Capitolul II Relațiele moldo-ruse din sec.

XVI

II.2 Relațiele moldo-ruse în timpul domniei lui Vasile Lupu 1634 –

13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653.

Un succes de mare răsunet pe care l-a obţinut în plan diplomatic şi care i-a adus
odeosebită faimă a fost medierea asupra conflictului pentru cetatea Azov. Încă din
1637 cazacii dela Don fără îngăduinţa cârmuirii de la Moscova, cuceriseră cetatea
turcească Azov de la gurile Donului. Tratativele diplomatice dintre ruşi şi
turci duraseră câţiva ani iar în 1642 Vasile Lupu se oferi să medieze lichidarea
conflictului.

Speranţele domnului Moldovei de a fi răsplătit de către turci penu acest succes
diplomatic s-au dovedit a fi zadarnice, rămânând însă în relaţii bune cu Curtea de
la Moscova cu care avea legături mai vechi1.

II.3 Tratatele diplomatice dintre Gheorghe Ștefan ( 1653– 13

martie 1658.) și Țarul Rus

În prezent la Biblioteca Academiei Române se păstrează copiile tratatului

încheiat între Gheorghe Ștefan, Domnul Moldovei, și Țarul Rusiei, Alexie
Mihailovici, din 1656.

Multă vreme originalul grecesc a fost păstrat în Arhiva principală a fostului

Minister de Externe din Moscova, o analiză amplă a acestui tratat este efectuată
de Dimitrie G. Ionescu Buzău în fragmentul “TRATATUL ÎNCHEIAT DE
GHEORGHE ȘTEFAN CU RUȘII ÎN 1656. CONTRIBUȚII LA
CUNOAȘTEREA LEGĂTURILOR NOASTRE POLITICE CU RUSIA ” n-a

1
Ilieşi Ioan DOMNITORUL VASILE LUPU, SPRIJINITORAL VIEŢII CULUTRALE ŞI BISERICEŞTI ÎN SECOLUL
AL XVII-LEA, Baia Mare 2006
 văzut încă lumina zilei și nici n-a fost studiat până acum în mod special din
punctul de vedere al problemelor pe care le ridică. 2

Pentru a înțelege raporturilor politice dintre cneaziul Rus și domnul

Moldovei înainte de încheierea acestui act, în baza surselor găsite și analizate
voi încerca să prezint tratativele duse de ambele părți în vederea stabilirii unui
acord și scopurile pe care le urmăreau.

De la începutul legăturilor politice Principatului Moldovei cu Rusia s-a

socotit întotdeauna alianța încheiată de Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare în
primăvara anului 1711, când «rămăsese pentru noua orientare politică a
Românilor o singură putere creștină, Rusia, pe urma căreia Românii nu
suferiseră până atunci nicio desamăgire, fiindcă nu veniseră în atingere directă
cu Muscalii »3

Pe la jumătatea sec. al XV II-lea, când în Europa se încerca pentru a nu știu

catea oară, organizarea unor cruciade împotriva necredincioșilor, politica
creștină a Domnilor români, primejdioasă pentru Turci, nu s-a orientat numai
către Habsburgii care năzuiau să ajungă la Iași și București, ci s-a îndreptat și
către Moscova, dela care, încă de atunci, am suferit dejamăgiri.

In mișcarea generală pentru cruciadele contra Turcilor, puse la cale de

republica venețiană la 1650, s-au amestecat și Rușii. Acum, pentru prima dată,
Țarul ortodox, Alexie Mihailovici, a voit să se înfățișeze ca liberator al
popoarelor din Balcani 12. In calea lui se aflau Țările Române, care, prin
așezarea lor privilegiată, chiar dacă în sec. al XVII-lea nu mai puteau lua
inițiativa luptelor, ofereau însă o colaborare neprețuită de care nu se putea lipsi
nimeni.

Țarul li s-a adresat amândurora oferind protecția lui și înlăturarea

suzeranității turcești. In Muntenia, unde continua încă chibzuita domnie a lui
2
TRATATUL ÎNCHEIAT DE GHEORGHE ȘTEFAN CU RUȘII ÎN 1656. CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA LEGĂTURILOR
NOASTRE POLITICE CU RUSIA p.234
3
1 Ion Nistor, Pomenirea lui Dimitrie Cantemir la Academia Romană, în An. Acad. Rom., Mem. Secț. Ist., s. III, t.
XXXIV, p. 6; vezi și A. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia traiană, ed. 3-a, București, i929. VIII, p. 123—4 și
127
 Matei Basarab, propunerea nu a fost acceptată. Moldova lui Gheorghe Ștefan
însă, frământată și istovită de luptele anterioare, secătuită de jafurile Tătarilor și
de cheltuielile tributului, cu noua domnie care se menținea numai grație
ajutoarelor din afară4 și pentru care Vasile Lupu, chiar închis în cele Șapte
turnuri, constituia o primejdie permanentă, a primit această protecție sub forma
în care ne-o prezintă actul.

II. Relaţii politice cu Rusia între anii 1658-1673

La începutul anului 1657 situaţia internaţională în Europa de Sud-Est se

complicase şi mai mult. Împotriva Poloniei a cărei aliat în acest timp era Rusia,
începe o campanie militară principele Transilvaniei Gheorghe Racoczy al II-lea.
El intenţiona să pună mâna pe coroana regală 5. Conform stipulaţiilor tratatelor
din septembrie 1656, Racoczy a primit ajutor din partea Moldovei, Valahiei şi
Ucrainei6. Moscova a făcut încercarea de a preîntâmpina campania împotriva
Poloniei, însă fără succes. Propunerea solului rus, care sosi la Racoczy, de a nu
începe operaţiile militare împotriva Poloniei n-a fost acceptată. Guvernul rus
întreprinde măsuri pentru a înapoia oastea căzăcească trimisă în ajutorul lui
Racoczy de hatmanul Ucrainei, fapt despre care ţarul n-a întârziat sa-l
informeze pe regele polon7. E clar că şi Bogdan Hmelniţki a trebuit să dea
socoteală ţarului pentru faptul că a trimis ajutor lui Racoczy, însă hatmanul
Ucrainei se descurcă relativ uşor. Într-o scrisoare din 13 martie 1657 expediată
ţarului Alexei Mihailovici, hatmanul afirma că a trimis oastea nu în ajutorul lui
Racoczy, pentru ca el să devină rege al Republicii Polone, ci "pentru a zdrobi
duşmanii noştri"8, adică pe leşi. Totuşi, la cererea Moscovei, oastea căzăcească
s-a retras şi guvernul rus considera că a acordat un mare ajutor polonilor,

4
Vezi în această privință, I. Lapedatu, Din grijele și greutățile unei domnii.... în închinare lui N. Iorga, Cluj, I93L P-
529__ 35*
5
ASAVR, F. 124, R. I, 1657, D. 7, f, 3 verso; Cronicari munteni, vol. I, p. 169.
6
ASAVR, F. 124, R. I, 1657, D. 7, f. 7 verso; Cronicari munteni, vol. I, p. 169, 170, 176
7
ASAVR, F. 79, R. I, 1657, D. 15, f. 26.
8
Документи Богдана Хмельницкого, с. 566.
 fiindcă după aceea s-au retras şi "Racoczy, şi moldovenii, şi muntenii" 9.
Evenimentele legate de campania lui Racoczy în Polonia nu puteau rămâne fără
atenţia cuvenită şi din partea Porţii. Cronicarii otomani afirmă că sultanul se
pregătea să pedepsească Transilvania, Valahia şi Moldova pentru faptul
organizării campaniei împotriva Poloniei10. Situaţia domnului Moldovei se
agrava şi mai mult în virtutea faptului că la Poartă au ajuns zvonuri, precum că
domnul, împreună cu patriarhul grec, poartă negocieri secrete cu Rusia 11. Pentru
început, tătarii, la chemarea leşilor 12, având şi încuviinţarea Porţii, în iulie 1657
zdrobesc oastea lui Racoczy, care se afla în Polonia 13. Între timp, relaţiile
politice ale Moldovei cu Rusia şi Ucraina continuau. În aprilie 1657 Gheorghe
Ştefan comunica lui Bogdan Hmelniţki despre intenţia Poloniei de a forma o
alianţă antirusă cu participarea Imperiului Otoman şi Austriei 14. La sfârşitul
lunii aprilie 1657 la Moscova soseşte un curier al lui Gheorghe Ştefan, I. Iurev,
care comunica despre primejdia unui atac din partea turcilor şi tătarilor asupra
Moldovei15. La mijlocul lunii mai 1657 la Moscova sosea solul lui Bogdan
Hmelniţkii, Feodor Korobka. El comunica la Departamentul solilor ştiri primite
de la Gheorghe Ştefan şi din nou confirma dorinţa domnului moldovean să fie
"sub mâna înaltă a Măriei sale ţarul". Totodată, F. Korobka confirma faptul
existentei coaliţiei dintre Ucraina, Moldova, Valahia şi Transilvania, coaliţie
îndreptată împotriva leşilor16. Tot în luna mai 1657 Gheorghe Ştefan comunica
lui Bogdan Hmelniţki noi ştiri despre pregătirea unei alianţe otomano-tataro-
polone îndreptate împotriva Rusiei şi solicita ajutor în faţa primejdiei tătare 17.
Temerile domnului moldovean erau reale – tătarii deja primiseră ordinul
sultanului de a se porni împotriva lui Gheorghe Racoczy. În iulie 1657
hatmanul Ucrainei din nou comunica la Moscova ştiri despre tătari, primite de

9
ASAVR, F. 79, R. 1, 1657, D. 15, f. 92.
10
Cronici turceşti, vol. 2, p. 172-175, 292, 293.
11
E. Hurmuzaki, Fragmente, vol.3, p. 290
12
Cronicari munteni, vol. I, p. 376.
13
Cronici turceşti, vol. 3, p. 113.
14
ASAVR, F. 229, R. 1, 1657, D. 21, f. 18-21.
15
ASAVR, F. 68, R. 1, 1657, D. 3, f. 7.
16
ASAVR, F. 229, R. 1, 1657, D. 21, f. 14-15.
17
Исторические связи, т. 2, c. 297-299.
 la Gheorghe Ştefan18. Înainte de a începe campania militară, hanul Crimeei face
încercarea de a lichida pe cale diplomatică alianţa Transilvaniei cu Ucraina,
Moldova şi Ţara Românească. Reprezentantul hanului tătar la Bogdan
Hmelniţki cerea să fie întreprinsă o campanie comună tătaro-căzăcească
împotriva acestor trei ţări româneşti pentru faptul că ele au mers împotriva
regelui polon fără porunca sultanului19. B. Hmelniţki nu numai că a respins
propunerea tătarilor, fiindcă se află în "prietenie frăţească" cu Moldova, Valahia
şi Transilvania, ci, la rândul său, a cerut categoric tătarilor să renunţe la o
incursiune asupra lor20. Solul suedez G. Lilecron, care se afla în Ucraina, într-o
scrisoare către regele Suediei de la 12 iunie 1656 îi comunica faptul că Bogdan
Hmelniţki a cerut tătarilor să renunţe la un eventual atac asupra Moldovei,
Valahiei şi Transilvaniei, deoarece el se află în alianţă cu aceste ţări şi s-a
obligat să le apere de orice acţiuni duşmănoase 21. La încercarea tătarilor de a-l
atrage totuşi pe B. Hmelniţki într-o campanie împotriva ţărilor susnumite,
hatmanul a declarat că "nu-i în obiceiul lor atât de uşor să-şi calce promisiunile
şi jurământul"22.

