 BĂTĂLII:

Etapa următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost ilustrată de Ştefan cel
Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Predecesorul său, Petru Aron, fusese silit să se încline în
faţa ultimatumului sultanului Mehmet II, care, îndată după cucerirea Bizanţului, invitase
puterile riverane ale Mării Negre să-i plătească tribut şi să recunoască, astfel, hegemonia
otomană asupra bazinului pontic, în 1456, Moldova a acceptat aşadar să plătească tribut Porţii
şi să-şi răscumpere pacea din partea sultanului, situaţie pe care a continuat-o Ştefan în prima
etapă a domniei sale.
Pe primul plan al preocupărilor noului domn în această etapă s-au aflat raporturile cu
Ungaria şi Polonia, puteri a căror rivalitate pentru Moldova şi îndeosebi pentru gurile Dunării şi
Chilia a continuat să se manifeste puternic şi în a doua jumătate a secolului XV. Orientarea spre
Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului
Ungar, a rămas şi acum direcţia principală a politicii externe a ţării; ea i-a îngăduit să-şi asigure,
împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla. Dar, în
sfertul de secol de lupte dinastice care a precedat înscăunarea lui Ştefan cel Mare,
intensificarea rivalităţii polono-ungare pentru stăpânirea Chiliei a atras Moldova, la scurte
intervale, alternativ în aria de hegemonie a celor două mari puteri. Din 1448, Ungaria şi-a
asigurat controlul direct asupra Chiliei unde a străjuit timp de aproape două decenii o
garnizoană ungară.
Scurt timp după preluarea puterii, Ştefan a revenit la orientarea tradiţională a politicii
externe a Moldovei, alianţa cu Polonia. După câteva incursiuni pe teritoriul acesteia, unde se
adăpostea rivalul său înlăturat din domnie, Ştefan încheie, în aprilie 1459, o convenţie cu regele
Cazimir prin care l-a recunoscut suzeran unic, anulare implicită a angajamentelor asumate
anterior faţă de Ungaria. Ştefan a lăsat în stăpânirea regelui polon cetatea Hotin pe Nistru,
ocupată anterior de o garnizoană polonă, şi s-a angajat să respecte bunurile boierilor moldoveni
refugiaţi în Polonia.
Restabilirea legăturii cu Polonia însemna implicit îndepărtarea de Ungaria şi Ţara
Românească. Indiciile timpurii ale acestei evoluţii au luat proporţiile unui antagonism direct în
1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mehmet II împotriva lui Vlad Ţepeş, când
Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac
prin surprindere, domnul Moldovei a reuşit, să aducă în stăpânirea sa cetatea mult râvnită de la
gurile Dunării, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a
restabili situaţia, Matias Corvin a intrat în campanie la sfârşitul anului 1467, înaintând în fruntea
unei mari armate spre Suceava, capitala Moldovei, unde nădăjduia să-l instaleze pe candidatul
său la domnie, în drum însă, la Baia, centru urban şi sediu al episcopiei catolice a ţării, unde
regele se oprise pentru pregătirea asaltului final, Ştefan dezlănţuie contraatacul; trădat însă de
unii boieri el nu a reuşit să nimicească, cum plănuise, oastea ungară. Lupta a rămas nedecisă,
dar avântul ofensivei regale a fost oprit. Incapabil să-şi continue înaintarea, Matias Corvin a
părăsit Moldova fără a-şi fi realizat obiectivul. Ultima mare încercare a Ungariei medievale de a-
1
şi impune prin forţa armelor dominaţia asupra Moldovei şi de a-şi asigura legătura directă cu
Marea Neagră s-a încheiat cu un eşec. Reluând pe seama sa încercarea de a smulge Moldovei
Chilia, domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462-1474), începe la rândul său ostilităţile
împotriva lui Ştefan (1470).
Războiul cu Ţara Românească nu a fost decât preludiul marii înfruntări de forţe cu
Imperiul Otoman, declanşată de Ştefan în 1473 când a instalat un nou domn, fidel lui, în ţara
vecină pe care a smuls-o dominaţiei turceşti. Ţelul imediat al acţiunii lui Ştefan a fost acela de a-
şi asigura controlul asupra gurilor Dunării şi de a înlătura primejdia intrării lor sub dominaţia
otomană. Dar lupta deschisă de domnul român în 1473 s-a încadrat într-un efort mult mai larg
de îndiguire a expansiunii otomane; la acest efort participau, din 1463, Veneţia, ameninţată să-
şi piardă posesiunile din Egea, Uzun Hasan, reintrat în acţiune, Ungaria şi alte puteri.
