Prin Războiul de Independență înțelegem participarea Principatelor Unite Române

(Moldova și Țara Românească) la conflictul ruso-turc, desfășurat între anii 1877-1878,

în urma căruia România a obținut independența de stat și a alipit Dobrogea.

După Unirea Principatelor (1859) și abdicarea în 1866 a înfăptuitorului unirii, Al. Ioan
Cuza, la tronul României accede principele Carol I. Sub sceptrul acestuia, România își
continuă procesul de modernizare a țării început de Cuza. Schimbări esențiale au avut loc și la
nivelul societății, fapt care a permis să se aducă în discuție obținerea independenței față de
puterea suzerană turcească. Conștienți de incapacitatea României de a-și îndeplini în totalitate
interesele sub o putere suzerană, liderii români așteptau momentul oportun de a ieși de sub
autoritatea turcească.

Condițiile externe necesare afirmării independenței față de Imperiul Otoman au apărut

în 1875, odată cu apariția crizei balcanice. Pe fondul foametei și a sărăciei generalizate,
populațiile din Europa de Est s-au revoltat față de stăpânirea turcească. Au avut loc revolte în
Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Bulgaria. România a susținut în secret aceste
mișcări ale vecinilor ei și a ajutat la formarea pe teritoriul țării noastre a unor detașamente de
revoluționari.

După eșecul diplomatic de a stabili pacea în cadrul conferinței de la Istanbul,

desfășurată în perioada decembrie 1876 – ianuarie 1877, criza balcanică a ajuns în faza
rezolvării conflictului pe calea armelor. În ajutorul țărilor din sudul României a intervenit
Rusia, imperiul de la răsărit argumentându-și protectoratul față de aceste țări prin identitatea
slavo-ortodoxă comună.

România vede în implicarea Rusiei în conflict o oportunitate de a-și rezolva propriile

dispute cu partea turcă. Astfel că, la 4 aprilie 1877, a semnat împreună cu Rusia o convenție,
prin care permitea trupelor ruse să tranziteze teritoriul României spre a ajunge în teatrele de
operații aflate la sud de Dunăre. Convenția stipula obligația Rusiei de a apăra integritatea
teritorială a României și de a suporta cheltuielile de transport și aprovizionare a armatei. Deși
convenția nu cerea ca țara noastră să participe la ostilități militare, România a decis
mobilizarea generală a armatei. În scurt timp s-au prezentat la arme aproximativ 100.000 de
oameni din care mai mult de jumătate ostași combatanți. Alături de aceștia au fost chemați
spre a fi instruiți aproximativ 15.000 de tineri. Din dotarea armatei române făceau parte un
număr de 12.000 de cai și 190 de tunuri.

După mobilizare, armata română s-a plasat strategic în puncte cheie de-a lungul
Dunării, spre a evita posibilitatea unei invazii. La aceste mișcări strategice ale românilor,
Turcia a răspuns diplomatic prin expulzarea diplomaților români și sechestrarea navelor

[1]
românești. Nici reacțiile militare nu au lipsit, turcii bombardând orașele Brăila, Calafat și Reni
(astăzi aflat în componența Ucrainei).

La 12/24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei, iar în iunie 260.000 de soldați ruși și
802 tunuri încep să traverseze teritoriul României. Armata țaristă, protejată de flotila
românească, a trecut Dunărea și a intrat în Dobrogea.

Între timp, liderii politici români decid să profite de începutul conflictului ruso-turc și
proclamă independența. La 9/21 mai, în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu,
ministrul de externe de atunci, declara România o națiune de sine stătătoare. În aceeași zi,
ambele camere ale parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea
legăturilor României cu Poarta și se anunța independența absolută a României. A doua zi,
10/22 mai, proclamația și totodată legea adoptată de legislativul român au fost contrasemnate
de Carol I. Ca urmare a noilor realități, guvernul român a decis ca cei 914.000 le,i însemnând
tributul datorat Turciei, să fie direcționați spre bugetul armatei țării. Proclamarea
independenței României a avut parte de suportul opiniei publice internaționale, dar cu toate
acestea unele țări europene, precum Franța, au întâmpinat acțiunea românilor cu răceală, iar
altele, precum Regatul Unit, cu adversitate.

Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la
100 milioane de lei de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Din
păcate, aceasta nu a fost singura contribuție a țării noastre. Până la semnarea
armistițiului, aproximativ 10.000 de români și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie.

Forțată de Regatul Unit, la 31 ianuarie 1878, Rusia a acceptat armistițiul cerut de

Imperiul Otoman. Armata țaristă renunță la ocuparea Constantinopolului și se oprește la San
Stefano, unde și semnează la 3 martie 1878 un tratat de pace, cunoscut sub numele de Tratatul
de la San Stefano. Conform tratatului, Turcia recunoștea independența României (articolul 5),
Serbiei și Muntenegrului, iar Bulgariei îi era recunoscută autonomia. Bulgariei, aflată sub
protecția Rusiei, i-a revenit prin tratat și o mare parte din Dobrogea (până aproape de
Constanța). În ceea ce privește România, tratatul mai stipula ca țara noastră să cedeze Rusiei
Basarabia de sud, primind în compensație partea de nord a Dobrogei (articolul 19).

Sub presiunea Marilor Puteri, speriate de influența Rusiei în Balcani, o parte din
clauzele acestui tratat au fost schimbate prin Tratatul de la Berlin (1878). Tratatul consfințea
independența deplină și calitatea de state suverane a României, Serbiei și Muntenegrului, iar
granițele Bulgariei stabilite la San Stefano au fost simțitor schimbate. În ceea ce privește
România, la Berlin s-a stabilit ca țara noastră să piardă în favoarea Rusiei județele
Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la schimb să anexeze Dobrogea de Nord (împreuna cu
Delta Dunării și Insula Șerpilor).

[2]