După moartea lui Bogdan Hmelnlţki în Ucraina se activizează pătura de sus

căzăcimii polonofile. Despre aceasta devine cunoscut şi în Imperiul Otoman,
care manifesta un viu interes faţă de asemenea ştiri. Gheorghe Ştefan comunica
lui I. Vâgovski că sultanul de patru ori a trimis la Iaşi reprezentanţii săi să afle
"cât de repede va începe Oastea zaporojană între ea să se lupte”236, văzând în
aceasta un moment favorabil pentru a năvăli asupra Ucrainei. Dintr-un
comunicat al voievodului de Kiev A. Buturlin de la 5 septembrie 1657 aflăm că
I. Vâgovski a trimis în Moldova şi Valahia pe reprezentantul său Ostafii "pentru
ca ei, moldovenii şi muntenii, sub mâna înaltă a Măriei tale, stăruitori sa
fie"237. Guvernul de la Moscova totodată se interesa de situaţia din Moldova în
legătură cu participarea moldovenilor la campania împotriva Republicii Polone.
18
Документи Богдана Хмельницкого, с. 607.
19
Акты ЮЗР, т. 3, c. 586.
20
Акты ЮЗР, т. 3, c. 586-587.
21
Архив ЮЗР, Киев, 1908, ч. 3, т. 6, с. 298.
22
Архив ЮЗР, ч. 3, т. 6, c. 298-299
Astfel, solii ruşi, A. Matveev şi P. Oloveanikov, trimişi la I. Vâgovski, trebuiau
să afle, dacă sultanul n-a pedepsit pe domnii Valahiei şi Moldovei pentru faptul
că au participat împreună cu Racoczy la campania antipolonă 238. În răspunsul
trimis de I. Vâgovski ţarului se menţiona, că referitor la pedepsirea domnilor de
către sultan nu se aude deocamdată nimic239. Însă Poarta nu putea admite
situaţia creată în Moldova şi Valahia şi intenţiona să schimbe domnii acestor
ţari. Conform informaţiilor conţinute în cronicile turceşti, domnii erau învinuiţi
de tendinţa de a-şi căpăta independenţa, de neascultarea poruncii sultanului care
ceruse oşti în lupta împotriva Veneţiei şi de faptul că au acordat ajutor lui
Racoczy împotriva polonilor, fără învoirea sultanului240. Dar mai era o cauza
ce neliniştea cel mai mult Poarta – este vorba de alianţa Moldovei, Valahiei şi
Transilvaniei cu Ucraina. Despre aceasta comunica la 24 aprilie 1657 la
Departamentul solilor curierul patriarhului Ierusalimului, grecul I. Ostafiev.
Conform informaţiilor primite de el de la una din persoanele apropiate
sultanului, Poarta intenţiona să schimbe domnii din Moldova şi Valahia şi pe
principele Transilvaniei din cauza că ei se află în alianţă cu cazacii. Prin acest
act otomanii credeau că vor opri infiltrarea informaţiilor spre Ucraina, iar apoi
să înceapă operaţiile militare împotriva ei241. La începutul anului 1658 situaţia
domnului Moldovei Gheorghe Ştefan se agravase definitiv. La 28 ianuarie 1658
otomanii l-au destituit pe domnul Ţării Româneşti Constantin Şerban 242.
Gheorghe Ştefan îşi dădea foarte bine seama că aceeaşi soarta îl aşteaptă şi pe
e1. De aceea, la 24 februarie 1658 Gheorghe Ştefan din nou se adresează cu o
scrisoare ţarului Alexei Mihailovici, adusă la Moscova de curierul I. Iurev,
scrisoare în care se comunica despre intenţia turcilor de a transforma Moldova
în paşalâc şi ruga să fie apărata ţara de turci243. I. Iurev totodată a transmis
rugămintea domnului, "să fie în veci în supuşenia măriei sale"244. Însă, încă în
timpul când I. Iurev se mai afla la Moscova, aici sosesc informaţii despre
incursiunea pustiitoare a tătarilor în Moldova 245 şi despre aceea ca în aprilie
1658 Gheorghe Ştefan a fost nevoit să fugă din Moldova246. Deci, continuarea
negocierilor cu reprezentantul domnului izgonit din ţară era lipsită de sens. La
sfârşitul lunii mai 1658 I. Iurev îşi primeşte "leafa" pentru solia sa la
Moscova247 şi lua calea spre Moldova. După alungarea lui Gheorghe
Ştefan248 din Moldova otomanii numesc în scaunul ţării pe Grigore Ghica
(martie 1658 – noiembrie 1659). După părerea unor cercetători, Grigore Ghica
era fidel sultanului249, însă unele materiale arată că şi el încearcă să stabilească
relaţii cu Rusia. Astfel, în 17 iulie 1658 solii domnului Moldovei Grigore
Ghica, D. Petrov şi M. Fomin, au prezentat la Moscova o scrisoare a lui datată
cu 20 iunie, în care domnul propunea ţarului serviciile sale. Desigur, Grigore
Ghica îşi dădea foarte bine seama de importanţa pasului întreprins de el,
înţelegând totodată că situaţia lui în Moldova este destul de şubredă. De aceea
el ruga ţarul ca, în caz de nevoie, să i se acorde refugiu în Rusia250. Răspunsul
guvernului de la Moscova referitor la propunerea domnului Moldovei de a veni,
în caz de necesitate, în unul din oraşele din Ucraina, era negativ251. Evident.
Rusia nu vroia să înăsprească relaţiile cu Poarta. La 25 iunie 1658 Grigore
Ghica se adresează cu o scrisoare şi lui I. Vâgovski, în care comunica date
despre oastea otomană. Ivan Vâgovski imediat transmite aceste informaţii
voievodului V.B. Şeremetev252. Însă în continuare legăturile lui Grigore Ghica
cu Ucraina şi Rusia se întrerup. Un rol decisiv în acest sens a jucat probabil
politica lui I. Vâgovski. În septembrie 1658 I. Vâgovskii a semnat tratatul de la
Gadeaci, conform căruia Ucraina se dădea sub protectoratul Republicii Polone.
Concomitent, I.Vâgovski, susţinut de tătari, face o incursiune în Ucraina de pe
malul stâng al Niprului253. În noiembrie 1658 Grigore Ghica încheie o alianţă
cu domnul Valahiei Radu Mihnea al III-lea254. Înţelegerea coordona acţiunile
domnilor la Poartă, determina o politică unică faţă de boierii-emigranţi şi
prevedea totodată acţiuni comune împotriva incursiunilor duşmanilor255.
Necesitatea unei asemenea alianţe era evidentă. Fostul domn al Moldovei
Gheorghe Ştefan tot mai spera să se întoarcă în scaunul Moldovei. Aceste
intenţii erau susţinute în mod deosebit de principele Transilvaniei Gheorghe
Racoczy al II-lea. Conform informaţiilor lui M. Costin256, Racoczy plănuia să-
l restabilească pe Gheorghe Ştefan domn în Ţara Moldovei, iar pe Constantin
Şerban – în Muntenia. Însă în aceste condiţii la lupta antiotomană se alătură şi
domnul Munteniei Radu Mihnea III. Convingându-se ca lucrurile stau anume
aşa, Racoczy, urmărind sfatul lui Radu Mihnea III, schimbă planul iniţial:
scaunul Moldovei trebuia să-1 primească Constantin Şerban, iar Gheorghe
Ştefan era numit comandantul oastei care urma să intre în Moldova. Grigore
Ghica, auzind despre toate acestea, pleacă cu lagărul său la Capul Stâncii, lângă
Bugeac, mai aproape de tătari, iar apoi se retrage la Adrianopol257. În toamna
târzie a anului 1659 Constantin Şerban ocupă pentru o perioadă scurtă scaunul
Moldovei (2-21 noiembrie)258. El îşi dădea foarte bine seama că fără o
susţinere puternică nu se va putea menţine în scaunul Moldovei, de aceea se
adresează imediat Moscovei. Poziţiile Rusiei în Ucraina favorizau acest lucru.
Către sfârşitul anului 1659 Rusia reuşeşte să-şi restabilească prezenţa în
Ucraina din stângă Niprului şi pe o parte din dreapta acestui râu259. În
noiembrie 1659 spre Rusia se porneşte arhimandritul Parfenii cu o scrisoare a
domnului Moldovei datată cu 6 noiembrie. În ea Constantin Şerban anunţa ţarul
despre faptul că a devenit domn în Moldova, ruga să-i primească pe moldoveni
şi munteni "sub mâina înaltă" a ţarului, să influenţeze asupra hatmanului Iurie
Hmelniţki, ca acesta să-i apere de duşmani260. Arhimandritul Parfeni a sosit, la
Moscova la 4 decembrie261. El a adus de asemenea şi o scrisoare de la
Racoczy. Principele Tran silvaniei comunica despre alungarea creaturii
otomanilor I. Barcsai, despre alianţa cu Moldova şi Valahia şi despre aceea că
Constantin Şerban "prin silinţele noastre de obşte s-a înscău nat domn al
Moldovei". Racoczy totodată ruga ţarul să-i acorde ajutor în lupta împotriva
otomanilor262. O atitudine binevoitoare faţă de rugăminten domnului Moldovei
a avut-o şi Iurie Hmelniţki. Într-o scrisoare către ţar din 19 noiembrie 1659
hatmanul Ucrai nei sublinia importanţa posibilei primiri a moldovenilor şi
muntenilor în supuşenia Rusiei şi drept consecinţă "multe alte popoare creş
tine ... vor dori să depună jurământul pentru supuşenie în veci"263.

La 11 ianuarie 1660 arhimandritul Parfenii părăsea Moscova. Despre

atitudinea Rusiei faţă de rugămintea lui Constantin Şerban aflăm dintr-o
scrisoare a voievodului de Kiev V.B. Şeremetev, adresată ţarului, din 27
ianuarie 1660. Pomenind despre so lia lui Parfenii, voievodul V.B. Şeremetev
comunica că hatmanul Ucrainei a primit deja porunca ca să nu întreprindă nici
un fel de acţiuni fără ucazul ţarului. În continuare V.B. Şeremetev comunica că
hatmanul Ucrainei, Iurie Hmelniţki n-a trimis oşti în ajutorul dom nului
Moldovei "pentru ca ţie, Măria-ta, prin aceea, să nu-ţi facă ceartă cu sultanul
turc"264. Atitudinea guvernului rus es te pe deplin explicabilă: la Moscova se
ştia de acum despre aceea că Constantin Şerban a fost alungat din Moldova de
către otomani după o domnie de 18 zile265. Însă prin aceasta guvernul rus nu
renunţa la legăturile cu Moldova. În Ucazul trimis hatmanului Ucrainei la
sfârşitul anului 1659 se spunea că solii leşi, otomani şi ai altor ţări duşmane
Rusiei să nu fie primiţi. Se permitea hatmanului numai primirea solilor din
Moldova şi din Muntenia266. Este cât se poate de clar că Poarta nu putea tolera
aflarea în scaunul Moldovei a "răzvrătitului" Constantin Şerban. În Moldova au
fost trimise oştile otomane şi tătăreşti. Constan tin Şerban este nevoit să fugă
din ţară. Scaunul Moldovei, în urma stăruinţelor lui Vasile Lupu, îl primi fiul
său, Ştefăniţă267, care, conform lui Miron Costin268, era o slugă credincioasă
sultanului. Totuşi, menţionăm faptul că încercările lui I. Vâgovski şi ale leşilor
de a primi de la Ştefăniţă ajutor împotriva Rusiei nu s-au încununat de
succes269. Poarta se stăruia de asemenea să nu admită nici un fel de legături
dintre Moldova şi Rusia. Ieromonahul Dionisii din Istanbul comunica la 30 mai
1660 la Moscova că un oarecare călugăr, care a fost la Moscova din porunca lui
Constantin Şerban, la întoarcerea în Moldova a fost prins de otomani şi
executat270.

După plecarea din Iaşi Constantin Şerban continuă lupta pen tru scaunul
Moldovei şi lichidarea suzeranităţii otomane. El spe ra să primească ajutor şi
din partea Rusiei. La 17 martie 1660 Constantin Şerban se adresa voievodului
de Kiev cu rugămintea ca acesta să intervină în faţa ţarului cu propunerea de a- i
acorda ajutor în lupta împotriva otomanilor şi tătarilor şi de a primi Moldova în
supuşenia Rusiei271. La sfârşitul lunii mai 1660 Constan tin Şerban trece pe
malul stâng al Nistrului în regiunea oraşu lui Moghiliov. Referitor la
detaşamentul cu care a trecut el Nistrul datele sunt diferite. Unele materiale
indică că el ar fi trecut cu un detaşament de 400 de oameni, altele numesc cifra
de 2000272. Polcovnicul de Moghiliov O. Gogol într-o scrisoare către cneazul
G. Koslovski comunica că Constantin Şerban a venit în Ucraina, fiindcă doreşte
să fie "sub mâina înaltă a ţarului" în supuşenie. La 15 iulie hatmanul Iurie
Hmelniţki comunica ţaru lui Alexei Mihailovici despre intenţia lui Constantin
Şerban de a trimite o solie la Moscova. Din partea sa Iurie Hmelniţki inter
venea pe lângă ţar că acesta să acorde ajutor popoarelor creşti ne subjugate
semilunii273. La 17 iulie polcovnicul T.E. Ţâţura comu nica la Moscova, că în
luna iulie Constantin Şerban, în prezenţa vo ievodului V.B. Şeremetev, a depus
jurământul de a fi în "supuşe nie veşnică şi credincioasă" ţarului. T.E. Ţâţura
ruga totodată ţarul ca Constantin Şerban să fie primit în supuşenia Rusiei şi să i
se acorde ajutor în eliberarea Moldovei de sub dominaţia otomanilor274. În a
doua jumătate a lunii iulie 1660 spre Moscova a ple cat o solie în componenţa
lui N. Stepanov, Calotă şi D. Alexandrov, solie ce a ajuns în capitala Rusiei la
mijlocul lunii august. Ei au adus scrisoarea lui Constantin Şerban de la 16 iulie,
în care fostul domn se adresa ţarului cu rugămintea de a-i acorda ajutor militar
în vederea eliberării Moldovei de sub dominaţia otomană. La 18 august trimişii
lui Constantin Şerban au prezentat la Departamentul solilor condiţiile primirii
Moldovei şi Valahiei în supuşenia Rusiei. Proiectul lui Constantin Şerban preve
dea următoarele clauze. În primul rând, Constantin Şerban ruga să-i fie acordat
ajutor militar pentru a elibera Moldova şi Valahia de sub jugul otomanilor şi
aceste ţări să fie primite pe veci în supuşenia Rusiei. În al doilea rând, se
prevedea ca ţa rul să trimită un om de încredere "care ar putea să aducă pe
domnul lor cu toţi oamenii să depună jurămînt". Tot aici se atrăgea atenţia
ţarului la importanţa primirii Moldovei şi Valahiei în supuşenia Rusiei: "văzând
acea milă a prealuminatei sale mării împărăteşti faţă de domnitorul lor şi cele
două ţări, alte ţări creştine la fel să intre în supuşenie sub preaînalta mînă a
prealuminatei sale mării împărăteşti". În al treilea rând, Constantin Şerban cerea
să i se trimită atributele puterii de stat: steagul, topuzul şi altele275. În
condiţiile complicate de mersul războiului dintre Ru sia şi Republica Polonă,
Moscova nu mai dorea şi un conflict cu Poarta, de aceea propunerea lui
Constantin Şerban n-a fost primită. Din 1660 leşii intensifică operaţiile militare
spre Răsărit. Încercările Rusiei din decembrie 1659 de a-i opri pe leşi au suferit
eşec. În vara anului 1660 polonii reîncep acţiuni militare. Înfrângerea oştilor
ruseşti lângă Ciudnovo, campaniile comune ale oştilor leşeşti şi tătăreşti şi, în
sfârşit, trecerea lui Iurie Hmelniţkii de partea Poloniei, însemnau de fapt
pierderea poziţiilor Rusiei în Ucraina de pe malul drept al Niprului276.
Concomitent, încă din aprilie 1660, la Mos cova soseau informaţii despre aceea
că Imperiul Otoman nu se pregăteşte de război împotriva Rusiei277, ci are
pretenţii serioase faţă de Austria. E clar că având asemenea informaţii, în
condiţiile insucceselor militare în lupta cu Polonia, Rusia trebuia să-şi
determine poiltica externă în direcţia sudică în aşa fel încât să nu provoace un
conflict militar cu Imperiul Otoman. La 7 septembrie 1660 ţarul Alexei
Mihailovici trimite o scrisoare voievodului de Kiev V.B. Şeremetev cu ştirea
despre imposibilitatea satisfacerii rugăminţii lui Constantin Şerban în legătură
cu continuarea războiului ruso-polon şi primejdia unei năvă liri otomane. În
instrucţiile de la 10 decembrie 1660 ţarul îi cerea lui V.B. Şeremetev să-i
comunice hatmanului Ucrainei po runca lui de a nu trimite oşti în Moldova,
pentru a nu provoca unui conflict cu Imperiul Otoman 278. Agresia Imperiului
Otoman în acest timp era îndreptată împotriva Austriei. În octombrie 1661 la
Moscova soseşte o solie din Austria. În scrisoarea transmisă la Departamentul
solilor se comunica despre luarea cetăţii Vardin de către otomani şi des pre
situaţia grea din Moldova279. Leonold I spera la un ajutor din partea Rusiei în
războiul cu Imperiul Otoman, însă guvernul rus nu con sidera că este posibil să
acorde ajutor Austriei în condiţiile în care Rusia se afla în stare de război cu
Polonia. Moscova, propunea Curţii de la Viena să contribuie la lichidarea alian
ţei tătaro-polone, impunând Republica Polonă să încheie pace cu Rusia şi abia
atunci guvernul rus socotea posibilă intrarea în război împotriva Imperiului
Otoman280, acordând în felul acesta aju tor Austriei.