Războiul lui Ştefan cu turcii a coincis cu ultima mare încercare a adversarilor Porţii de a
restaura libertatea Mării Negre. Pierderea Ţării Româneşti şi reconstituirea unui front
antiotoman la Dunăre era o primejdie prea gravă pentru dominaţia Porţii în Peninsula Balcanică
pentru a putea fi tolerată de sultan. Pentru a scoate din luptă Moldova, Mehmet II a fost silit să
organizeze la începutul anului 1475 o mare expediţie sub comanda beglerbegului Rumeliei,
Soliman eunucul. Speranţa sultanului a fost însă înşelată; la Vaslui, într-o vale îngustă, unde
superioritatea numerică otomană nu putea fi exploatată, Ştefan a prins în cursă şi a nimicit
marea oaste trimisă de Mehmet împotriva sa (10 ianuarie 1475). Răspândită de îndată în toate
direcţiile, ştirea a revelat Europei puterea nebănuită a Moldovei. înţelegând inevitabilitatea
unei noi ofensive otomane, Ştefan a început îndată după victorie să pregătească noua fază a
luptei. Solii trimise în toate direcţiile, în Polonia şi Ungaria, la Veneţia şi la Roma, în Hanatul
Crimeii şi la Caffa, au încercat să lărgească coaliţia antiotomană pentru a da Moldovei
posibilitatea să înfrunte în condiţii mai bune noul atac al lui Mehmet II. în iulie 1475, punând
capăt conflictului lor, Ştefan şi Matias Corvin au încheiat un tratat de alianţă antiotomană care
punea pe baze noi raporturile dintre cele două ţări. La rândul său, sultanul, pentru a da mai
multe şanse de reuşită noii înfruntări în curs de pregătire cu Moldova, a organizat în prealabil o
mare expediţie în Crimeea, în urma căreia Caffa şi întregul sistem de colonii genoveze din
nordul Mării Negre au intrat sub dominaţie otomană (iunie 1475). Fapt mai grav, Hanatul tătar
din Crimeea se supune acum sultanului, devenind un stat vasal Porţii Otomane. Moldova era
prinsă în cleştele coaliţiei turco-tătare.
În iunie 1476, Mehmet II a intrat în Moldova în fruntea unei oşti imense pentru acea
vreme care depăşea 100 000 de oameni. Sosirea sa fusese precedată de raiduri devastatoare
ale tătarilor din Crimeea, respinşi de Ştefan, cu preţul unei mari dispersiuni de forţe, încercarea
domnului de a opri înaintarea sultanului spre Suceava, capitala ţării, a fost zdrobită de
invadatori. Dar, rezistenţa îndârjită a cetăţilor, din care nici una nu a putut fi cucerită, l-a
împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. Cum între timp o oaste transilvană
se îndrepta spre Moldova, periclitând legătura sultanului cu bazele sale de aprovizionare, cum

2
Ştefan începuse să-şi reconstituie o nouă oaste, Mehmet II a dat semnalul retragerii (august
1476). A doua mare campanie împotriva Moldovei se încheia astfel cu un eşec desăvârşit.

Baiazid II (1481-1512), succesorul lui Mehmet II, a folosit conjunctura favorabilă creată
de pacea pe care a încheiat-o cu Ungaria în 1483 pentru a întreprinde o mare expediţie
împotriva lui Ştefan, cu scop limitat: cucerirea cetăţilor pontice ale Moldovei, Chilia şi Cetatea
Albă. În iulie 1484, armata terestră şi flota sultanului au sosit la gurile Dunării, sprijinită de
oastea domnului Ţării Româneşti, Vlad Călugărul (1481-1495), şi făcând joncţiunea cu tătarii din
Hanatul Crimeii. Asediate terestru şi naval, lipsite de orice perspectivă de ajutor, cele două
oraşe au sucombat în câteva zile. Cu aceasta, ultimele mari emporii libere din bazinul pontic au
intrat sub dominaţia otomană. Marea Neagră era astfel transformată în lac turcesc. Înainte de a
se resemna cu această pierdere, Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile, cu concursul
Poloniei, grav ameninţată în perspectivă de instalarea turcilor în nordul bazinului pontic. Pentru
a obţine concursul polon, Ştefan a prestat la Colomea omagiul vasalic regelui Cazimir
(septembrie 1485), act pe care refuzase, timp de un sfert de secol, să-l îndeplinească. Dar
concursul militar polon s-a dovedit insuficient pentru realizarea ţelului lui Ştefan. Cum de
altminteri Polonia a încheiat câţiva ani mai târziu pacea cu turcii, Ştefan a fost silit să-i urmeze
exemplul, în 1489, cel mai târziu, el a restabilit la rândul său pacea cu Poarta Otomană reluând
plata tributului.
