Campania de la Prut a fost o campanie în Principatul Moldova din vara anului 1711 a armatei

ruse sub conducerea lui Petru I împotriva Imperiului Otoman în timpul războiului ruso-turc din
1710-1713.

Cu o armată condusă de mareșalul Boris Șeremetev, țarul Petru I s-a dus personal în Moldova.
Pe râul Prut, aproape 75 km la sud de Iași, armata rusă de 38 de mii de oameni a fost
înconjurată la malul drep de armata turcă în componența căreia erau 120 de oameni și de tătarii
din Crimeea care avea o armată de 70 de mii de oameni. Rezistența opusă de ruși l-a impus pe
comandantul turc să semneze un tratat de pace, în care armata rusă a scăpat de situația
disperată și era obligată să-i dea Imperiului Otoman nu demult cuceritele teritorii în anul
1696 Azov și țărmul Mării Azov. Pe lângă asta Moldova a redevenit vasal al Imperiului Otoman,
în timp ce domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir se refugiază la Moscova, Tratatul de la Luțk a
fost anulat.

Tratatul de la Luțk a fost un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie

Cantemir și țarul rus Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea
autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. A fost semnat la 13
aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în Ucraina).

Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului
Otoman. Cele 17 puncte enumerate în document repetau, în mare măsură, acordul semnat
de Mitropolitul Gedeon în 1686, în urma căruia Mitropolia Ucrainei trecea sub jurisdicția Bisericii
Ortodoxe Ruse. Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei,
păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului. Privilegiile boierimii nu s-au
schimbat. Moldovei urma să i se fie întoarse pământurile acaparate de turci și transformate
în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea populației Moldovei, deși unii boieri optau pentru
rămânerea sub influența otomană.

Tratatul a expirat în 1711, când Petru I a pierdut conflagrația cu turcii din Campania de la Prut.
Moldova redevine vasal al Imperiului Otoman, iar Cantemir se refugiază la Moscova.

Bătălia de la Stănilești
În primele confruntări ale bătăliei de la Stănilești, otomanii au suferit pierderi grele „deoarece
ienicerii au atacat fără să-și facă întărituri”. Astfel, trei agale de sendergeçti „au devenit martiri
împreună cu toți oamenii lor”[34].

În seara de 19 iulie, armata rusă și-a consolidat pozițiile defensive, însă a fost complet
înconjurată de forțele otomane. Pe data de 20 iulie 1711, „s-a dat o luptă atât de cumplită încât
nu are asemănare”. Otomanii nu au reușit însă să cucerească tabăra rusă și „s-au așezat iarăși
în șanțuri”[35].

Pe 21 iulie, rușii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din
încercuire: „la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii au ieșit din tabăra
lor și au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Situația logistică a armatei ruse era însă
dezastruoasă, deoarece “văzând că tunurile și puștile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu
vitejii gazii numai cu sabia”[36].
Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a
încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica
Venețiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat
la Pojarevăț(sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-1718 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele

purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin (germană Peterwardein) în 1716 de către
trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul

Otoman a pierdut Banatul Timișoarei,Serbia de Nord (inclusiv Belgradul),
nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile
din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar
insulele Ioniene și Dalmația.Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul
Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman
nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova
dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumităBasarabia) deoarece nu erau provincii
ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova. Voievozii
atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în
Moldova), precum șimitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

Războiul Ruso-Turc din 1735–1739 a fost cauzat de tentativele de expansiune ale rușilor
la Marea Neagră precum și incursiunile tătarilor crimeeni în Ucraina. Acestea au fost aceleași
motive care au dus și la alte conflicte în trecut.

Până în 1736, Rusia a avut inițiativa în conflict. Armata Niprului, condusă de Münnich și
numărând 62.000 de oameni a atacat cetățile otomane de pe Istmul Perekop în mai 1736. În
iunie, a ocupat capitala Crimeei, Bahcisarai și în iulie, cetatea Oceacov. Münnich era pe val și
făcea planuri de cucerire a Constantinopolului, ceea ce ar fi asigurat accesul rușilor din Marea
Neagră în Marea Mediterană și gonirea otomanilor din Europa, dar nu i-a mai putut surprinde pe
tătari în câmp deschis.[3] Münnich își pregătise însă în Ucraina provizii de cereale, completate cu
cele confiscate de prin Crimeea, doar pentru circa două luni.[2]