Continuarea războiului împotriva Austriei cerea ca otomanii să mobilizeze

noi forţe. În primăvara anului 1664 domnii Moldovei şi Munteniei au primit
poruncă din partea sultanului de a participa la o nouă campanie militară
împotriva Austriei şi la 15 mai 1664 Eustratie Dabija, domnul Moldovei, plecă
din Iaşi 281. În timpul asediului cetăţii Leva otomanii suferă o înfrângere
groaznică 282. Cronicarul turc Mehmed Raşid îi învinuia de această înfrângere
pe domnii Moldovei şi Munteniei, care ar fi declarat, că ei nu sunt în stare să
plătească haraci şi să participe la luptele duse cu duşmanii Porţii283. Cronica
rul moldovean Ion Neculce comunică că domnii Moldovei şi Munte niei s-au
sfătuit între ei şi au hotărât să fugă la leşi. Însă domnul Moldovei, care era în
legături secrete cu Transilvania şi cu Austria284, n-a fost consecvent în
intenţiile sale. În curând, ţinând cont de sfaturile boierilor săi, el s-a întors la
vizir şi în felul acesta s-a menţinut în scaunul ţarii285. Despre atitudinea
domnului Moldovei faţă de Rusia aflăm dintr-o scri soare din iulie 1664 a
fostului polcovnic de Braţlav, în care se comunica ca domnul Moldovei,
patriarhul Ierusalimului şi mitropolitul Moldovei "s-au bucurat de aceea ca
oraşele de pes te Nipru şi de la Nistru au trecut în supuşenia măriei sale şi ...
preamăresc pe Dumnezeu, ca toată credinţa creştină adevăra tă să se unească şi
toţi creştinii să fie sub un singur mare stăpânitor"286. În Rusia de asemenea
erau adepţi de a primi Moldova în supuşenie rusă. În 1664, A. Ordin-Naşciokin,
militând pentru alianţa cu Polonia, credea că moldovenii şi muntenii, au zind
despre o asemenea alianţă, se vor alătura şi ei statelor aliate şi se vor desprinde
de otomani287. În august 1664 Imperiul Otoman şi Austria încheie un
armistiţiu pe un termen de 20 de ani 288 şi Poarta începe pregătirile pentru
agresia împotriva Poloniei. În legătură cu aceasta sultanul căuta să asigure
neutralitatea Rusiei. În luna mai 1665 din Imperiul Otoman în Rusia, prin
Moldova, se întorcea solul rus P. Oloveanikov289. Al te detalii despre această
solie nu ne sunt cunoscute. Tot în 1665 un sol al hanului tătar, fiind în Polonia,
propunea repre zentantului Rusiei la Varşovia Gr. Bogdanov un plan de alianţă
tătaro-ucraineană pentru a începe operaţiile militare împotriva regelui polon290.
Otomanii de asemenea chemau Rusia la pace şi prietenie291. Otomanii, de
asemenea, au luat un şir de măsuri pen tru a-şi întări situaţia în Moldova – ei
intenţionau să-şi su pună şi mai mult ţara. Cu acest scop Poarta i-a hotărârea să
nu mească în scaunul ţării vre-un grec din Constantinopol292. În septembrie
1665 în scaunul Moldovei a fost numit Gheorghe Duca. S-au păstrat unele date
despre legăturile sale cu Rusia. Astfel, grecii M. lurev şi I. Nicolaev, sosiţi la
Moscova la începutul lunii martie 1666, comunicau că ei au trăit cinci săptămîni
la domnul Moldovei, care a trimis cu ei o scrisoare. În scrisoarea adusă se
comunica despre un oarecare Andrei, aflat în serviciul ţarului, căzut în
captivitate la tătari. Trecând cu tătarii prin Iaşi, el a cerut bani şi s-a
răscumpărat pe sine şi încă pe şapte oameni. Mai departe domnul Moldovei
scria că banii sunt ai "doctorului nostru" şi ruga să fie întorşi 293. În mai 1666
Gheorghe Duca a fost destituit de otomani şi în scaunul ţării a fost numit
Alexandru Iliaş care, după cum menţiona cro nicarul Ion Neculce, nici nu
cunoştea limba ţării294. Otomanii de asemenea îşi întăresc poziţiile în regiunile
din cursul inferi or al râurilor Nistru şi Dunăre. Astfel, o parte din triburile
nomade ale nohailor, ce rătăceau aici şi formal se considerau supuşi ai hanului
din Crimeea, din anul 1666 trec în supuşenia direc tă a Porţii295. Toate acestea
confirmau faptul că Imperiul Otoman se pregătea de acţiuni militare spre Nord.
În faţa agresiei otomane Republica Polonă face încercarea disperată de ai
menţine pe tătari de partea sa, făgăduind că va plăti tribut hanului. Însă hanul a
atras atenţia regelui că Polonia este ruinată toată şi "regele, nu hanului, ci chiar
oştii sale n-are cu ce plăti"296. În noiembrie 1666 leşii sunt zdrobiţi de tătari.
Regele disperat comunică despre aceasta sultanului. Otomanii răspund în bătaie
de joc că tătarii au săvârşit atacul fără ştirea lor şi că hanului i s-a atras atenţia
asupra faptu lui. În acest timp otomanii încă nu terminase războiul cu Veneţia si
desigur, nu vroiau să meargă la o confruntare deschisă cu Polonia. Înfrângerea
suferită de la tătari şi poziţia Porţii au fost principalele cauze care dictau
Republicii Polone necesita tea de a încheia pace cu Rusia. La 20 ianuarie 1667
la Andrusov a fost încheiat armistiţiul dintre Rusia şi Polonia297. Pacea ruso-
polonă deschide o nouă pagină în dezvoltarea relaţiilor internaţionale din
Europa de Răsărit: Rusia şi Republica Polonă au trecut de la ostilitate la alianţă
în lupta împotriva duşmanului comun –Imperiul Otoman298. Alianţa Rusiei cu
Polonia împotriva otomanilor şi tătarilor formal a fost încheiată la sfârşitul anu
lui 1667, când solii poloni au sosit la Moscova pentru confirma rea armistiţiului
de la Andrusov. Această alianţă, încheiată la propunerea lui A. Ordin-
Naşciokin, trebuia să întărească influen ţa Rusiei în Ucraina de pe malul drept
al Niprului şi în Moldova. Pe una din copiile hotărîrii de la Moscova, în dreptul
arti colului despre "iertarea" cazacilor, dacă vor depune armele şi vor înceta
lupta cu leşii, A. Ordin-Naşciokin nota că în legătu ră cu aceasta "Rusia Mare şi
mai mare să fie", să facă acolo un domeniu şi chiar "peste Nistru să
stăpânească" 299. Concomitent, Rusia făcea încercarea de a atrage şi Austria la
coaliţia antiotomană. Însă Leopold I, împăratul Austriei, sub pretextul că a
încheiat de curând pace cu Poarta, n-a susţinut intenţiile Moscovei300.
Armistiţiul ruso-polon, evident, nu corespundea planu rilor agresive ale Porţii,
de aceea otomanii fac încercarea de a produce o nouă ruptură între Rusia şi
Polonia. Poarta exercită presiune asupra solilor poloni301 şi ruşi ce se aflau la
Istanbul. În timpul negocierilor solilor A. Nesterov şi I. Vahramov, Poarta
încearcă să prezinte armistiţiul ruso-polon drept o încălcare a drepturi lor
sultanului asupra Poloniei, fiindcă, chipurile, regele polon se află "în supuşenie
şi în robie" faţă de sultan şi, aşa ca şi hanul din Crimeea, "în robie" slujeşte
sultanului. Solii ruşi resping cu demnitate pretenţiile otomanilor, declarând că
"noi n-am avut ocazia să auzim despre aşa ceva, că Măria sa, loan Kazimir,
regele leşilor şi marele cneaz al Lituaniei, a intrat în supuşenia măriei sale,
sultanului"302 . Despre legăturile dintre Moldova şi Rusia din acest timp
cunoaştem că în 1667 la Iaşi se afla solul ţarului Alexei Mihailovici, V.
Teapkin303. Alte detalii nu sunt cunoscute. Se cunoaşte de asemenea faptul că
Moldova dorea să vadă pe tronul Republicii Polone pe ţareviciul Alexei
Alexeevici, în locul lui Ioan Kazimir, care în anul 1668 a abdicat la tron304.
Domnul Moldovei avea o atitudine foarte binevoitoare faţă de solii ruşi ce
mergeau spre Istanbul. La 30 iunie 1667, din porunca ţarului, A.L. Ordin-
Naşciokin se adresa cu o scrisoare domnului Moldovei Alexandru Iliaş în care îi
mulţumea pentru faptul că 1-a primit bine pe curierul. T. Fiodorov, trimis de ţar
la fostul patriarh Dionisie. A.L. Ordin-Naşciokin totodată mulţumea lui
Alexandru Iliaş pentru susţinerea fostului patriarh şi îşi exprima dorinţa de a
primi o scrisoare de răspuns de la domnul Moldovei305.

