Politica externă a lui Ștefan cel Mare poate fi împărțită în mai multe etape:

Prima etapă a politicii externe se concentrează în acţiuni pentru eliminarea lui Petru Aron, care
putea fi oricând folosit de puterile vecine, ca pretendent la tronul Moldovei. În 1459, el acceptă
suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, unde găsise adăpost unchiul său. Acesta este
alungat de aici, dar găseşte sprijin la Matei Corvin, nemulţumit că Ştefan se recunoaşte vasal
polonilor. În 1462 Ștefan atacă Chilia în care se afla o garnizoană maghiară, încă de pe timpul
lui Iancu, dar nu o poate cuceri. În 1467 în fruntea armatei sale, regele pătrunde în Moldova pe la
Oituz şi, după ce arde Trotuşul, Romanul, Târgu Neamţ, ajunge la Baia, unde vrea să
sărbătorească Crăciunul. Aici, Ştefan dă foc taberei maghiare din trei părţi şi dezastrul armatei
maghiare ar fi fost deplin, dacă un grup de boieri nu ar fi trădat, permiţând resturilor oastei lui
Matei să se retragă. Boierii trădători au fost executaţi, opoziţia boierească fiind astfel aproape
complet înfrântă. După alte expediţii pentru prinderea lui Petru Aron, Ştefan va reuşi acest lucru
în 1469.

Relațiile cu Ungaria
După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu regele
Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia regelui Ungariei, Matei
Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă,
regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei
ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a țării.

Relațiile cu Tara Românească

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan voia să aibă în Țara Românească un
domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile,
prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei, dar îndată turcii au răspuns, trimițând pe tătari în
Moldova. Ștefan se îndreptă atunci împotriva noului dușman și-l învinse în dumbrava de la
Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci, iar Ștefan puse în
scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab. Însă după 2 ani Laiotă Basarab îl
trădează.

A doua etapă a politicii externe a marelui domn va fi cea a confruntărilor cu turcii. În vederea
acestor lupte, Ştefan se aliază mai întâi cu Veneţia, dar şi cu hanul turcmen, Huzun Asan, care îşi
avea statul în Asia. Spre această alianţă se îndreaptă şi Caffa (posesiune genoveză la Marea
Neagră), Mangopul şi Hanatul Crimeii, deoarece şi acestea se simţeau amenințate de sultan, care
dorea cucerirea teritoriilor din jurul Mării Negre.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile
domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi
Hadâm Suleiman Paşa, cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn. Ștefan își
organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475,
dădu atacul pe neașteptate. Marea oștire a turcilor se clătină și se destrămă într-o învălmășeală
cumplită.
După victorie Ştefan trimite cunoscuta scrisoare către şefii statelor europene în care cere ajutor,
numind Moldova „Poarta creştinătăţii”, şi arată că „dacă această poartă ar fi pierdută, va fi în
primejdie toată creştinătatea”. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii
Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri.
Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oștirii
turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele
tătarilor. Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele
Moldovei cu ajutor armat, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă.

Etapa a III-a a politicii marelui domn va fi marcată de luptele cu polonii.

După moartea lui Cazimir al IV-lea, ajunge rege al Poloniei Ioan Albert. Acesta în 1497
pătrunde în Moldova. La intervenţia voievodului Transilvaniei Bartolomeu Dragffy regele polon
renunţă la asediul Sucevei, se împacă cu Ştefan şi stabileşte ca armata polonă să se retragă, dar
oastea polonă este bătută de către moldoveni. În anul următor Ştefan pustieşte sudul Poloniei şi
în cele din urmă, în 1499, la insistenţele Ungariei, pacea se încheie, Moldova este eliberată de
starea de vasalitate de până atunci, fiind recunoscută ca stat independent. Mai mult, în 1502
Ştefan ocupă Pocuţia, deoarece împrumutul dat de Petru Muşat nu fusese în întregime restituit.