Deși declarația de război era în vigoare, atacul rusesc asupra Crimeei i-a luat prin surprindere
pe otomani. Marele vizir Silahdar Seyyid Mehmed pașa a început mobilizarea abia în aprilie,
când a primit vestea invaziei rusești. Otomanii veneau în ajutorul tătarilor, care la rândul lor
duceau un război de gherilă împotriva armatei ruse, mai puternice și mai moderne. Ei atacau
liniile de aprovizionare ale inamicului, dădeau mici lovituri unor detașamente mai izolate, și
ardeau câmpurile și casele din calea rușilor.[2] Münnich nu a reușit să-și aprovizioneze
corespunzător forțele, și a întâmpinat dificultăți în a înainta pe teren mai accidentat. Mai mult,
armata sa a început să sufere de epidemii, și a pierdut mulți oameni din cauza bolilor. În
toamnă, a fost obligat să se retragă.[3]

La 19 iunie, o altă armată rusească, Armata Donului condusă de Peter de Lacy, cu 28.000 de
oameni, a luat Azovul cu ajutorul flotilei Donului. Turcii s-au apărat cu vigoare, dar asediul a fost
scurtat de distrugerea depozitului de muniții al cetății. Comandantul turc a convenit o capitulare
condiționată de libera trecere, pe care a primit-o în sunetul fanfarei armatei lui Lacy. În
garnizoană trăiau 3.500 de bărbați și 2.500 de femei și copii.[2][5] În iulie, Lacy a pornit și el către
Crimeea, dar a întâmpinat aceleași probleme de logistică pe care le avusese și Münnich și s-a
retras la Azov.[3] În anul 1736, efortul rusesc de război a constat în 30.000 de oameni, dintre
care 2.000 au murit în lupte

Ostilitățile s-au reluat în anul următor, Lacy atacând Crimeea pe o altă rută și reușind să
provoace pierderi grele tătarilor cu o armată de 40.000 de oameni. Simultam, Münnich a trecut
Niprul cu 80.000 de oameni în câmpiile Ucrainei, suprinzând din nou cetatea Oceacov, pe care
a cucerit-o în urma unei alte norocoase explozii a depozitului de muniții. Au reapărut apoi însă
aceleași probeleme ca în campania din anul precedent; lipsa de provizii și epidemiile l-au forțat
să se întoarcă din nou spre nord-est.[3]

Imperiul Otoman și Rusia au întreținut în continuare negocieri de pace. Emisarii Austriei au jucat
rol de mediator până la sfârșitul verii lui 1737, deși Austria semnase un acord secret cu rușii
încă din ianuarie.[4][5] Acțiunile rușilor au eșuat, ceea ce i-a făcut pe aceștia să se arate dispuși
să împartă prada cu Habsburgii austrieci. Austria dorea să se implice mai mult în Balcani, și în
același timp să limiteze influența rusească.[2] Negocierile cu otomanii, purtate în cadrul
congresului de la Nemirow, au esuat în august, iar austriecii au intrat în război de partea rușilor.
[4]
 Armatele austriece au atact Niš și Vidin așteptându-se să primească întăriri rusești prin Țara
Românească.[2] Austriecii au ocupat Nišul, dar succesele lor au scăzut după aceea. Otomanii au
recucerit Nišul în octombrie și Austria a suferit o serie de înfrângeri.[3][4]

Yeğen Mehmed pașa a fost numit mare vizir la 3 decembrie 1737. Armata otomană a început
să dea semne de redresare și cursul războiului a început să-i fie favorabil

În 1738, războiul s-a desfășurat similar. Lacy a atacat din nou Crimeea, dar nu a mai avut
succes. Münnich a pornit spre vest de această dată cu 100.000 de oameni către Nistru, dar din
nou a fost forțat să se retragă de foamete, lipsă de provizii, epidemii și de hărțuirea turcilor.
[3]
 În Balcani, armata austriacă nu reușea să se impună în fața otomanilor.[5]

Iarna, s-au încercat noi tratative de pace, care nu au reușit nici de această dată să se
materializeze, din două motive. Pe de o parte, după succesele repurtate contra Austriei, turcii
și-au mărit pretențiile, și pe de altă parte Münnich reușise să o convingă pe țarină să-i accepte
„planul oriental”, acela de a invada Principatele Dunărene, vasale otomanilor, și de a le folosi
apoi ca bază pentru atacarea Constantinopolului.