În 1668 prin Moldova, în drum spre Imperiul Otoman, trecea solul Rusiei V.
Daudov. În raportul său prezentat la Departamentul solilor el face o descriere a
felului cum a fost întâlnit în Moldova, descriere ce ne dă unele informaţii
despre obiceiul din Moldova de a înlni solii străine. V.Daudov. În raportul său
că la 16 oc tombrie a ajuns lîngă oraşul Iaşi. La 5 verste de oraş el a fost întâlnit
cu mare cinste de boierii lui Iliaş Alexandru în număr de 30 de oameni. Caii au
primit hrană îmbelşugată. A doua zi, Alexandru Iliaş a trimis la solul Rusiei
vre-o 200 de ostaşi pedestraşi şi toţi ei împreună au mers la domnul ţării. Când
au ajuns în faţa domnului, V. Daudov i-a dat scrisoarea trimisă de ţar şi, când a
luat scrisoarea, Alexandru Iliaş s-a sculat în pi cioare, apoi a poruncit la toţi să
se aşeze şi peste puţin timp le-a permis să plece. A treia zi domnul le-a dat
călăuză până la Istanbul, iar cai, numai până la Dunăre şi le-a permis să plece
mai departe. Întorcându-se din Istanbul, V. Daudov de asemenea a trecut prin
Moldova. De data aceasta el a fost întâmpinat de noul domn Gheorghe
Duca306. Primind scaunul ţării, Gheorghe Duca încearcă să stabi lească legături
cu Rusia. La 10 decembrie 1668 solu domnului Moldovei, polcovnicul C.
Mikolaev, soseşte la Moscova cu o scrisoare către ţar307. Însă conţinutul
scrisorii şi negocierile, care au avut loc, nu le cunoaştem. Documentele din
arhivă păstreză tăcerea. În anul 1669, în drum spre Imperiul Otoman, prin
Moldova, trecea curierul K. Hristoforov. Gheorghe Duca i-a acordat ajutorul
necesar pentru a-şi continua călătoria spre Istanbul308. În noiembrie 1669 la
domnul Moldovei veni solul rus Afanasii Porosukov. El de asemenea ţinea
calea spre Istanbul. A. Porosukov a fost primit foar te bine de domnul ţării,
căruia i-a adus o scrisoare de la A. Ordin-Naşciokin. Despre aceasta aflăm din
raportul prezentat la Departamentul solilor de A. Porosukov. Conţinutul
scrisorii nu se cunoaşte, însă este adevărat faptul că A. Ordin-Naşciokin
întreţinea legături cu domnul Moldovei. Materiale le soliei lui A. Porosukov ne
vorbesc despre aceea că între Moldova şi Rusia era o anumită încredere. De
exemplu, în instrucţiile primite de A. Porosukov la Moscova se cerea ca el să nu
dea otomanilor nici o informaţie referitor la relaţiile ruso-polone. Aceasta însă
nu se referea şi la domnul Moldovei. În timpul convorbirii cu domnul ţării A.
Porosukov comunică date despre întâlnirea ce avea să aibă loc între
reprezentanţii Rusiei şi ai Republicii Polone. Vorbind despre reacţia din
Moldova la in formaţia despre pacea ruso-polonă, A. Porosukov menţiona că
ace le veşti au adus o mare bucurie domnului şi moldovenilor, care sperau că
ţarul le va fi apărător împotriva oricărui duşman, dar, mai ales, când va veni
vremea, le va acorda ajutor împotriva otomanilor. Ceva mai tîraiu A. Porosukov
declara la Departamentul solilor că în timpul aflării la domnul Moldovei "era în
linişte şi pace deplină" 309. E destul de clar că solii ruşi erau primiţi de domnii
Moldovei cu permisiunea Porţii, care, în acest timp, urmărea scopul dezbinării
alianţei ruso-polone. Însă nu se poate trece cu vederea faptul că în convorbirile
avute cu solii ruşi domnii Moldovei atingeau şi problema trecerii Moldovei sub
protecţia Rusiei. În anul 1669 otomanii încheie războiul împotriva Veneţiei.
Aceasta permite Porţii de a grăbi pregătirile pentru o agresie împotriva
Republicii Polone. Politica agresivă otomană se activizează vădit la începutul
anului 1672, când otomanii cer de la leşi cetatea Cameniţa. Către acest timp se
schimbă şi atitudi nea tătarilor faţă de alianţa ruso-polonă. Dacă în aprilie 1670
hanul Crimeei era de acord să fie cu ţarul Rusiei şi cu regele Poloniei "în pace şi
prietenie", mai tîrziu, în mai 1672, în scrisoarea dată solilor ruşi se spunea
numai despre restabili rea prieteniei cu Rusia. Concomitent, hanul cerea ca în
hotărârea despre pace regele leşilor nici să nu fie amintit. Rusia să-i acorde
hanului posibilitatea ca el singur să se înţeleagă cu polonii310. Schimbările
intervenite în politica externă a hanu lui sunt evidente. În legătură cu campania
ce se pregătea asup ra. Republicii Polone, hanul nu dorea să-şi ia în faţa Rusiei
ob ligaţia de a păstra relaţiile de bună vecinătate cu polonii. Agresia otomană
asupra Poloniei s-a răsfrânt foarte dure ros şi asupra Moldovei. Domnul ţării
primi porunca sultanului de a pregăti toate cele necesare (poduri, să repare
drumurile, alimente etc.) pentru a asigura trecerea oastei otomane prin
Moldova. Cu adâncă mâhnire în suflet cronicarul Ion Neculce men ţiona în
cronica sa că începutul agresiei turceşti împotriva Poloniei era şi "începătura
durerii şi stricării ţării noastre. Că de atunce din an în anu tot rău şi amar de
creştini, şi pusti ire au rămas locurile pre acolo"311. Evident, nu întâmplător a
scris aceste rânduri cronicarul nostru. Solul Rusiei S. Protopopov, care se afla în
acest timp în Polonia, în raportul sau pre zentat la Departamentul solilor
menţiona faptul înrăutăţirii situaţiei ţării în legătură cu campania oştilor
otomane. El scria că în Moldova, conform poruncii sultanului, stă un paşă cu 20
de mii de ieniceri. Ei au grijă ca în timpul campaniei sultanu lui asupra Poloniei
să nu fie "trădare" din partea moldovenilor. În legătură cu aceasta şi "libertăţile
de mai înainte, de care turcii, la moldoveni, niciodată nu aveau cunoştinţă de
ele, sul tanul a poruncit să fie luate şi a ordonat ca ei să se ţină de legile
busurmanilor"312 . În august 1672 Gheorghe Duca a fost mazilit şi scaunul ţă
rii îl primeşte clucerul Ştefan Petriceicu. În aceeaşi lună otomanii cuceresc
cetatea Cameniţa. Încercările Rusiei de a preîntâmpina agresia otomano-tătară
împotriva Poloniei nu s-au încununat de succes313, în campania asupra
Cameniţei, la porunca sultanului, au participat şi detaşamente din Moldova şi
Valahia. Despre starea de spirit ce domnea în rândurile oştilor moldovene şi
muntene în timpul asediului Cameniţei comunica la Departamentul soli lor un
oarecare I. Maksimov, care fusese captiv la tătari şi participase nemijlocit la
evenimentele de la Cameniţa. El susţi nea că moldovenii şi muntenii, când erau
lângă Cameniţa, în ur ma oştii otomane, vorbeau că dacă ar fi fost o rezistenţă
cât de mică din partea leşilor, ei n-ar fi permis nici unui turc să fugă înapoi, pe
toţi i-ar fi omorât 314. Un anumit punct de vedere al boierilor moldoveni asupra
cuceririi Cameniţei de către otomanii găsim în cronica lui Ion Neculce.
Cronicarul moldovean ne spune că, după, cucerirea Cameniţei, vizirul a cerut de
la Ştefan Petriceicu să-i trimită un om. Dom nul hotărăşte să-l trimită pe Miron
Costin ca "mai de treabă, la voroavi". La întrebarea vizirului, dacă
moldovenilor le pare "bine c-au luat, împărăţia Cameniţa, s-au ba?", Miron
Costin la început ezită, spunând că "se teme a spune drept". După ce vizirul 1-a
asigurat că nu trebuie să se teamă de nimic, Miron Costin a raspuns că "sântem
noi moldovenii bucuroşi să se lăţească în toate părţili cât de mult, iar peste ţara
noastră nu ne pare bine să se lăţească" 315. Din convorbirea de mai departe cu
vizirul se ob servă că Miron Costin se stăruia să-l convingă ca oastea otomană
să părăsească Moldova. În felul acesta ar fi fost lichidată necesitatea de a-i
asigura pe otomani cu alimente, cu toate că otomanilor nu le era străină nici
ideea transformării ţării în paşalâc316, însă, după cum ne in formează Ion
Neculce, în Moldova era şi o altă grupă de boieri. Aceştia socoteau "că-i mai
bine să lasă turcii, că poate pe dînşii să-i prade leşii ţara"317. Evident, este
vorba de grupa turcofilă a boierilor din Moldova. Odată cu cucerirea Cameniţei,
otomanii practic au izolat Mol dova de lumea creştină. Situaţia ţării era foarte
grea. Într-o scrisoare sosită în Moscova din Moldova (nu se indică de la ci ne)
se comunica că moldovenii sânt într-o mare nevoie, atât din cauza rezervelor,
pe care permanent trebuie să le expedieze la Cameniţa, cât şi de trecerea
otomanilor prin ţară318.

Într-adevăr, asigurarea Cameniţei cu bani şi alimente deveni o obligaţie foar

te grea pentru Moldova. Unul dintre cronicarii turci de la sfârşitul secolului al
XVII-lea menţiona că din ziua cuceririi Cameniţei şi până în prezent (sfârşitul
secolului al XVII-lea) produsele alimentare şi banii pentru leafa ostaşilor
otomani din cetate erau luate din Moldova319. Deci, de la sfârşitul anilor 50 şi
până în 1660 inclusiv, foştii domni ai Moldovei şi Munteniei, Gheorghe Ştefan
şi, res pectiv, Constantin Şerban, contau pe un ajutor din partea Rusiei,
propunând ţarului protecţia asupra ţărilor române. Dar începând cu anul 1660 şi
până în 1673 nu cunoaştem nici un demers ofici al al vre-unui domn moldovean
 către guvernul de la Moscova cu rugămintea de a intra în supuşenia Rusiei. Din
câteva documente prezentate mai sus se vede că unii domni mai reveneau la
ideea eventualei folosiri a forţei Rusiei în vederea înlăturării suzeranităţii
otomane, însă guvernul de la Moscova nu-şi făcea nici un fel de iluzii în acestă
privinţă – n-avem nici un document din perioada respectivă, care să ne
informeze despre intenţia Rusiei de a primi Moldova sub protecţia ei s-au de a-i
acorda ajutor în lupta împotriva otomanilor. Promisiunile făcute în anii
precedenţi (1654-1656) sunt înlocuite cu ordinile categorice de a nu admite
careva acţiuni ce ar fi dus la înrăutăţirea relaţiilor cu Poarta.

II. Relaţiile politice moldo-ruse între 1673-1678

O altă perioada....

Cucerirea Cameniţei de către otomani în august 1672 a produs o impresie

adâncă asupra curţilor europene. Unele ţări încep să înţeleagă necesitatea formării
unei coaliţii antiotomane, care să fie în stare să oprească agresia otomanilor în
Europa.

De la începutul războiului otomano-polon, Rusia era de partea Republicii

Polone. La 18 mai 1672 cneazul Romodanovski primea instrucţii de la Moscova ce
prevedeau că în caz de război între Imperiul Otoman şi Polonia să nu acorde ajutor
lui Petru Doroşenko, ca re trecuse de partea otomanilor452. În aşa fel, între Rusia
şi Polo nia nu trebuiau să apară conflicte. Mai târziu, după căderea Cameniţei, la
rugămintea Poloniei, Rusia începe pregătirile de război împotriva Imperiului
Otoman453. În planurile sultanului intră cuceri rea Kievului şi a Ucrainei de pe
malul drept al Niprului, teri torii, pe care avea de gând să le dea lui Petru
Doroşenko. Totuşi, guvernul de la Moscova îşi dădea bine seama că are de luptat
cu un duşman puternic, de aceea, cu toate că în decembrie 1672 oastea rusă s-a
deplasat în Ucraina, ţarul a hotărât să nu în ceapă deocamdată operaţiile militare.
La 16 martie 1673, răspunzând la propunerea hatmanului Ucrainei Ivan
Samoilovici (1630-1690) de "a mer ge în primăvară asupra Crimeei cu război",
ţarul îi poruncea ca "acea cale, acum, temporar, trebuie abandonată" 454. Cu atât
mai mult că în Rusia, încă din ianuarie 1673, soseau ştiri despre succesele militare
ale otomanilor împotriva veneţienilor455. Concomi tent cu pregătirile militare,
Rusia face încercarea de a organi za o coaliţie antiotomană a ţărilor europene 456.

Încă în anul 1672 la cererea Moscovei, Curtea de la Viena a promis că va începe

ope raţiile militare şi va acorda ajutor leşilor, în realitate, însă, austriecii n-au
întreprins nimic457. Solul Rusiei S. Protopopov în rapor tul prezentat la
Departamentul solilor menţiona că papa de la Roma a trimis în ajutorul Republicii
Polone bani pentru a anga ja oaste. Austriecii totodată au promis bani, dar nu şi
oaste, fiindcă "împăratul şi sultanul au semnat un tratat conform căruia
neprietenilor să nu li se acorde ajutor"458.

Domnul Moldovei Ştefan Petriceicu (1672-1673) de asemenea întreprinde o

serie de măsuri în vederea creării unei coaliţii antiotomane a ţărilor europene. La
18 ianuarie 1673 grecul H. Leontev, trimis de guvernul de la Moscova în Polonia
pentru aduce informaţii despre situaţia de acolo, comunica că regele leşilor a primit
scrisori de la dom nul Moldovei. În ele Ştefan Petriceicu îl mustra pe rege pen tru
pasivitate şi îi solicita să trimită oşti în Moldova pentru a lupta împotriva
otomanilor459. Concomitent, domnul ţării trimite în Republica Polonă şi în alte
ţări europene pe vicarul aposto lic al Moldovei, Petru Parcevici460. La începutul
lunii mai 1673 Petru Parcevici soseşte la Varşovia, unde transmitea nunţiului pa
pal F. Buonvisi scrisoarea lui Ştefan Petriceicu. În ea domnul Moldovei aducea
dovezile sale referitor la necesitatea organi zării unei largi coaliţii antiotomane şi
sublinia importanţa atragerii Rusiei la lupta împotriva Imperiului Otoman461.
Ştefan Petriceicu acorda o atenţie deosebită antrenării Rusiei în lupta antiotomană.
În curând el trimite lui Petru Parcevici o scrisoare în care cerea ca acela nemijlocit
să se adreseze ţarului cu rugămintea de a acorda ajutor în lupta împotriva
otomanilor. Petru Parcevici în deplineşte şi această poruncă a lui Ştefan Petriceicu.
La 10 iunie 1675 el se adresa ţarului cu o scrisoare în care ruga ca şi Rusia să se
angajeze în lupta împotriva otomanilor. Concomitent, Petru Parcevici informa
Moscova că Moldova s-a adresat după ajutor Curţii de la Viena şi Republicii
Polone462. Abia după ce îndeplini şi această poruncă a domnului Moldovei, P.
Parcevici îşi continuă calea spre alte state europene. În august 1673 se afla la
Viena, iar în noiembrie la Veneţia, unde transmitea scrisoarea lui Ştefan Petriceicu
de la 27 martie şi a lui G. Hăbăşescu de la 28 martie, în care ei îndemnau pe
veneţieni să înceapă războiul împotriva otomanilor, însă Veneţia nu promite nimic
şi Petru Parcevici îşi continuă calea spre Roma, unde se întîlneşte cu ambasadorul
Veneţiei P. Mocenigo. În faţa aces tuia P. Parcevici insista să fie trimisă o solie la
Moscova pen tru a atrage şi Rusia la lupta antiotomană. În legătură cu acest
eveniment cercetătorul bulgar Ivan Duicev susţinea că fiind la Roma "în concepţia
sa (a lui P. Parcevici ) asupra căi lor pe care trebuia să se meargă pentru a se ajunge
la elibera rea popoarelor asuprite intervine o schimbare. În locul orien tării către
puterile occidentale, care râmâneau în promisiuni vagi, omul care-şi consacrase
întreaga activitate şi toate for ţele cauzei de eliberare, îşi îndrepta acum privirile
către sta tul rusesc în continuă ascensiune"463. Această afirmaţie însă nu este
adeverită de sursele istorice. Documentele noi din arhiva de la Moscova prezentate
mai sus ne arată că Petru Pacevici s-a adresat Rusiei la porunca lui Ştefan
Petriceicu încă în timpul când se afla în Polonia. Evident că şi propunerea făcută
lui P. Mocenigo de a atrage Rusia la coaliţia antiotiomană se da tora tot indicaţiilor
domnului Moldovei şi nu putem vorbi de o schimbare a concepţiei lui Petru
Parcevici.

