Petru cel Mare și Principatele Dunărene

Pyotr Alekseevich Romanov, cunoscut ca Petru I sau Petru cel Mare şi supranumit „Tatăl
Patriei”, a fost împărat al Imperiului Rus în perioada 1682-1725, fiind fiul țarului Alexei I și
al celei de-a doua soții a acestuia, Natalia Narîskina. În afară de trăsăturile sale fizice
extraordinare, Petru I prezenta calități intelectuale remarcabile. Țarul dovedea o curiozitate
nelimitată, dublată de o uimitoare capacitate de a învăța și de a cunoaște cât mai multe lucruri
din domenii diverse. Era întotdeauna pe deplin implicat în toate problemele legate de stat. De
altfel, a fost țarul care a europenizat Rusia prin „Marea Ambasadă” și a adoptat o serie de
reforme. Cele mai importante pot fi considerate: reforma militară, reforma Bisericii, reforma
culturală, reforma învățământului, reforma monetară, reforma fiscală și reforma
administrativă.

Relația monarhului rus cu principatele dunărene a fost reliefată prin legăturile sale, pe de o
parte, cu domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu, cât mai ales cu voievodul moldovean
Dimitrie Cantemir, pe de altă parte. Cele două principate vedeau în Rusia lui Petru cel Mare
aliatul de nădejde și sprijinul necesar pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman.

Războiul nordic dintre țarul reformator Petru I și Carol al-XII-lea al Suediei, considerat la fel
de ambițios precum Alexandru cel Mare, s-a încheiat cu ocuparea Mării Baltice de către ruși
și întemeierea noii capitale Sankt Petersburg. Locul a fost numit după ocrotitorul său, Sfântul
Petru. În armata lui Petru cel Mare, au luptat boieri și oșteni profesioniști, atât din Țara
Românească, cât și din Moldova.

La începutul anilor 1700, Imperiul Țarist nu dispunea de resursele necesare pentru a învinge
trupele suedeze. Astfel, prima confruntare dintre cele două puteri s-a soldat cu înfrângerea
Rusiei, la Narva, în prima încercare de a ocupa coasta baltică. În iulie 1708, Petru a fost
învins de Carol la Golovchin. Ulterior, regele Suediei a suferit prima înfrângere la Lesnaya și
a fost nevoit să abandoneze marșul către Rusia. Fiind privată de provizii, armata suedeză a
oprit înaintarea în iarna anilor 1708 – 1709.

La începutul verii lui 1709, s-a desfășurat bătălia de la Poltava care s-a încheiat cu victoria
Imperiului Țarist, la data de 27 iunie. Această înfrângere decisivă l-a determinat pe Carol al-
XII-lea să caute refugiu în Imperiul Otoman. Supraestimând sprijinul acordat de aliații săi
balcanici, Petru I a atacat Înalta Poartă, inițiind războiul ruso-turc din 1710. Trupele sale au
fost înfrânte de armata otomană și a fost nevoit să semneze Tratatul de la Prut prin care a fost
forțat să renunțe la porturile de la Marea Neagră pe care le ocupase în 1697. În schimbul
acestei condiții îndeplinite de ruși, sultanul Ahmed al-III-lea l-a expulzat pe regele Suediei.
Cu toate acestea, pacea dintre Rusia și Suedia a devenit fezabilă abia după 1718, după
moartea regelui Carol. După încă trei ani de confruntări între cele două puteri, în 1721, a fost
semnat Tratatul de la Nysad prin care s-a pus capăt Marelui Război Nordic.

În cadrul bătăliilor succesive desfășurate de la Narva la Poltava, între 1700 și 1709, oșteni din
cele două provincii dunărene au luptat de partea țarului. A existat, în egală măsură, un
batalion de mercenari valahi aflați în cadrul regimentului suedez. Totuși, o parte dintre
aceștia s-au întors împotriva regelui suedez întrucât acesta sprijinea asuprirea popoarelor
creștine de către aliatul său turc.

În secolele al-XV-lea și al-XVI-lea, Moldova și Valahia se aflau sub suzeranitatea Înaltei

Porți. Își păstraseră autonomia internă, dar au acceptat să plătească sultanului un tribut anual
în schimbul protecției și securității. Cu timpul, însă, Imperiul Otoman a decis să își revendice
și dreptul de a numi și demite conducătorii locali ai celor două principate.

În 1711, pe tronul Țării Românești se afla voievodul Constantin Brâncoveanu. În cei peste 20
de ani de domnie, acesta a constituit o armată puternică, acumulând totodată o avere
impresionantă. Din cauza personalității sale, sultanul Ahmed al-III-lea, aflat în momentul
respectiv la conducerea Înaltei Porți, nu îl considera un prinț satelit al imperiului și a început
să dorească înlocuirea acestuia. Domnitorul Constantin Brâncoveanu nu a simțit pericolul în
care urma să fie atras și a decis să încheie în secret un tratat de pace cu țarul. Acordul
presupunea ca Valahia să se alăture cu 30.000 de soldați pe câmpul de luptă și să furnizeze
provizii trupelor rusești, care urmau să fie plătite din visteria Imperiului Țarist. În schimb,
Petru cel Mare avea să garanteze independența Țării Românești și drepturile ereditare ale
domnitorului valah, acordându-i acestuia Ordinul Sfântului Andrei în rang de cavaler.

Conducătorul muntean a căutat să mențină un echilibru între cele două puteri Astfel, și-a
adunat oștile în tabăra de la Urlați, aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi
intrat în Țara Românească s-ar fi aliat cu ei, însă, dacă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas
de partea acestora.

