Succesul reformatorilor Tanzimat, în mod ironic, a creat o slăbiciune sistemică, deoarece

centralizarea a înlăturat controalele puterii sultanului. După moartea lui Ali Paşa, Abdülaziz a abuzat
atât de mult de autoritatea sa neîngrădită încât a contribuit la o criză majoră în 1875–78.

Seceta din 1873 și inundațiile din 1874 au produs nemulțumire larg răspândită și chiar foamete în
rândul țărănimii otomane, care deja era deranjată de poverile crescute ale unui sistem de
proprietate funciară care se răspândise în Balcani în secolul al XIX-lea și de impozitarea sporită și
responsabilitatea mai mare la conscripție. rezultată din reorganizarea militară din 1869. Povara
impozitării fusese agravată de povara datoriilor otomane. Primul împrumut străin otoman a fost în
1854; până în 1875, datoria publică nominală era de 200 de milioane de lire sterline, cu plăți anuale
de dobândă și amortizare de 12 milioane de lire sterline, mai mult de jumătate din venitul național.
Totuși, otomanii și-au putut îndeplini doar aproximativ jumătate din obligația lor anuală, deoarece o
criză financiară mondială din 1873 făcuse dificil de obținut un nou credit.

O revoltă antiotomană a avut loc în Bosnia și Herzegovina în vara lui 1875. Principalul motiv al
acesteia era povara uriașă de taxe impusă de administrația însetată de bani a guvernului otoman.
Nemulțumirea din Balcani a fost alimentată de agitația naționalistă susținută de Serbia și de
organizațiile slave emigrate. Eforturile otomane de a suprima revoltele au dus la război cu Serbia și
Muntenegru (iulie 1876) și la încercări ale puterilor europene de a forța reformele otomane.

La 30 iunie 1876, Serbia, urmată de Muntenegru, au declarat război Imperiului Otoman. La 8 iulie,
țarul Alexandru al II-lea și prințul Gorceakov s-au întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I și
contele Andrássy la castelul Reichstadt din Boemia. Nu s-a semnat niciun acord, dar în timpul
discuțiilor, Rusia a acceptat să susțină ocuparea de către Austria a Bosniei și Herțegovinei, iar Austro-
Ungaria, în schimb, a acceptat retrocedarea sudului Basarabiei pierdut de Rusia în timpul Războiului
Crimeei, și anexarea de către Rusia a portului Batumi de pe coasta estică a Mării Negre. Bulgaria
urma să devină autonomă (independentă, după înregistrările rusești).

În iulie-august, slab pregătita și slab echipata armată sârbă susținută de voluntari ruși nu a reușit să-
și îndeplinească obiectivele strategice ofensive dar a reușit să respingă ofensiva otomană în Serbia, și
la 26 august, Serbia a cerut puterilor europene să medieze încheierea războiului. Un ultimatum
comun al puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de armistițiu și să înceapă
negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă refuzate de puterile europene
deoarece erau prea dure. La începutul lui octombrie, după expirarea armistițiului, armata turcă și-a
reluat ofensiva și situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca rezultat, la 31 octombrie 1876, Rusia
a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să semneze un nou armistițiu cu Serbia în 48 de
ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea parțială a armatei ruse (până la 20 de divizii). Sultanul a
acceptat condițiile ultimatumului.

Pentru a rezolva criza, la 11 decembrie 1876, s-a deschis o conferință a Marilor Puteri la
Constantinopol (la care turcii nu au fost invitați). S-a negociat o soluție de compromis, cu autonomie
pentru Bulgaria, Bosnia și Herțegovina sub controlul comun al puterilor europene. Turcii, însă, au
găsit o cale de a discredita conferința anunțând la 23 decembrie, ziua când ea s-a încheiat, că s-a
adoptat o nouă constituție prin care se acordau drepturi egale minorităților din imperiu, pe baza
căreia Turcia a anunțat că nu va lua în calcul rezultatele conferinței. La 15 ianuarie 1877, Rusia și
Austro-Ungaria au semnat un acord scris prin care confirmau rezultatele acordului verbal anterior
făcut la Reichstadt în iulie 1876. Prin acesta, Rusia se asigura de neutralitatea prietenoasă a Austro-
Ungariei în război. După aceasta, Rusia a mai făcut un efort final de rezolvare pașnică a conflictului.
În ziua de 31 martie 1877 Rusia a convins puterile europene să semneze Convenția de la Londra, prin
care se cerea Turciei să introducă acele reforme cu care ea însăși se lăudase. Puterile urmau să
supravegheze implementarea reformelor, și în cazul în care condițiile rămân nesatisfăcătoare își
rezervau dreptul de „a declara că o astfel de situație este incompatibilă cu interesele lor și cu cele ale
Europei în general”. Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând
tratatul de la Paris

După eșecul diplomatic de a stabili pacea în cadrul conferinței de la Istanbul, desfășurată în perioada
decembrie 1876 – ianuarie 1877, criza balcanică a ajuns în faza rezolvării conflictului pe calea
armelor. În ajutorul țărilor din sudul României a intervenit Rusia, imperiul de la răsărit
argumentându-și protectoratul față de aceste țări prin identitatea slavo-ortodoxă comună.