După pierderea Cameniţei, Republica Polonă nu dispunea de forţe reale pentru a

opri agresia otomană. De aceea regele a preferat pacea cu otomanii şi la 17
octombrie 1672 a fost înche iat tratatul de la Buciaci. Această pace nu corespundea
intere selor luptei antiotomane şi Rusia n-a întârziat să-şi exprime nemulţumirea
sa. Moscova considera că pacea a fost încheiată "nu frăţeşte, nu prieteneşte"464:
conform tratatului leşii cedau otomanilor Ucraina de pe malul drept al Niprului şi
desigur acest lucru nu aranja Rusia.
 Papa de la Roma de asemenea era nemulţumit de pacea otomano-polonă şi la
Varşovia este trimis nun ţiul papal amintit mai sus, P. Buonvisi. Pentru un timp
oarecare lui i-a reuşit să împace partidele ce se duşmăneau între ele şi să le
convingă în necesitatea continuării luptei împotriva otomanilor465. Drept rezultat,
în aprilie 1673 Polonia refuză să ratifice condiţiile păcii semnate la Buciaci şi
primeşte hotărârea de a se pregăti de luptă împotriva otomanilor.

Totodată trebuie să menţionăm faptul că încă la începutul anului 1673 Republica

Polonă s-a adresat Rusiei şi Austriei cu chemarea de a lupta împreună împotriva
Imperiului Otoman. Rege le propunea Rusiei ca la începutul lunii mai să trimită o
oaste de 30-40 de mii spre hotarele Moldovei. Curţii de la Viena de asemenea i se
propunea să trimită oaste prin Ungaria în Moldova. Singuri leşii sperau că la
începutul lunii mai vor apărea la hotarele Moldovei cu o oaste de 60 de mii de
oameni. Toate oşti le trebuiau să se unească şi să înceapă lupta împotriva
otomanilor466. Planul respectiv, din câte se vede, corespundea doar in tereselor
Poloniei şi era îndreptat spre realizarea gândului permanent al regelui – cucerirea
Moldovei.

Altul era planul Rusiei. În scrisoarea de răspuns regelui de la 18 martie 1673,

guvernul rus, propunea ca Rusia şi Polonia să se adreseze după ajutor şi altor puteri
creştine, iar pe otomani să-i cheme să fie ca şi mai înainte în prietenie cu amândoi
(cu regele şi cu ţarul – I.E.). În caz că otomanii nu vor în ceta războiul, atunci toţi
creştinii să se unească împotriva lor. Concomitent, ţarul amintea regelui despre
aceea că, după căderea Cameniţei, Rusia a trimis solii în ţările europene,
chemându-le la lupta antiotomonă. Referitor în trimiterea oştilor ruse la hotarele
Moldovei, guvernul rus a dat un răspuns negativ, motivând prin faptul că mai întâi
este necesar să primească răspuns din partea statelor europene, cărora Rusia s-a
adresat. În al doilea rând, se indica la neînţelegerile dintre rege şi şleahtă: să trimită
oşti la hotarele Moldovei este periculos, fi indcă regele cu senatorii N. Prajmovski,
A. Gnezdinski, cu hatma nul Sobieski şi cu alţi senatori, şi cu şleahta se află în ne
înţelegere. Concomitent, guvernul rus comunica că dacă ţări le vecine vor acorda
ajutor iar în Polonia neînţelegerile vor fi aplanate, atunci Rusia va trimite oşti467.
Aceasta era ati tudinea guvernului de la Moscova referitor la începerea acţiu nilor
militare împotriva Imperiului Otoman în primăvara anului 1673. Informaţii despre
tratativele dintre Rusia şi Republica Polonă referitor la începerea luptei împotriva
otomanilor pătrun deau şi în Moldova. Astfel, la 29 aprilie 1673 la Moscova so
seşte grecul A. Iuriev, care declara la Departamentul solilor că "în Ţara Moldovei
şi a Munteniei se bucură despre faptul că ostile măriei sale, ţarului, au venit în
Ucraina şi se roagă lui Dumnezeu, ca asupra otomanilor să obţină biruinţă, iar pe
urmă vor să ceară mila măriei sale, ţarului, în supuşenie". La 3 iu lie 1673 grecul
N. Ivanov în informaţia făcută la Kiev comunica că în Moldova cu bucurie se
aşteaptă sosirea oştirilor ruseşti şi moldovenii sunt gata să se unească cu ruşii "şi să
meargă împreună cu război împotriva turcilor, fiindcă ei, la sultanul turc sunt în
mare strâmtorare". Alte documente de asemenea menţionează speranţa ,
moldovenilor de a se elibera de sub suzeranitatea Imperiului Otoman cu ajutorul
Rusiei.

