acesteia erau de la bun început în
minoritate. Ei doreau independență imediată prin revoltă armată și prin metode
similare celor ale revoluțiilor din Serbia și Grecia, și au căutat susținere în rândul
țărilor ortodoxe Rusia și Serbia.[16] Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a
determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O
revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările
otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o
altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și
mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum
relata lordul Kinross, „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani,
pe care au început să-i masacreze.”[17] Dennis Hupchick a spus: „Rebelii prost
înarmați și dezorganizați n-au făcut mult mai mult decât să se adune în piețe
publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani
pașnici.”[18] Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la
masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane
din porturile balcanice din apropiere.”[19]
Cea mai puternică reacție a venit din partea Rusiei. Simpatia pentru cauza
bulgarilor a dus la o efuziune națională comparabilă cu cea din timpul invaziei
franceze din 1812. Din toamna lui 1875, mișcarea de a susține revolta
bulgarilor implica toate clasele societății rusești. Aceasta a fost însoțită de
discuții publice despre scopurile rușilor în conflict: filoslavii, în frunte cu
Dostoievski, vedeau în războiul ce se apropia ocazia de a uni toate națiunile
ortodoxe sub cârma Rusiei, îndeplinind ceea ce ei considerau a fi misiunea
istorică a Rusiei, în timp ce adversarii lor, prooccidentalii, în frunte cu
Turgheniev, negau importanța religiei și credeau că scopurile Rusiei nu trebuie
să fie apărarea ortodoxiei, ci doar eliberarea Bulgariei.[28]
Mai multe lucrări ale pictorilor și scriitorilor ruși au fost dedicate revoltei
bulgare:
În cele din urmă, la 24 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri
nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei.
La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite
în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii
aveau aproximativ 200.000 de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care
100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind disponibili
pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin
asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre.[33] Ei aveau și
armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și
artilerie germană.
Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe
pasivitatea turcilor. Inițial, rușii au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a
fost traversată în iunie de o forță de aproximativ 185.000, puțin mai mică decât
forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce a
întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc
a realizat că nu are resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii
nu au avut suficiente forțe să asedieze permanent Plevna până la sfârșitul lui
august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.
Desfășurarea războiului
Harta mişcărilor de trupe în Balcani
Traversarea Dunării
Asediul Plevnei
Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziție pe care să le trimită într-un nou asalt
al Plevnei, așa că armatele țarului au asediat fortăreața și au cerut României să
trimită întăriri.[37] În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea pe
la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruși și s-a alăturat asediului. La
16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut
sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel
Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.
Rușii și românii au dus lupte grele pentru a captura redutele din jurul Plevnei.[38]
[39]
Românii au reușit să cucerească reduta Grivița și să păstreze controlul
asupra ei până la sfârșitul asediului. Asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877) a
avut succes doar după ce forțele româno-ruse au întrerupt rutele de
aprovizionare ale turcilor fortificați. În lipsa proviziilor, Osman Pașa a făcut o
tentativă de rupe asediul în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii
au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit și l-au traversat, atacând pe un
front de 3,2 km și trecând de prima linie a tranșeelor rusești. S-au dus lupte la
baionetă, niciuna din părți nereușind să obțină vreun avantaj. Profitând de
avantajul numeric, rușii i-au împins în cele din urmă pe turci înapoi peste Vit.
Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit, care i-a omorât calul, și s-
au răspândit zvonuri că ar fi murit. Turcii s-au văzut în cele din urmă împinși
înapoi în cetate, pierzând 5000 de oameni și cauzând 2000 de victime rușilor. A
doua zi, Osman s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român
Mihail Cristodulo Cerchez. El a fost tratat onorabil, dar mulți dintre soldații săi
au murit ca prizonieri mărșăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniți au rămas în
urmă în spitalele de campanie, dar mulți au fost uciși de bulgari.[40]
În acest moment, Serbia, primind ajutor financiar din partea Rusiei, a declarat
din nou război Imperiului Otoman. De această dată, în armata sârbă erau mult
mai puțini ofițeri ruși, dar în războiul din 1876–1877 căpătase mai multă
experiență. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović (la comanda
efectivă era Kosta Protić), armata sârbă a intrat într-o ofensivă în ceea ce este
astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar
ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei
care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a
putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în
confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât
să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka,
Pirot, Niš și Vranje.
Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine
armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici
Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov.[43] Forțele lui Ter-Gukasov,
aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac asupra teritoriului
otoman, ocupând orașul Bayazid la 27 aprilie 1877.[41] Capitalizând victoria lui
Ter-Gukasov de la Bayazid, forțele rusești au avansat și mai mult, ocupând
regiunea Ardahan la 17 mai; unitățile rusești au asediat și orașul Kars în ultima
săptămână din mai, deși întăririle turcești au înlăturat asediul, și le-au împins
înapoi. Turcii i-au încurajat pe kurzi să atace armenii din Bayazit și Alașkert.[44]
Forțele participante
Sfârșitul războiului
Intervenția marilor puteri
Luptele din Bulgaria nu s-au dus în orașe, astfel încât acestea au fost puțin
afectate de conflict.[46] După tratatul de la San Stefano, Rusia a implementat
propriul sistem de guvernare în noul principat al Bulgariei. Soldații ruși, cazaci și
voluntarii bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și
262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit și peste un
milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere.[47][48] Până
la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați
din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman, și nu s-au mai întors.[46]
Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului,
când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un
exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka
după bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara
Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe
toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui
bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la 100.000 de civili
bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși.[51] Ulterior, forțele
otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în
trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito
Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a
viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După
retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru
a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană,
bașibuzuci și cerchezi)[52] .