Situaţiile născute din implantarea puterii otomane în sudul Moldovei s-au mai răsfrânt o
dată puternic în politica externă a lui Ştefan, la sfârşitul domniei lui. Devenit rege al Poloniei în
1492, loan Albert a început, de îndată ce împrejurările externe au devenit favorabile, febrile
pregătiri diplomatice şi militare în vederea unei expediţii de înlăturare a turcilor de la Chilia şi
Cetatea Albă. Dar programul regelui polon prevedea, ca etapă premergătoare acţiunii
antiotomane, instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin înlăturarea lui Ştefan,
care din 1489 revenise la alianţa cu Ungaria, obţinând din partea lui Matias Corvin cetăţile
transilvane Ciceul şi Cetatea de Baltă cu domeniile lor, compensaţie pentru cetăţile pontice
pierdute.
Marea expediţie polonă din 1497, al cărei ţel oficial proclamat era recuperarea Chiliei şi
Cetăţii Albe, şi-a trădat obiectivul real de îndată ce trupele polone, comandate de rege însuşi,
au intrat pe teritoriul Moldovei îndreptându-se spre Suceava. Dar rezistenţa prelungită a cetăţii
şi primejdia intervenţiei în luptă a altor forţe, îndeosebi a Ungariei, l-au silit în cele din urmă pe
regele polon să ridice asediul şi să înceapă retragerea. Pe drumul de înapoiere, la Codrul
Cosminului, o mare parte a trupelor polone au fost surprinse şi nimicite de oastea lui Ştefan
(octombrie 1497). În ultimii ani ai domniei, Ştefan a întreprins mai multe expediţii împotriva
Poloniei, cu titlul de represalii dar şi cu speranţa de a câştiga Pocuţia. Echilibrul de forţe realizat
între cele trei mari puteri vecine cu statele române — Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia —,
raport consacrat prin tratate reînnoite periodic, le-a scutit de mari invazii străine de felul celor
care se abătuseră asupra lor în perioada precedentă. Tratatele ungaro-otomane, în care erau
3
incluse Ţara Românească şi Moldova, şi propriile lor negocieri cu Poarta Otomană le-au asigurat
o perioadă de relativă stabilitate în relaţiile cu turcii; Moldovei în timpul primilor succesori ai lui
Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb (1504-1517) şi Ştefăniţă (1517-1527), iar Ţării Româneşti în
timpul lui Radu cel Mare (1495-1502) şi Neagoe Basarab (1512-1521). În Moldova, tendinţa
marii boierimi de a-şi consolida poziţia, mult diminuată în timpul lui Ştefan cel Mare, a dat
naştere unor puternice tensiuni politice. Sub Ştefăniţă îndeosebi, tensiunea a degenerat în
conflict armat, în septembrie 1523, domnul, sprijinit de „ţară", adică de mica boierime şi de
masa ţăranilor stăpâni de pământ, a zdrobit răscoala unei părţi a marii boierimi; răsculaţii au
fost fie executaţi, fie au fugit peste hotare. în Ţara Românească, familia de mari boieri olteni a
Craioveştilor şi-a consolidat mult poziţia ca urmare a extinderii stăpânirilor ei de pământ şi a
legăturilor strânse pe care le întreţinea cu demnitarii turci de la Dunăre. Vechea autonomie a
Olteniei a căpătat, datorită boierilor Craioveşti, semnificaţii sporite prin mijlocirea funcţiei de
mare ban al Craiovei, înzestrată cu puteri cvasisuverane la apus de râul Olt.