Un larg răsunet a găsit printre moldoveni şi ideea organizării unei largi coaliţii
ontiotomane. Aşa, solul Vasile Daudov, care s-a întors în Rusia la 30 mai 1675
comunica la Departamentul solilor despre aspiraţiile locuitori lor Moldovei şi
Munteniei, ce vorbeau că dacă creştinii vor ob ţine o biruinţă cât de mică asupra
turcilor, atunci şi ei sunt gata să înceapă acţiunile împotriva lor468. Credinţa
moldovenilor în faptul că ţările creştine se vor uni împotriva otomanilor era atât de
puternică, încât "moldovenii, oamenii învăţaţi" explicau cometa, care se observa în
Moldova timp de patru luni, prin aceea că "acea cometă înseamnă împăraţilor
creştini unire, iar turcilor şi busurmanilor peire"469. În asemenea condiţii, când
erau în toi pregătirile pentru organizarea unei coaliţii antiotomane, Poarta spera să
consoli deze pacea încheiata cu Polonia. În acest scop sultanul îi porunceşte lui
Ştefan Petriceicu să intervină în faţa regelui, ca acela să trimită soli la Poartă
pentru a ratifica tratatul de pace470. Ştiind despre faptul că Polonia se pregăteşte
să înceapă operaţiile militare împotriva Imperiului Otoman, Ştefan Petri ceicu şi
domnul Ţării Româneşti se adresează regelui polon cu o scrisoare adusă în tabăra
leşilor la 8 octombrie 1673. Domnii Moldovei şi Ţării Româneşti binecuvântau
intenţia regelui de a începe lupta împotriva otomanilor, îi urau succes în viitoarele
bătălii şi rugau ca, în caz de biruinţă, să nu schimbe obiceiu rile ţărilor lor, toată
puterea în Moldova şi în Ţara Româneas că să rămână în mâinile domnilor, în
cazul în care campania le şilor va suferi eşec, domnii cereau azil politic în
Polonia471. Numele solilor moldoveni, care au adus scrisoarea regelui po lon, au
rămas necunoscute, însă despre acest fapt s-a aflat foarte repede şi la Moscova.
Mai întâi Ştefan Kuniţki (1640-1684) comunică hat manului Ivan Samoilovici, iar
acesta transmite aceste ştiri la Moscova prin curierul P. Sanenko. În comunicarea
prezentată la Moscova la 6 noiembrie 1673 se spunea că în lagărul leşilor au sosit
soli de la domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, care au declarat că împrejurările
pentru a începe lupta împotriva otomani lor sunt favorabile şi muntenii au promis
un ajutor de 60 de mii de oşteni, iar moldovenii – de 40 de mii472. Ceva mai înain
te, la 24 octombrie 1673 Ştefan Petriceicu comunica principe lui Transilvaniei
Mihail Apafi că "văzând şi eu că creştinătatea s-a ridicat împotriva turcilor m-am
alăturat la ea, pentru că până acum niciodată n-au putut să-i învingă, căci primeau
la noi ceea ce doreau, ameninţându-ne cu moartea". O asemenea hotărâre a
domnului Moldovei era dictată şi de faptul că otomanii se pregăteau să numească
pasă la Hotin. Aceasta ar fi înrăutăţit cu mult situaţia Moldovei. Cronicarul Ion
Neculce era convins că "aşedzându-se în Hotin paşa, deci în Moldova, n-are dice
mai domni domnu". Ştefan Petriceicu sublinia de asemenea în scrisoarea adresată
lui Mihail Apafi că ”ruşii cu cazacii merg în Crimeea" şi îşi exprima speranţa că
polonii vor obţine biruinţă. Deci, poziţia domnului Moldovei şi a marii boierimi
era destul de clară în ajunul campaniei polone, însă poporul, conform unor date, nu
doren asemenea "eliberatori". Astfel, în scrisoaroa lui B. Zilvasi către Mihail Apafi
din octombrie 1675 se comunica că din Iaşi, de teama leşilor, a fugit toată
populaţia473. Motive pentru asemenea acţiuni erau destule. Polonii se comportau
în Moldova nu ca eliberatori, ci ca cuceritori474. Sultanul a început să bănuiască
despre legăturile secrete ale domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti cu regele polon
şi i-a obligat să trimită în Istanbul ostateci. Ceva mai târziu otomanii află noi date
referitor la legăturile lui Ştefan Petriceicu cu regele şi domnul Moldovei, împreună
cu câteva zeci de boieri, în noaptea spre 27 octombrie fuge în lagărul polonilor,
unde primi ajutor şi plecă spre Suceava. Acolo însă el şi-a găsit numai so ţia:
boierii au fugit şi aşteptau din Istanbul un nou domn475. În noiembrie 1673 a avut
loc lupta de la Hotin. Ostile ţă rilor române i-au părăsit pe otomani şi s-au unit cu
polonii. Ca rezultat, a fost obţinută o biruinţă mare asupra otomanilor. Acest fapt a
neliniştit foarte mult Poarta. Rezidentul împăratului au striac în Imperiul Otoman,
la 3 ianuarie 1674, comunica la Viena că guver nul otoman consideră Moldova şi
Ţara Românească ca pierdute 476. Otomanii au renunţat chiar şi la banii pe care ei
preferau să-i primească de la noul domn. Acum otomanilor nu le era a specula cu
scaunul Moldovei. Mai mult chiar, noul domn numit de otomani, Dumitraşcu
Cantacuzino, a primit de la ei bani – Poarta înţelegea că situaţia din Moldova
trebuie restabilită cu orice preţ 477. În continuare însă, polonii întrerup operaţiile
militare. Din Polonia sosi ştirea că regele a decedat. Încetarea operaţii lor militare a
înrăutăţit simţitor poziţia lui Ştefan Petricei cu. Situaţia lui se complica şi prin
faptul că o parte din bo ieri în frunte cu hatmanul A. Buhuş, l-au părăsit pe Ştefan
Petriceicu şi se găseau la Galaţi împreună cu noul domn numit de Poartă,
Dumitraşcu Cantacuzino. Boierii polonofili în frunte cu Miron Costin s-au aflat
aflat alături de Ştefan Potriceicu până în ultima clipă. Văzând însă slăbiciunea
Poloniei, ştiind despre faptul că domnul Ţării Româneşti, Grigore Ghica s-a întors
la otomani şi a fost în stare să se îndreptăţească, boierii moldoveni n-au do rit să
guste pâinea amară a străinătăţii şi s-au închinat turci lor. La început boierii s-au
adresat lui Ştefan Petriceicu "să-i lasă pe acasă, să-şi e fimeil şi copiii, să-i de în
laturi, să nu-i e tătarii", promiţând că vor veni iarăşi la domn. Ştefan Petriceicu,
ştiindu-i bine pe boieri, nu i-a crezut şi atunci Miron Costin i-a declarat deschis:
"Ori să fie voia măriii tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsa casăli să le e
tătarii"478 – şi 1-au părăsit pe domn. Deci, boierii moldoveni au preferat să se
închine otomaniilor. Ei n-au mers la sacrificare, asigurându-şi în felul acesta
persoana şi averea de violenţa otomanilor şi a tăta rilor. Ştefan Petriceicu şi cei
câţiva boieri rămaşi cu el şi-au dat seama că în ajutorul din partea Republicii
Polone nu mai pot spera. De aceea ei iau hotărârea de a se adresa Rusiei. La
sfârşitul lunii decembrie 1673 s-au început pregătirile pentru a trimite o solie la
Moscova. Studiind documentele păstrate în ordine cronologică, se poate stabili
faptul că la început dom nul şi boierii s-au adresat lui Nicolai Milescu. Astfel, la 26
decembrie 1673 cu o scrisoare către Nicolai Milescu se adresa Ştefan Petri ceicu.
El îl ruga să intervină în faţa ţarului pentru ca acesta să trimită oşti şi să acorde
ajutor Moldovei479. În scrisoarea lui G. Hăbăşescu şi a boierilor care mai erau cu
el către Nicolai Milescu din 26 decembrie se descria situaţia jalnică a ţării şi se
conţinea rugămintea ca Rusia să acorde ajutor în lupta împotriva otomanilor şi
tătarilor. Însă organizatorilor soliei cererea referitor la ajutor li s-a părut
insuficientă. Probabil ei credeau că se pot obţine câteva biruinţe asupra otomanilor,
fugărindu-i în felul acesta din ţară, însă libertatea căpătată tre buia menţinută.
Moldova singură nu-şi putea asigura libertatea. Era nevoie de ajutorul unui stat
mult mai puternic. De aceea la 31 decembrie 1673 Ştefan Petriceicu şi Constantin
Şerban, fostul domn al Ţării Ro mâneşti, se adresează cu o nouă scrisoare ţaru lui,
în care, în afară de rugămintea de a li se acorda ajutor militar, cereau să fie primiţi
în supuşenia Rusiei. Aceiaşi rugăminte se conţinea şi în scrisoarea mitropolitului
Dosoftei de la 6 ianuarie 1674, de asemenea adresată lui Nicolai Milescu480. Deci,
în decurs de aproape două săptămâni a fost pregătită solia ce urma să plece la
Moscova. Din documentele prezentate se vede clar că domnul şi o parte din boieri
sperau să se elibereze de otomani cu ajutorul Rusiei, iar prin intrarea în supuşenia
acesteia vedeau o garanţie a păstrării libertăţii obţinute. Reorientarea politi cii
externe de la Polonia la Rusia, în cazul respectiv, apare des tul de evidenţă.
Scrisorile menţionate mai sus uu fost aduse la Moscova de către solul lui Ştefan
Petriceicu, egumenul Fiodor. La 26 februarie 1674 Fiodor era la Moscova şi
comunica la Departamentul solilor dorinţa domnilor români de a intra în supuşenia
Rusiei şi arată la "articolele scurte" ale lui Ştefan Petriceicu şi Con stantin Şerban.
Ele prevedeau că Moldova şi Ţara Românească, intrând în supuşenia Rusiei,
trebuiau să fie apărate de oastea ru să împotriva atacurilor din partea otomanilor şi
tătarilor, iar domnii se obligau să ajute Rusiei în aceasta luptă. Astfel, Mol dova
trebuia să organizeze o oaste de 15 mii de oşti, iar Ţara Românească o oaste şi mai
mare. Domnii propuneau Rusiei chiar şi un tribut nu prea mare481. Egumenul
Fiodor de asemenea a decla rat că pentru a rezolva problema trecerii acestor ţări în
supuşenia Rusiei, la Moscova vor veni alţi soli, care să precizeze şi să definitiveze
tratatul şi să depună jurământul. Asupra exis tenţei acestor "articole scurte" a atras
atenţie încă L.E. Semionova482. Pornind de la acestea, afirmaţia lui N.A. Mohov
cum că în timpul tratativelor din anul 1674 era numai rugămintea de a elibera
Moldova de sub dominaţia otomană, fără nici un fel de condiţii, apare eronată483.
Ca rezultat al negocierilor care au loc la Moscova, ţarul cade de acord să primească
Moldova şi Ţara Românească în supuşe nia Rusiei, cu condiţia că "voi, voievozi şi
stăpânitori, n-aţi primit supuşenia fratelui nostru ...", a regelui polon484. În afară
de aceasta, Moscova era de acord cu propunerea lui Fiodor de a rezolva definitiv
problema intrării Moldovei şi Ţării Româneşti în supuşenia Rusiei atunci, când vor
sosi reprezentanţii domnului şi "vor face un tratat cinstit de supuşenie şi-l vor întări
prin jurământ de credinţă, cu boierii măriei noastre din duma de taină". Precizarea
referitor la Polonia nu era întâmplătoare. La Moscova erau multe informaţii despre
relaţiile Moldovei cu Republica Polonă. Astfel, la 20 octombrie 1673 locuitorul
Kievu lui L. Vasiliev comunica că el "a auzit, că moldovenii şi munte nii su primit
supuşenia măriei sale regelui"485. Un alt locuitor al Kievului, G. Smolovikov, la
31 ianuarie 1674 de asemenea de clara că el a fost în Moldova şi în Ţara
Românească şi cum numai polonii au trecut Nistrul "stăpânitorii Moldovei şi
Munte niei, cu moldovenii şi muntenii, au primit supuşenia măriei sale
regelui"486. În ceea ce priveşte ajutorul militar, Rusia începe operaţiile
militare487. În scrisoarea din 10 martie 1674 ţarul co munica domnilor că a dat
poruncă oştilor să înceapă lupta împo triva lui Petru Doroşenco, otomanilor şi
tătarilor, cu scopul "ca ei să nu facă război pe pământurile voastre". Acţiunile
Rusiei erau un ajutor esenţial şi Poloniei. Ast fel, în convorbirea solului rus Vasile
Teapkin cu cancelarul polon M. Radziwill, ultimul a menţionat că, datorită
acţiunilor milita re ale oştilor ruse împotriva Crimeei, tătarii n-au putut acor da
ajutor otomanilor. M. Radziwill de asemenea ruga ca Rusia să continue operaţiile
militare împotriva Azovului şi Crimeei488. Însă acţiunile Rusiei împotriva
otomanilor şi tătarilor nu s-au încununat de un succes deplin din cauza politicii
neconsecvente a regelui polon Ian Sobieski. Rezidentul Curţii de la Viena la
Istanbul I.G. Kindsberg în doua scrisori din 2 aprilie şi 26 mai 1674 comunica
împăratului despre tratativele secrete dintre Ian Sobieski şi Poartă şi afirma că
numai politica trădătoare a regelui polon i-a silit pe ruşi să înceteze operaţiile
milita re împotriva Imperiului Otoma şi să se retragă peste Nipru 489. Despre
negocierile dintre Republica Polonă şi Imperiul Otoman, despre stăruinţele
diplomaţiei franceze490 în aceste tratative deveni cu noscut şi la Moscova491.
Acţiunile lui Ian Sobieski, refuzul împăratului Leopold să înceapă operaţiile
militare împotriva otomani lor, le-a permis ultimilor să trimită forţe mari şi să
ruineze Ucraina. Faptele întreprinse de Ian Sobieski 1-a mâniat pe ruşi şi ei au
refuzat să mai acorde ajutor polonilor. Evident, politica lui Ian Sobieski s-a răsfrânt
negativ şi asupra situaţiei Moldovei. Fără o susţinere externă efectivă, Ştefan
Petriceicu nu se putea menţine în scaunul ţării. În faţa oştilor otomane şi tătăreşti el
a fost nevoit să părăsească ca pitala ţării şi scaunul Moldovei a fost ocupat de
Dumitraşcu Cantacuzino. Împreună cu Ştefan Petriceicu, dintre boieri, în Polonia
au plecat hatmanul G. Hăbăşescul, mitropolitul Dosoftei, boierii Durak, Hrijdeu şi
Mihalachi. Moscova a aflat relativ re pede despre faptul că Ştefan Petriceicu a fost
alungat de către otomani. Unul dintre primii care a comunicat despre aceasta a fost
pol covnicul din Perеiaslavl D. Karaiciatol492. În scrisoarea din 20 ianuarie 1674,
primită la Kiev la 10 februarie, el comunica că domnul Moldovei, împreună cu
polonii, s-a retras din Iaşi şi a plecat spre Suceava, iar otomanii au numit un nou
domn în scaunul ţării. Cu toate acestea, egumenul Fiodor a insistat ca să ple ce la
Ştefan Petriceicu cu scrisoarea ţarului493, pe care a şi primit-o (scrisoarea
menţionată, mai sus din 10 martie). După aceea el luă calea spre Moldova. Să
vedem acum, cum sunt apre ciate aceste negocieri în literatura istorică? Istoricul
român A.D. Xenopol vedea importanţa negocierilor în aceea că ele "au deschis
bateriile politicii ruseşti în ţările române”. O apreciere care nu corespunde
realităţii. În orice caz, evenimentele ulterioare din ultima treime a secolului al
XVII-lea despre care se va relata mai jos, n-o confirmă. Cercetătorul sovietic I.
Ceoban era de părerea că în urma negocierilor de la Moscova, Rusia a primit
Moldova şi Ţara Românească în su puşenie veşnică, însă din cauza depărtărilor
mari, lipsa hotarelor comune dintre Moldova şi Rusia, din cauza războaielor Rusiei
cu Polonia şi Suedia acest tratat n-a fost tradus în viaţă494. Materialele soliei lui
Fiodor prezentate mai sus ne vorbesc în să clar că nu este vorba de nici un tratat
dintre Moldova şi Rusia. De asemenea, n-avem nici un motiv să afirmăm că
Moldova şi Ţara Românească au fost primite în supuşenia Rusiei. N.A. Smirnov
era de părere că guvernul rus, în principiu, a fost de acord să pri mească Moldova
şi Ţara Românească în supuşenia Rusiei, cu condiţia că aceste ţări n-au încheiat un
tratat asemănător şi cu Polonia495. T.A. Stoianovici scrie că în urma rugăminţii lui
Ştefan Petricei cu şi Constantin Şerban, în august 1674, a fost încheiat un tra tat cu
Rusia în care ţarul a promis să acorde ajutor militar496. N.P. Chiricenco considera
că negocierile au fost întrerupte, deoa rece Rusia în acest timp era ocupată cu
luptele interne ce s-au început în Ucraina497. N.A. Mohov socotea că referitor la
intra rea Moldovei în supuşenia Rusiei la Moscova a fost dat un răs puns în doi
peri, promiţând să trimită oameni în Moldova "pentru a cunoaşte pământurile şi
locurile voastre"498. L.N. Puşkariov şi L.E. Semionova au demonstrat lipsa de
temei a acestei afirmaţii, deoarece propunerea de a trimite oameni "pentru a
cunoaşte pământurile şi locurile" îşi avea începutul în Moldova. L.N. Puşkariov şi
L.S. Semionova afirmă just că la rugămintea lui Ştefan Petriceicu şi a lui
Constantin Şerban guvernul rus a răspuns destul de clar că îi "laudă" pentru dorinţa
de a primi supuşenia Rusiei, însă se înăinta condiţia, ca ei să nu fie legaţi de
Polonia499. Apreciind tratativele din 1674, L.E. Semionova sublinia că ele "n-au
dat rezultate pozitive. Guvernul rus nu era interesat în înăsprirea relaţiilor cu
sultanul, cu atât mai mult că, situaţia politică în cnezate era instabilă" 500. Cu
această părere, credem, trebuie să fim de acord. După alungarea lui Ştefan
Petriceicu din Moldova, guvernul rus continua să se intereseze de activitatea lui şi
a fostului domn al Ţării Româneşti Constantin Şerban. Astfel, unul dintre solii ruşi
trimişi în Republica Polonă avea sarcina să afle dacă "foştii domni ai Moldovei si
Valahiei, care sunt în Polonia, au vreo ocupaţie sau trăiesc în chefuri"501.
Materialele din arhiva de la Moscova ne arată că retrăgându-se în Polonia, Şte fan