România vede în implicarea Rusiei în conflict o oportunitate de a-și rezolva propriile dispute cu
partea turcă. Astfel că, la 4 aprilie 1877, a semnat împreună cu Rusia o convenție, prin care permitea
trupelor ruse să tranziteze teritoriul României spre a ajunge în teatrele de operații aflate la sud de
Dunăre. Convenția stipula:

– România asigura libera trecere a armatei ruse pe teritoriul său;

– Rusia se obliga să respecte şi să menţină integritatea teritorială a României şi drepturile politice ale
statului român;

– Rusia se obliga să suporte cheltuielile ce rezultau din trecerea trupelor ruse prin România;

– traseul trupelor ruse fixat în detaliu; capitala trebuia să fie ocolită.

Deși convenția nu cerea ca ea să participe la ostilități militare, România a decis mobilizarea generală
a armatei. În scurt timp s-au prezentat la arme aproximativ 100.000 de oameni din care mai mult de
jumătate ostași combatanți. Alături de aceștia au fost chemați spre a fi instruiți aproximativ 15.000
de tineri. Din dotarea armatei române făceau parte un număr de 12.000 de cai și 190 de tunuri.

După mobilizare, armata română s-a plasat strategic în puncte cheie de-a lungul Dunării, spre a evita
posibilitatea unei invazii. La aceste mișcări strategice ale românilor, Turcia a răspuns diplomatic prin
expulzarea diplomaților români și sechestrarea navelor românești. Nici reacțiile militare nu au lipsit,
turcii bombardând orașele Brăila, Calafat și Reni (astăzi aflat în componența Ucrainei).

La 12/24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei, iar în iunie 260.000 de soldați ruși și 802 tunuri
încep să traverseze teritoriul României. Armata țaristă, protejată de flotila românească, a trecut
Dunărea și a intrat în Dobrogea.

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri
de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave
românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de
frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor
române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii
Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte
legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două
state.

Între timp, liderii politici români decid să profite de începutul conflictului ruso-turc și proclamă
independența. La 9/21 mai, în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe
de atunci, declara România o națiune de sine stătătoare. În aceeași zi, ambele camere ale
parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta și
se anunța independența absolută a României. A doua zi, 10/22 mai, proclamația și totodată legea
adoptată de legislativul român au fost contrasemnate de Carol I. Ca urmare a noilor realități,
guvernul român a decis ca cei 914.000 le,i însemnând tributul datorat Turciei, să fie direcționați spre
bugetul armatei țării. Proclamarea independenței României a avut parte de suportul opiniei publice
internaționale, dar cu toate acestea unele țări europene, precum Franța, au întâmpinat acțiunea
românilor cu răceală, iar altele, precum Regatul Unit, cu adversitate.

Efectivul de care dispunea armata turcă în Balcani era de 186.000, dotați cu 210 tunuri. Cu toată
această inferioritate numerică față de tabăra rusă, turcii aveau avantajul fortificațiilor. Inițial, înainte
de 1877, Rusia nu dorea să coopereze cu România, deoarece nu dorea ca România să participe la
tratatele de pace de după război, dar rușii s-au întâlnit cu o armată otomană foarte puternică de
40.000 de soldați, condusă de Osman Pașa, la Asediul Plevnei (Pleven) unde trupele ruse, conduse de
generali ruși, au suferit pierderi foarte mari și au fost înfrânte în mai multe bătălii. Din cauza
pierderilor mari, marele duce Nikolai Nikolaevici, comandantul șef rus, i-a cerut prințului Carol I ca
Armata Română să intervină și să-și unească forțele cu armata rusă. Prințul Carol I a acceptat
propunerea ducelui de a deveni Mareșal al Rusiei. trupe pe lângă comanda propriei armate române,
putând astfel conduce forțele armate combinate la cucerirea Plevnei și predarea oficială, după lupte
grele, a generalului turc Osman Pașa. Armata a câștigat bătăliile de la Grivița și Rahova, iar la 28
noiembrie 1877 cetatea Plevna a capitulat, iar Osman Pașa a predat orașul, garnizoana și sabia lui
colonelului român Mihail Cerchez și comandantului diviziei ruse Ivan Ganetsky. După ocuparea
Plevnei, Armata Română s-a întors la Dunăre și a câștigat bătăliile de la Vidin și Smârdan.

Armatele române și rusești, împreună cu trupe de voluntari sârbi, bulgari și muntenegreni, au luptat
și în alte puncte fierbinți ale războiului ruso-turc, precum: Rahova, Vidin, Smârdan și Belogradcik.

Armata română a primit sprijinul societății românești. În România, dar și în Transilvania, au fost
desfășurate acțiuni prin care s-au strâns bani, alimente și haine pentru armată.

Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la 100 milioane de lei
de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Până la semnarea armistițiului,
aproximativ 10.000 de români și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie.