RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ AL

ROMÂNIEI
Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea 
Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878.

În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și
Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea
trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a
României.

Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la
tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi
grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de 
Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.
În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul 
Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului
Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, traversând pe nou
construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.
Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.

În perioada aprilie - august 1877 sediul Marelui Cartier General al Armatei Române a fost în comuna

Poiana Mare din județul Dolj. Acesta a fost în casa familiilor Marincu —Magereanu.
La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat
mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5
milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau
în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea
economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau
grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse

printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și
politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei
pentru independență, față de puterea suverană și de limitările
impuse de marile puteri europene. În timpul domniei lui Cuza și
după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate
propagandistică.
Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o
readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune Orientală”. Puterile
europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației
națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității
teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani.

În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă
bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau
războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La
începutul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol
(decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de
neevitat.
Trecerea Dunării de către Armata Română

Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la
Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iulie primele unități române au traversat
Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de
apărarea foarte hotărâtă a turcilor.Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul:
„Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să
treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea
mișcărilor mele.

Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la
Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea,
iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23
iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru
Cernat,
Participarea românilor timoceni

În 1875 în Bosnia și Herțegovina a izbucnit o revoltă a bosniacilor și a

vlahilor/românilor îndreptată împotriva otomanilor. În acelasi timp s-au
răsculat și bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876
dar revolta a fost înăbușită de otomani.

După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat și
românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători
ai răscoalei: episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop
Dumitru, Ion Troacă etc. Între Vidin și Timoc răscoala a cuprins 14 sate
românești și 4 bulgărești. După ce armata sârbă s-a retras din zonă,
răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci. România a trimis la
Cladova mai mulți medici și farmaciști care să ajute victimele
represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000
de locuitori din zona Timocului s-au refugiat în Serbia și România.
Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. În urma acestui tratat
a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei, României. României i se impune
cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus
Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail
Kogălniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României ci cucerirea a cât
mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul Europei”), a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol
(controlul strâmtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană.

Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani, anume expansiunea Imperiului Rus în Caucaz și
Asia,precum și încercarea de a ajunge la Oceanul Indian, prin cucerirea teritoriilor care în prezent sunt Iranul și Afganistanul.

Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de acest tratat (de la San Stefano), prin care
Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută prin
Tratatul de la Berlin (1878).