Petriceicu ţinea legături strânse cu solul Rusiei Vasile Teapkin, care era acolo,
dându-i, după cum mărturisea însuşi solul rus, "sfaturi bune"502. Ştefan Petriceicu
a trimis la Vasile Teapkin pe secretarul său Mihail, care, de la numele fostului
domn şi al fostului hatman, a declarat că dacă oastea rusă se va apropia de hotarele
Moldovei, atunci toţi moldovenii se vor bu cura şi vor participa la lupta împotriva
otomanilor503. Trebuie să menţionăm că aceasta era starea de spirit a tuturor
moldovenilor nu numai a celor refugiaţi în Polonia. Astfel, la 17 mai 1674
locuitorul Kievului I. Pavlov, care fusese în Moldova şi Muntenia, declara
următoarele: "Moldovenii şi sârbii, şi grecii, şi munte nii, şi arbănaşii, şi boierii, se
roagă lui Dumnezeu neîncetat ca oastea măriei sale să vină în Ţara Moldovei, şi
cum numai ea va veni, toţi ei se vor supune măriei sale si vor merge la război
împreună cu ruşii împotriva turcilor"504. O asemenea stare de spirit a
moldovenilor era fixată la 1674 şi de negustorul din Kiev T. Dorohin505. După
alungarea lui Ştefan Petriceicu din ţară, în Moldova vin să ierneze tătarii. Cu
durere în suflet descrie Ion Neculce si tuaţia jalnică a Moldovei: "Dece au întrat-au
tătarii în ţară, ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşedzat la iernatic pin sate, pe
oameni, din Prut până în Nistru şi mai sus, până în apa Jijiei, nimărui nefiindu nice
o milă de săraca de ţară cum aru hi fostu ţara fără domnu .... Rămas-au beţâi
oameni numai cu sufleteli, bătuţi şi struncinaţi, cum era mai rău şi mai amar, cum
nu să poate nice a scrie, nice a să povesti caznele şi uci surile lor ce au avut de
tătari". Temându-se de venirea oşti lor ruse sau polone, otomanii au poruncit să fie
ruinate cetăţile Hotin, Neamţ şi Suceava, în felul acesta, credeau otomanii, polonii
sau ruşii nu se vor putea întări în Moldova, iar moldovenii nu se vor putea răscula
împotriva otomanilor. În iarna anului 1674-1675 regele Poloniei Ian Sobieski
înterprinde o nouă campanie împotriva otomanilor. Ca rezultat, lângă Hotin a fost
nimicit un detaşament de otomani, care, dacă credem grecului H. Ivanov, sosit la
Moscova în ianuarie 1675, numară 30 de mii de oameni506. Ocupând Soroca, Ian
Sobieski î1 numeşte domn al Moldovei pe Ştefan Petriceicu507. În continuare însă,
campania din Moldova a suferit eşec, ţara a fost şi mai mult pustiită. Conform
informaţiilor lui Vasile Teapkin, polonii du ceau în Moldova o politică aspră. El
comunica la Moscova urmă toarele: "polonii, fiind în Moldova, au ruinat definitiv
şi au dat foc bisericilor şi mănăstirilor, inventarul bisericesc 1-au prădat, pe
episcopi, pe egumeni şi pe preoţi ... pe mulţi i-au omorât şi în biserici ... cu
captivele se duceau"508. Urmărind scopul de a ocupa Moldova şi Ţara
Românească, în primăvara anului 1675 regele Poloniei din nou se adresează Ru
siei după ajutor. Solul polon, A. Kladniţki, sosit în Rusia în aprilie 1675, îndemna
Moscova să fie de acord să unească oastea rusă cu cea polonă pentru a întreprinde
o campanie în Moldova, unde, după cum promitea solul polon, "ostile unite" vor
putea fi hrănite. Şi de data aceasta Rusia refuză să contribuie la realizarea
planurilor regelui polon509. Este clar că asemenea ac ţiuni ale leşilor nu puteau
rămâne în afara atenţiei lui Şte fan Petriceicu şi Constantin Şerban şi ei continuau
negocieri le cu guvernul rus. Scrisoarea ţarului trimisă cu egumanul Fiodor a ajuns
la foştii domni. Mult timp în Rusia despre aceasta nu se ştia nimic şi în iulie 1674
Moscova se interesa de soar ta lui Fiodor. Voievodul de Kiev, Trubeţkoi, comunica
ţarului că Fiodor a sosit în Kiev la 28 martie, iar la 1 aprilie el a plecat mai departe
şi de atunci nimic nu s-a auzit despre el510. Abia la 15 iulie 1675 Ştefan Petriceicu
şi Constantin Şerban, prin solii Radu şi Petraşcu, comunicau ţarului că scrisoarea
trimisă cu Fiodor a ajuns la destinaţie. În epistola adresată ţarului foştii domni mai
spun că "după ce am citit acea car te, a măriei tale, noi am trimis acea carte în Ţara
Moldovei şi în Ţara Munteniei şi acea carte au citit-o în faţa boierilor credincioşi ...
şi în faţa mitropolitului, şi în faţa episcopilor, şi în faţa egumenilor, şi ascultând-o,
cu toţii s-au bucurat ... ". Totodată, se arată că boierii şi slujitorii cultului le-au scris
lor depeşe în care îşi exprimau speranţa de a fi "credincioşi şi să fim supuşi măriei
voastre". Foştii domni din nou rugau să fie "supuşi măriei tale", iar "domnia
voastră să binevoiască a ne da în ajutor oameni şi arme". La 13 august 1675 Alexei
Mihailovici răspundea la epistola foştilor domni şi îi informa despre măsurile
concrete luate de Rusia împotriva duşmanilor Moldovei. Referitor la primirea
ţărilor române în supuşe nia Rusiei urma un refuz amabil: pentru dorinţa lor, ţarul
îi "lăuda milostiv" pe foştii domni şi îi chema "să aveţi nădejde în noi, marele
domnitor, în măria noastră ţarul, în închinarea voastră să fiţi nestrămutaţi năzuinţei
voastre pentru credinţa creştină pravoslavnică ... Iar noi, marele domnitor, măria
noas tră ţarul, nu vom înceta de a vă arăta mereu mila noastră domnescă" 511. La
18 august de la Departamentul solilor a fost trimisă o depeşă voievodului de Kiev
A.A. Goliţân în care se comunica, că lui Radu şi Petraşcu li s-a permis să plece din
Moscova, iar din Kiev să li se permită să plece acolo, unde vor dori ei. După aceste
negocieri, adresările către Rusia cu rugămintea de a acorda Moldovei ajutor
continuau. Aşa, în sep tembrie 1675 fostul hatman al Moldovei Gr. Hăbăşescul se
adresa lui V.Teapkin cu rugămintea ca solul rus să intervină pe lângă ţar, ca el să
nu permită "peirea acestor pământuri creştine" (Moldova şi Ţara Românească-I.E.)
şi să trimită oşti în Crimeea512. În anul 1675 politică externă a Poloniei suferă
schimbări. Probabil, asupra acestui fapt au influenţat şi negocierile secrete ale lui
Ian Sobieski cu Poarta care au avut loc mai înainte. În iunie 1675 Re publica
Polonă şi Franţa au încheiat un acord secret, conform căruia polonii trebuiau să
înceapă operaţiile militare împotriva Bran denburgului şi Austriei. Franţa, la rândul
său, s-a obligat să plătească Republicii Polone o mare sumă de bani pentru războiul
împotriva Brandenburgului şi i-a promis că va contribui la res tituirea teritoriilor
cucerite de otomani513. Dar, mai întâi de toa te, trebuia de încheiat războiul cu
Imperiul Otoman. În martie 1676 grecul A. Balaban comunica curierului rus N.
Alekseev, care se afla în Polonia, date despre intenţiile regelui polon de a încheia
pace cu Poarta şi că mijlocitori în această chestiune sunt hanul Crimeei 514,
domnul Moldovei515 şi domnul Ţării Româneşti516. Acelaşi A. Balaban îi spunea
lui N. Alekseev că dacă va fi înche iată pacea între Polonia şi Imperiul Otoman,
sultanul va începe operaţi ile militare împotriva Rusiei517. La 17 octombrie 1676,
contrar in tereselor luptei antiotomane, Polonia semnează la Juravno un tratat de
pace cu Poarta. Reacţia Rusiei la această acţiune a Poloniei a fost negativă. Printre
dosarele Departamentului so lilor de la Arhiva de Stat a Actelor Vechi de la Mosco
va se păstrează şi o "Opinie" anonimă referitor la pacea polono-otomană, unde
acest act este numit "crimă din partea regelui". Autorul "Opiniei" recomanda ca pe
viitor Rusia să încheie cu Imperiul Otoman o pace trainică, să reţină Polonia de la
acte agresive şi să ia măsuri pentru a ţine Kievul cu toată Ucraina în veci518.
Pentru Moldova pacea otomano-polonă însemna întărirea pozi ţiilor Porţii în ţară.
Oştile polone trebuiau să părăsească ce tăţile moldovene, regele se obliga ca în
viitor să nu trimită detaşamente pentru a jefui ţara. Otomanii s-au obligat să nu per
mită popoarelor de la hotare să năvălească asupra Poloniei519. Semnarea păcii cu
Polonia a dezlegat otomanilor mâinile pentru acţiuni active împotriva Rusiei şi ei
încep pregătirile pentru a agresia în Ucraina. Ştiri despre aceste pregătiri ale
otomanilor soseau şi din Moldova520. Încă în secolul al XIX-lea au fost publi cate
câteva documente interesante referitor la poziţia domnului Moldovei faţă de
agresia otomană asupra Ucrainei. Astfel, grecul Alexei în iulie 1677 comunica că
sluga sa, un moldovean, a fost trimis în Moldova pentru lucruri de negoţ. Aflând
despre aceas ta, domnul Moldovei 1-a chemat la el şi i-a spus că întorcându-se în
Ucraina, să-i comunice hatmanului Ivan Samoilovici, că oastea otomanilor în
frunte cu Ibraghim-paşa se află la Tighina. Dom nul Moldovei totodată i-a spus că
turcii au de gând să atace Cighirinul şi şi-a exprimat speranţa că ruşii vor obţine bi
ruinţă asupra "duşmanului sfintei cruci" şi a declarat că şi "noi ... acestor lucruri
sfinte vom ajuta"521. La începutul lunii august 1677 oştile otomano-tătare au ase
diat Cighirinul, însă au suferit înfrângere522. La aceasta, într-o anumită măsură, au
contribuit şi moldovenii din tabăra otomanilor. Astfel, la 17 august, un moldovean
a fugit din tabăra otomană în Cighirin şi i-a preîntâmpinat pe asediaţi că otomanii
sapă un tunel sub peretele cetăţii cu scopul să-1 arunce în aer523. De sigur, imediat
au fost luate măsurile necesare. Prima campanie asupra Gighirinului s-a încheiat cu
fuga oştilor otomano-tătare, în componenţa cărora erau şi detaşamente de
moldoveni, munteni, sârbi etc. Despre atitudinea Rusiei faţă da popoarele creştine
e remarcabil următorul fapt. Urmărind duşmanul, oastea rusă a ajuns un
detaşament, unde erau moldoveni şi sârbi. Ruşii s-au înţeles cu aceştia şi ei eu
plecat nestingheriţi, otomanii însă au fost nimiciţi 524. Acest fapt ne dovedeşte că
între popoarele creştine din Imperiul Otoman şi ruşi, ucraineni nu era nici un fel de
duşmănie. Ruşii înţelegeau că moldovenii şi alţi creş tini erau nevoiţi să participe
împreună cu otomanii la campaniile militare. Însă, în afară de urmăriri spontane, o
contraofensi vă, generală a oştilor ruse n-a urmat, fapt ce a trezit nedumeri rea
contemporanilor. Astfel, arhimandritul Solomon din Moldova, într-o scrisoare
către P. Tatarinov, îl felicita cu biruinţa asupra otomanilor şi totodată îşi exprima
nedumerirea referitor la faptul că ruşii nu i-au urmărit, pe otomani. După părerea
noas tră, N.A. Smirnov just lămureşte acest lucru prin aceea că în acest timp Rusia
urma politica sa tradiţională în relaţiile cu Imperiul Otoman: ea nu dorea război cu
otomanii, mai ales că ră mase singură, fără Polonia. Suferind înfrângere, otomanii
încep pregătirile pentru o nouă campanie asupra Cighirinului. Despre aceasta
moldovenii comuni cau persoanelor sosite din Rusia şi Ucraina. Astfel, în toamna
anului 1677 pârcălabul Sorocii îi comunica locuitorului Ucrai nei I. Trofimov,
trimis în Moldova pentru a aduna informaţii, date despre pierderile otomanilor sub
Cighirin şi despre intenţiile lor de a începe o nouă campanie asupra acestui oraş.
De aseme nea, vistiernicul Ursache comunica unui locuitor al Kievului, ca re se
afla la Iaşi date despre pierderile otomanilor sub Cighirin şi despre ordinul
sultanului dat domnilor Moldovei şi Ţârii Româ neşti de a fi gata pentru o nouă
campanie militară525. În aceste condiţii, Rusia face încercarea de a încheia pa ce
cu otomanii. La 12 decembrie 1677 spre Istanbul se porneşte o solie în frunte cu A.
Porosukov. Solia lui A. Porosukov reprezintă un interes deosebit şi din punctul de
vedere că ne oferă anumi te informaţii despre modul de întâlnire a solilor străini in
Moldova. Astfel, ajunşi la Soroca, solii din Rusia au cerut că ruţe şi hrană pentru a-
şi putea continua calea, însă pârcălabul Sorocii n-a satisfăcut această rugăminte,
motivând prin aceea ca oraşul era sărăcit de pe urma otomanilor şi tătarilor, însă
nu-i exclus că s-a procedat anume aşa din ordinul otomanilor. Solii din Rusia au
primit călăuză pe Roman Vâsoţki, traducător din limbile rusă si polonă, care i-a
adus până la palatul domnului. In sala din mijloc ei au fost întâmpinaţi de marele
logofăt N. Racovită, după aceea uu mers în sala unde se afla domnul ţării. A.
Porosukov ne descrie atmosfera de primire, cine dintre boieri erau de faţa. Aşa, în
dreapta domnului erau hatmanul Gavril Costache, marele logofăt Nicolai Racoviţă,
marele vornic Ilie Sturza, Savin Dmitrieivici, marele slujer şi Grigore Tenja,
marele vornic al Ţării de Sus (A. Porosukov a indicat eronat că acesta era vornic al
Ţării de Jos - I.E.), în stânga domnului erau Grigore Spăta rul, logofătul al treilea,
Grigore Ursachi, marele vistiernic şi încă patru turci. Deci, acţiunile domnului şi
ale boierilor erau strict controlate de otomani. Cu toate acestea, A. Porosukov a
avut o convorbire secretă cu domnul Moldovei, la care au fost discutate unele
probleme ale relaţiilor dintre Polonia si Imperiul Otoman526. După primirea avută
in Iaşi, solia şi-a continuat calea spre Istambul. Misia lui A. Porosukov la Poartă s-
a terminat cu insucces. Otomanii au declarat că pacea este posibilă numai cu condi
ţia ca Rusia să cedeze Cighirinul şi alte oraşe ucrainene. Întorcându-se din Imperiul
Otoman, A. Porosukov trece prin Moldova, unde ia răşi a avut o convorbire cu
domnul Moldovei. Gheorghe Duca se orienta foarte bine în situaţia politică, de
aceea, pentru a evita o nouă campanie a otomanilor asupra Cighirinului, el îl
sfătuia pe A. Porosukov ca oastea rusă să înceapă operaţiile militare împotriva
tătarilor din Crimeea. Domnul Moldovei îl încredinţa pe A. Porosukov că în acest
caz tătarii vor refuza să-i ajute pe otomanii, iar turcii, fără tătari, nu vor începe ope
raţiile militare. A. Porosukov a mai primit ştiri preţioase în Moldova "de la
oamenii binevoitori măriei sale"527. Aceste date, trimise de solul rus din Moldova
erau foarte importante şi ele eu contribuit la determinarea planurilor de mai departe
ale Ru siei. Guvernul rus s luat măsuri în vederea întăririi Kievului a
Cighirinului528. La indicaţia tarului, pe 28 februarie 1678, hatmanul Ivan
Saimolovici se adresa domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti cu rugămintea să-i
comunice date referitor la viitoarea campanie oto mană: cine se va afla în fruntea
oştilor otomano-tătare şi când se vor începe operaţiile militare. Ceva mai târziu,
Gheorghe Duca comunica unele date hatmanului529. Respingând pacea cu Rusia,
Poarta a luat noi măsuri pentru a-şi asigura hotarele din partea Poloniei. De aceia în
aprilie 1678 între Imperiul Otoman şi Polonia la Istanbul a fost încheiat un nou
tratat de pace. Până acum cercetătorilor le era cunoscută doar o copie italiană
publicată in colecţia E. Hurmuzaki530. Prin tre documentele Departamentului
solilor am găsit traducerea în limba rusă a acestui tratat, traducere care ne permite
să stabilim că noul tratat polono-otoman a fost semnat la 6 aprilie531. Conform
unui articol al tratatului, se prevedea că, dacă sultanul va începe război împotriva
vre-unei ţări, împreună cu domnii Mol dovei, Munteniei şi cu principele
Transilvaniei şi va fi tri mis un curier la rege, atunci Polonia va trebui să ajute
Imperiul Otoman şi să refuze duşmanii Porţii. Deci, acest tratat prevedea formarea
unei alianţe militare polonootomane. Concomitent, prin acest tratat Poarta
intenţiona să preîntâmpine acţiunile antiotomane ale domnilor Moldovei. De aceea,
unul din articolele tra tatului interzicea regelui să-i primească pe domnii moldoveni
fu gari şi cerea predarea lor sultanului. Domnului Moldovei i se permitea să fie în
relaţii bune cu Polonia atâta timp, cât ase menea relaţii Curtea de la Varşovia le va
avea cu Poarta. Înche ind pace cu Polonia, otomanii încep pregătiri intense pentru o
nouă campanie asupra Cighirinului. În urma celei de-a doua cam panii în Ucraina,
otomanii au cucerit oraşele Cighirin, Kanev, Kosun şi altele. Toată Ucraina de pe
malul drept al Niprului a nimerit în mâinile otomanilor şi tătarilor. Suferind
înfrângere, oastea rusă a fost nevoită să se retragă peste Nipru. Astfel, după
cucerirea Cameniţei de către otomani, statele europene n-au fost în stare să
organizeze o puternică coaliţie antiotomană, iar acţiunile răzleţe ale Rusiei şi
Republicii Po lone împotriva Imperiului Otoman nu s-au încununat de succes.
Speranţele moldovenilor de a se elibera de sub suzeranitatea otoma nă cu ajutorul
Poloniei sau Rusiei continuau sa rămână doar speranţe.