În 1711, de mai puțin de un an, era domnitor al Moldovei Dimitrie Cantemir, fiind numit de
sultan cu condiția de a ajuta Imperiul Otoman să îl detroneze pe domnitorul Țării Românești.
Pentru acest serviciu adus Sublimei Porți, ar fi urmat să devină atât voievod al Moldovei, cât
și al Valahiei. Cu toate acestea, Dimitrie Cantemir a ales să semneze în secret un tratat cu
țarul și să ajute trupele rusești cu 10.000 de oameni. Astfel, Moldova avea să fie declarată stat
independent aflat sub protecție rusească, fără să mai plătească tribut. De asemenea, familia
Cantemir devenea dinastie conducătoare ereditară.

La scurt timp după semnarea acordurilor lui Petru I cu cele două provincii, sultanul Ahmed
al-III-lea a poruncit demararea unui marș către principatele dunărene, aflând despre
schimbarea taberelor adoptată de cei doi domnitori, în contextul care țarul începuse campania
împotriva turcilor. Simțind pericolul, voievodul moldovean i-a solicitat lui Șemeritiev,
conducătorul corpului principal de armată al rușilor, să trimită de urgență trupe rusești în
regiune sau să asigure măcar o avangardă de 4.000 de soldați pentru a proteja Moldova de
răzbunarea otomană. Petru cel Mare a stabilit ordine riguroase ce urmau să fie îndeplinite cu
strictețe de către armata rusească imediat după intrarea pe teritoriul moldovean. Orice jaf sau
comportament neadecvat urma să fie pedepsit cu moartea.

Pe măsură ce trupele rusești au ajuns pe teritoriul Moldovei, Dimitrie Cantemir s-a declarat
susținător al rușilor. În scurt timp, Petru cel Mare a ajuns la Iași, cu puțin în urma lui
Şemeritiev, pentru a stabili tactica de război pe care urma să o abordeze împreună cu
domnitorul moldovean. A fost primit cu mare pompă regală, fiind organizat un banchet. Țarul
îl aprecia în mod deosebit pe voievod, considerându-l „un om foarte practic și un foarte bun
sfătuitor”.

Marele vizir a trecut Dunărea la Isaccea cu o oaste de peste 200.000 de oameni. Apreciind
mărimea și puterea armatei otomane, domnitorul muntean a ales să fie prudent și să nu își
declare de la bun început sprijinul pentru ruși. Cu toate acestea, marele vizir a fost informat
de trădarea conducătorului valah de îndată ce a trecut Dunărea, de către vărul acestuia,
spătarul Toma Cantacuzino, care a trecut de partea țarului împreună cu mai mulți boieri. În
acest caz, marele vizir a ordonat arestarea domnitorului muntean. Aflat în această situație fără
ieșire, Constantin Brâncoveanu a decis să denunțe unilateral tratatul încheiat cu țarul,
oferindu-le turcilor proviziile adunate pentru armata rusească cu banii lui Petru cel Mare.

Această decizie a avut efecte catastrofale asupra trupelor rusești care au suferit pierderi
considerabile în urma marșului otoman, iar Moldova nu a putut susține deficitul. Armata lui
Mehmet Pașa a înfrânt trupele ruso-moldovenești la Stănilești. Dimitrie Cantemir a fost
nevoit să se refugieze în Rusia împreună cu familia sa și cu 4.000 de oșteni și oameni de la
curte, după o domnie de numai 8 luni, iar Petru cel Mare s-a văzut nevoit să încheie un tratat
de pace cu Imperiul Otoman.

În următorii 12 ani, domnitorul moldovean a devenit un apropiat al țarului, a primit o moșie

la Harkov și a fost numit consilier secret al lui Petru I în problema Orientului. În 1722, l-a
însoțit pe Petru cel Mare în Persia și în Astrahan, în calitatea sa de consilier în probleme
orientale. De asemenea, în perioada 1722-1723, a fost șeful cancelariei imperiale și unul
dintre cei mai de încredere sfetnici ai țarului. Și-a integrat fii în societatea rusească și a
încercat să le ofere o educație aleasă. De asemenea, se pare că fiica cea mare a voievodului ar
fi avut o relație cu Petru cel Mare. Maria Cantemir s-a remarcat prin frumusețe și inteligență
și a devenit una dintre cele mai dorite și admirate femei din Rusia, în acea epocă.

Relația dintre cei doi ar fi început în iarna 1721-1722, cu prilejul festivităților dedicate
încheierii păcii de la Nystadt. Dimitrie Cantemir a încurajat relația fiicei sale cu țarul și a
sperat la o posibilă căsătorie. În urma acestui mariaj, ar fi putut obține sprijinul necesar de la
Petru cel Mare pentru a scoate Moldova de sub stăpânirea otomană și redeveni, totodată,
domnitorul acesteia. Din relația țarului cu erudita și frumoasa Maria Cantemir ar fi rezultat un
copil. În prezent, există mai multe versiuni legate de moartea acestuia, dar cele mai plauzibile
sunt legate fie de avortul spontan cauzat de soluție abortivă dată de un doctor la ordinul
Ecaterinei, fie de uciderea sa la câteva luni de la naștere, tot la îndemnul soției legitime a
țarului, care se temea de posibilele probleme care ar fi putut apărea cu privire la succesiunea
tronului.

Petru cel Mare a fost un monarh remarcabil care a reușit să realizeze cele mai profunde
transformări în statul rus. În timpul domniei sale, țara a devenit una dintre principalele puteri
europene și a dobândit statutul de imperiu. Țarul s-a aflat de-a lungul timpului într-o strânsă
legătură cu conducătorii principatelor dunărene, semnând tratate de pace cu aceștia și luptând
contra Regatului Suedez și Imperiului Otoman.