Relatiele de colaborare si prietenie pe care le-a avut cu marele

personalitati ale epocii.

Dimitrie Cantemir a fost un maestru al traiului în exil, s-a adaptat la

oameni şi la vremuri, a ajuns în cele mai înalte straturi ale societăților în
rândul cărora a pribegit. A fost un domn altfel, care a vrut să schimbe
regulile jocului geopolitic, dar istoria i s-a împotrivit. Nu s-a ales decât
cu un nou prieten: Petru cel Mare. A fost un cărturar şi un vizionar, „cu
o nesfârşită tinereţă de suflet“, cum spunea Iorga.

Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn

moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile
ţării. În scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i
împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea
otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit
în faţa Europei de atunci. Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare
declin al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice,
cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la Constantinopol P. A.
Tolstoi ş.a., Dimitrie Cantemir ajunge la convingerea că s-au creat cele
mai favorabile împrejurări de a scoate ţara de sub stăpânirea turcilor, în
alianţă cu cea mai mare putere creştină ortodoxă de atunci – Rusia. În
scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în
vederea încheierii unei alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor
secrete dintre cele două părţi la Luţk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit 
un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului
a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul
Moldovei Ştefan Luca. Aprobat de ţar, documentul a fost promulgat sub
forma unei diplome date de Petru I domnului Ţării Moldovei. Tratatul de
la Luţk cuprinde 17 articole. În primul articol se stipula că ţarul ia “sub
oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii
otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se
restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea
dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă
sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a
principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne.
Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care
Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După unele
 aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate
diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea
independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost
tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat ân vara anului
1711, nu s-a încununat de succes.

    
 I.F.Zubov, G.P.Tepcegorski, "Teza teologică
a lui Laurenţiu de Transilvania", gravură, 1712

    În conformitate cu înţelegerile secrete dintre Petru I şi reprezentanţii

lui Dimitrie Cantemir, în scurtă vreme, la 30 mai 1711, armata rusă, în
frunte cu ţarul, trece Nistrul. Se spune că alături de “polcurile” ruseşti,
au intrat în ţară şi patru regimente de voluntari moldoveni. Din partea sa,
Dimitrie Cantemir a adunat în 15 zile o oaste moldovenească în frunte
cu 17 “polcovnici” şi 170 de “rotmiştri”, cu steaguri a câte 100 de
oameni fiecare. Însă din criză acută de timp el n-a reuşit să adune
numărul scontat de oşteni. Nu s-a soldat cu rezultate concrete nici
înţelegerile lui Petru cel Mare cu domnul Constantin Brâncoveanu, căci
aproape concomitent cu intrarea armatei ruse în Moldova, Ţara
Românească este invadată de o numeroasă oaste otomană. Şi-a spus
cuvântul în sens negativ şi oboseala oştirilor ruse de pe urma marşurilor
istovitoare, precum şi lipsa acută de provizii. Pe deasupra, Ţara
Moldovei era bântuită în vara aceea şi de o secetă cumplită, care a redus
cu mult posibilităţile completării rezervelor alimentare şi furajere ale
armatei. Toate acestea au făcut ca raportul de forţe în ciocnirile directe
dintre cele două părţi beligerante să fie defavorabil aliaţilor creştini. O
uriaşă oaste otomană a trecut Dunărea. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9
iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. Aici oastea turco-tătară cu
un efectiv de 200 de mii de oameni încercui armata ruso-moldovenească,
care număra ceva mai mult de 40 mii şi care se pomeni în scurtă vreme
într-o situaţie critică. Fiind izolată de efectivele ei principale, de ţară în
general, oastea moldo-rusă, din cauza lipsei de muniţii, de alimente, apă
şi a imposibilităţii de a primi întăriri, a început să cedeze. În condiţiile
create ale unei inevitabile înfrângeri militare, cei doi aliaţi creştini
încearcă să obţină încheierea unei păci cât mai onorabile. La 12 iulie
1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata
rusă este impusă să părăsească Moldova.

    Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara
Moldovei, pe care, în urma “hainirii” lui Dimitrie Cantemir, turcii erau
gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni
(mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor
categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând
drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara
unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în
raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi.
Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a.,
în număr de circa o mie (dintre cei plecaţi iniţial), au rămas pentru 
totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit
moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În iarna anului 1711-1712, În
drum spre locul de destinaţie, Dimitrie Cantemir  suferă o pierdere grea.
I se stinge din viaţă soţia Casandra – o femeie deosebit de cultă şi
înţeleaptă, precum şi unul din fii. În cele din urmă, Dimitrie Cantemir
primeşte moşii în apropiere de Moscova unde întemeiază un sat –
Dimitrievka, precum şi unele averi imobile în Moscova şi Petersburg.
Aici se ocupă mai multă vreme de treburile sale cărturăreşti, de educaţia
şi instruirea copiilor, mai ales a lui Antioh (născut în 1709 la Istanbul),
precum şi de treburi gospodăreşti, construind chiar şi o biserică după un
proiect propriu.