Condițiile externe necesare afirmării independenței față de Imperiul Otoman au apărut în 1875,

odată cu apariția crizei balcanice. Pe fondul foametei și a sărăciei generalizate, populațiile din
Europa de Est s-au revoltat față de stăpânirea turcească. Au avut loc revolte în Bosnia-
Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Bulgaria. România a susținut în secret aceste mișcări ale
vecinilor ei și a ajutat la formarea pe teritoriul țării a unor detașamente de revoluționari.
După eșecul diplomatic de a stabili pacea în cadrul conferinței de la Istanbul, desfășurată în
perioada decembrie 1876 – ianuarie 1877, criza balcanică a ajuns în faza rezolvării conflictului
pe calea armelor.

În ajutorul țărilor din sudul României a intervenit Rusia, imperiul de la răsărit argumentându-și
protectoratul față de aceste țări prin identitatea slavo-ortodoxă comună. De fapt, colaborarea
româno-rusă a fost de la început pusă sub semnul unor gesturi lipsite de tact şi bunăvoinţă. După
ce Rusia a declarat război Imperiului otoman, la intrarea trupelor imperiale în România, marele
duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”,
ignorând cu bună ştiinţă autorităţile statului. În ceea ce priveşte o eventuală cooperare militară
româno-rusă, ea a fost categoric refuzată.

România vede în implicarea Rusiei în conflict o oportunitate de a-și rezolva propriile dispute cu
partea turcă. Astfel că, la 4 aprilie 1877, a semnat împreună cu Rusia o convenție, prin care
permitea trupelor ruse să tranziteze teritoriul României spre a ajunge în teatrele de operații aflate
la sud de Dunăre. Convenția stipula obligația Rusiei de a apăra integritatea teritorială a României
și de a suporta cheltuielile de transport și aprovizionare a armatei. Deși convenția nu cerea ca
țara să participe la ostilități militare, România a decis mobilizarea generală a armatei. În scurt
timp s-au prezentat la arme aproximativ 100.000 de oameni din care mai mult de jumătate ostași
combatanți. Alături de aceștia au fost chemați spre a fi instruiți aproximativ 15.000 de tineri. Din
dotarea armatei române făceau parte un număr de 12.000 de cai și 190 de tunuri.

La 12-24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei, iar în iunie 260.000 de soldați ruși și 802
tunuri încep să traverseze teritoriul României. Armata țaristă, protejată de flotila românească, a
trecut Dunărea și a intrat în Dobrogea. După mobilizare, armata română s-a plasat strategic în
puncte cheie de-a lungul Dunării, spre a evita posibilitatea unei invazii. La aceste mișcări
strategice ale românilor, Turcia a răspuns diplomatic prin expulzarea diplomaților români și
sechestrarea navelor românești. Nici reacțiile militare nu au lipsit, turcii bombardând orașele
Brăila, Calafat și Reni (astăzi aflat în componența Ucrainei).

Între timp, liderii politici români decid să profite de începutul conflictului ruso-turc și proclamă
independența. La 9-21 mai, în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu, ministrul de
externe de atunci, declara România o națiune de sine stătătoare. În aceeași zi, ambele camere ale
parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta
și se anunța independența absolută a României. A doua zi, 10-22 mai, proclamația și totodată
legea adoptată de legislativul român au fost contrasemnate de Carol I. Ca urmare a noilor
realități, guvernul român a decis ca cei 914.000 le,i însemnând tributul datorat Turciei, să fie
direcționați spre bugetul armatei țării. Proclamarea independenței României a avut parte de
suportul opiniei publice internaționale, dar cu toate acestea unele țări europene, precum Franța,
au întâmpinat acțiunea românilor cu răceală, iar altele, precum Regatul Unit, cu adversitate.

Efectivul de care dispunea armata turcă în Balcani era de 186.000, dotați cu 210 tunuri. Cu toată
această inferioritate numerică față de tabăra rusă, turcii aveau avantajul fortificațiilor. După
eșecul înregistrat în cucerirea fortificațiilor de la Plevna, arhiducele Nicolae, comandantul
armatei țariste, solicită ajutor urgent din partea românilor. Armata română, formată din 52.000 de
soldați, a trecut Dunărea în august 1877 și a contribuit decisiv la cucerirea cetății Plevna, punct
strategic important în apărarea turcă. Armatele române și rusești, împreună cu trupe de voluntari
sârbi, bulgari și muntenegreni, au luptat și în alte puncte fierbinți ale războiului ruso-turc,
precum: Rahova, Vidin, Smârdan și Belogradcik.

Victoria de la Plevna a grăbit sfârşitul războiului. După cinci luni de stagnare, armata rusă s-a
îndreptat spre Sofia şi Adrianopol, iar cea română, către Vidin şi Belogradcik, având misiunea de
a anihila trupele otomane concentrate în nord-vestul Bulgariei pentru a asigura spatele şi flancul
drept al trupelor ruse care se îndreptau spre Sofia. Misiunea a fost uşurată de reintrarea Serbiei în
război, la începutul lui decembrie, după refacerea forţelor afectate de victoriile otomane din
timpul verii.
La 24 ianuarie 1878, trupele române au ocupat linia de fortificaţii exterioare din jurul Vidinului,
iar în după-amiaza zilei au declanşat asaltul asupra Smârdanului, unde se găseau cele mai
puternice redute. Bătălia ce a urmat s-a încheiat cu o strălucită victorie, rămasă pentru posteritate
prin geniul lui Nicolae Grigorescu. La 26 ianuarie, încercuirea Vidinului era completă, iar
artileria română bombardează poziţiile otomane, care refuză, la 1 februarie, capitularea.
Ostilităţile încetează la 4 februarie, când la Calafat soseşte vestea încheierii armistiţiului.

Armata română a primit sprijinul societății românești. În România, dar și în Transilvania, au fost
desfășurate acțiuni prin care s-au strâns bani, alimente și haine pentru armată.
Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la 100 milioane de
lei de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Din păcate, aceasta nu a fost
singura contribuție a țării noastre. Până la semnarea armistițiului, aproximativ 10.000 de români
și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie.

Forțată de Regatul Unit, la 31 ianuarie 1878, Rusia a acceptat armistițiul cerut de Imperiul
Otoman. Armata țaristă renunță la ocuparea Constantinopolului și se oprește la San Stefano,
unde și semnează la 3 martie 1878 un tratat de pace, cunoscut sub numele de Tratatul de la San
Stefano. Conform tratatului, Turcia recunoștea independența României (articolul 5), Serbiei și
Muntenegrului, iar Bulgariei îi era recunoscută autonomia. Bulgariei, aflată sub protecția Rusiei,
i-a revenit prin tratat și o mare parte din Dobrogea (până aproape de Constanța). În ceea ce
privește România, tratatul mai stipula ca țara noastră să cedeze Rusiei Basarabia de sud, primind
în compensație partea de nord a Dobrogei (articolul 19).

Sub presiunea Marilor Puteri, speriate de influența Rusiei în Balcani, o parte din clauzele acestui
tratat au fost schimbate prin Tratatul de la Berlin (1878). Tratatul consfințea independența
deplină și calitatea de state suverane a României, Serbiei și Muntenegrului, iar granițele
Bulgariei stabilite la San Stefano au fost simțitor schimbate. În ceea ce privește România, la
Berlin s-a stabilit ca țara noastră să piardă în favoarea Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail,
iar la schimb să anexeze Dobrogea de Nord (împreuna cu Delta Dunării și Insula Șerpilor).