III Medierea Moldovei în negocierile ruso-otomane din anii 1678-1681

După campaniile otomanilor în Ucraina, Rusia continua să de pună eforturi în

vederea încheierii păcii cu Poarta. Încercarea făcută în primăvara anului 1678
suferise eşec. La 1 iunie 1678 otomanii refuzau să semneze pacea cu Rusia532.
Ceva mai târziu, la această acţiune este atras şi Nicolai Milescu. Din însărcinarea
guvernului rus, la 22 noiembrie 1678, el se adresa cu o scrisoa re nepoţilor săi din
Moldova. Scrisoarea lui Nicolai Milescu a servit drept imbold pentru antrenarea
domnului Moldovei la negocierile de pace dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Solul
domnului Moldovei, Ioan Belevici, sosit la Moscova în primăvara anului 1679, în
convorbirea avută cu Nicolai Milescu susţinea că nepoţii lui îndată ce au primit
scrisoarea trimisă de Nicolai au comunicat domnului ţării. Ca rezultat, Gheorghe
Duca a trimis la Istanbul pe marele logofăt Miron Costin cu misiunea să afle
intenţiile Porţii. Miron Costin reuşeşte să afle de la persoanele de încredere ale
sultanului că Poar ta, după campaniile de la Gighirin tinde spre încheierea păcii cu
Rusia. Întorcându-se din Istanbul, la Dunăre, Miron Costin s-a întâlnit cu
serascherul Cara-Mehmed-paşa şi a cerut un salvconduct pentru o persoană, ca să
poată pleca nestingherit la Moscova533. Deci, domnul Moldovei se include în
chestiunea încheierii păcii dintre Imperiul Otoman şi Rusia în urma demersului lui
Nicolai Milescu, făcut la cererea guvernului de la Moscova. In lumina acestor
documente, afirmatia unor savanţi cum că Gheorghe Duca, la cererea sultanului, şi-
a propus serviciile sale Rusiei534, apa re inexactă. În răspunsul adus lui Nicolai
Milescu de moldoveanul D. Dmitriev se spunea că Poarta înclină spre încheierea
păcii cu Rusia, dar cere sa i se cedeze o parte din Ucraina. Sultanul cerea acea
parte a Ucrainei, care trecuse la Imperiul Otoman conform trata telor de pace cu
Republica Polonă de la Buciaci (1672) şi Juravno (1676) şi era sub cârmuirea, la
început a lui Petru Doroşenko, apoi a lui Iurie Hmelniţki. În scrisoarea amintită se
propunea to todată mijlocirea domnului Moldovei în negocierile de pace ruso-
otomane535. La 31 decembrie 1678 din Moscova spre Imperiul Otoman se
porneşte solul Rusiei Vasile Daudov. Fiind în drum spre Moldova, la rugămintea
lui Nicolai Milescu, soliei lui Vasile Daudov i s-a alăturat grecul R. Markov, care
i-a condus pâna la Iaşi. In mai 1679 R. Markov comuni ca la Departamentul
solilor, că el 1-a însoţit pe Vasile Daudov până în Ţara Moldovei, unde solul a
transmis domnului ţării scrisoarea ţarului şi a avut cu el o convorbire secretă.
Despre esen ţa convorbirii cu domnul Moldovei avem informaţii din raportul lui
Vasile Daudov prezentat la Departamentul solilor dupa întoarce rea din Imperiul
Otoman. Din raport aflăm că Vasile Daudov a sosit la Iaşi la 20 martie 1679, iar a
doua zi a avut o convorbire cu domnul Moldovei Gheorghe Duca. Domnul
Moldovei şi-a exprimat uimirea referitor la aceia că oastea rusă nu i-a urmărit pe
otomani în timpul primei campanii asupra Cighirinului. Gheorghe Duca era
convins că dacă oastea rusă ar fi început o contraofensivă pu ternică, nici un turc n-
ar fi rămas în viaţă. Domnul ţarii îi comunica totodată solului Rusiei date despre
discuţiile de la Poartă referitoare la orientarea politicii externe otomane. După
spusele lui Gheorghe Duca, sultanul intenţiona să continue răz boiul împotriva
Rusiei, însă la Poartă erau şi adepţi ai înche ierii păcii cu ea. Astfel, muftiul, vizirul
şi unele paşale ce reau ca sultanul să pună capăt războiului cu Rusia şi să înche ie
pace. Sultanul însă intenţiona să cucerească toată Ucraina, care fusese cândva în
stăpânirea lui Bogdan Hmelniţki. De aceea muftiul i-a amintit despre cele două
campanii asupra Gighirinului în urma cărora, după spusele domnului Moldovei,
evident exa gerate, otomanii ar fi pierdut 100 mii de oameni. În fine, inten ţiile
războinice ale sultanului au mai fost potolite şi el po runci să fie trimis spre
Moscova un ciauş cu cererea ca Rusia să cedeze Ucraina. În acest timp însă, la
Istanbul deveni cu noscut faptul că în Moldova a sosit un sol din Rusia, de aceea
ciauşul aşa şi n-a mai părăsit capitala otomană. Concomitent sultanul îi porunci
domnului Moldovei să trimită solii săi la Moscova, care trebuiau să insiste asupra
cedării Ucrainei otomanilor. Toate aceste informaţii primite de la domnul
Moldovei au fost expediate de Vasile Daudov la Moscova diacului Larion Ivanov
cu moldoveanul Alexandru, care a fost trimis în Moldova de hatma nul Ivan
Samoilovici. La 22 martie 1679 Vasile Daudov îşi continuă calea spre Istanbul536.
După întâlnirea cu Vasile Daudov, în scurt timp, domnul Moldo vei pregăteşte o
solie spre Moscova. La 23 martie 1679 Gheorghe Duca se adresa cu o scrisoare lui
Nicolai Milescu, în care indica cauzele ce l-au mobilizat să-şi propună serviciile în
calitate de mijlocitor la negocierile dintre Rusia şi Imperiul Otoman şi îl ruga să
contribuie şi el la aceasta537. Din porunca domnului, la 24 martie cu o scrisoare
către Nicolai Milescu se adresa şi unul din tre nepoţii săi (numele nu este indicat,
se ştie că Nicolai Milescu avea doi nepoţi în Moldova – Ioan şi Ştefan-I.E.). El îi
co munica că hoardele tătare din Crimeea şi din Bugeac împreună cu turcii vor
pleca în Zaporojie, unde intenţionează să construiască două oraşe538.

La 25 martie 1679 din Iaşi spre Moscova lua calea solul lui Gheorghe Duca,
Ioan Belevici539 . La Departamentul solilor Ioan Belevici relata despre situaţia
grea a Moldovei şi a exprimat do rinţa boierimii moldovene de a se elibera de sub
dominaţia oto mană cu ajutorul Rusiei540. Insă tema principală a negocierilor a
fost problema încheierii păcii cu Poarta şi mijlocirea domnului Moldovei. Din
răspunsurile lui Ioan Belevici la întrebările primi te la Departamentul solilor
rezultă că Gheorghe Duca l-a trimis în Rusia la indicaţia persoanelor cu autoritate
de la Poartă541. Cu toate acestea, o anumită taina în sosirea lui la Moscova era.
Astfel, Ioan Belevici comunica că a plecat din Moldova sub pretextul ca merge la
Kiev pentru "a răscumpăra prizonieri"542. Acest fapt nu-i întâmplător. Mai sus s-a
arătat că in Imperiul Otoman erau şi adver sari ai încheierii păcii cu Rusia. Anume
de ei se temea domnul Moldovei şi, trimiţând solia spre Rusia, s-a stăruit să ţină in
taină scopurile ei. Totodată, când veni vorba despre înapoierea în Moldova, Ioan
Belevici a declarat că se va întoarce pe o alta cale, nu pe aceea pe care a venit la
Moscova.

Un anumit interes prezintă motivele ce 1-au determinat pe Gheorghe Duca să

participe activ la negocierile de pace dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Mai întâi,
comunica Ioan Belevici, aceasta se face "în numele creştinităţii", iar pe urmă
"pentru uşurarea creştinităţii, pentru că creştinii, aflaţi sub jugul păgân, mai ales
ace ia care trăiesc în Ţara Moldovei, suferă de pe urma păgânilor greutăţi de
neîndurat"543. Ioan Belevici spunea că domnul Moldovei "a mai fost îndemnat de
faptul că sultanul Otomanii a tri mis la hanul Crimeei pentru ca el să-l împace cu
măria sa ţarul şi i-a poruncit să ceară Ucraina şi Kievul", şi sfătuia ca ţarul să
refuze cererea hanului. Concomitent, solul moldovean promitea că, "dacă marele
domnitor îi va spune lui Duca sa mij locească această pace, atunci sultanul Turciei
nu va mai vorbi şi nu va mai pomeni despre aceste articole..."544. Deci, scopul
principal al soliei lui Ioan Belevici era de a anunţa oficial că Poarta este de acord
să încheie pace cu Moscova şi de a primi consimţământul guvernului rus la
mijlocirea păcii de către dom nul Moldovei, promiţând chiar că şi otomanii vor
renunţa la cere rea lor de a li se ceda Ucraina de pe malul drept al Niprului. Insă la
Departamentul solilor Ioan Belevici a fost rugat ca el "nu după obiceiul solilor, ci
ca un creştin ortodox" să comunice condiţiile Porţii. Ioan Belevici a răspuns că
turcii pretind la o parte din Ucraina545.
 Totodată trebuie menţionat faptul că boierimea moldoveneas că se stăruia să
câştige şi ea ceva în urma încheierii păcii dintre Rusia si Imperiul Otoman. Boierii
moldoveni urmăreau scopul ca Rusia să devină garant al autonomiei Moldovei în
sistemul Imperiu lui Otoman. Aşa, în convorbirea avută cu Nicolai Milescu, Ioan
Belevici i-a atras atenţia, că în tratatul de pace otomano-polon erau şi articole, care
prevedeau păstrarea religiei creştine, iar dom nii în acele două state (Moldova şi
Ţara Românească -I.E.), con form obiceiurilor vechi, să fie creştini ortodocşi, nu
busurmani. Ioan Belevici exprima dorinţa moldovenilor, ca şi în tratatul de pace
ruso-otoman să fie prevăzute articole, care să asigure auto nomia ţării: după
obiceiul vechi credinţa creştină ortodoxă în Moldova şi Muntenia să nu fie stricată
şi bisericile să rămână întregi, la scaunul ţării să fie numiţi creştini ortodocşi şi nu
din busurmani sau de altă credinţă. Această rugăminte era îna intată de Ioan
Belevici şi la sfârşitul anului 1679, în timpul ce lei de-a doua solii în Rusia. El
ruga, ca după încheierea păcii Ţara Moldovei şi Ţara Munteniei să nu-şi piardă
libertăţile ca re le au, turcii să nu numească paşale în aceste două ţări, să nu
pustiască bisericile, ca ele să nu-şi piardă credinţa creşti nă. Aşa deci, boierimea
moldovenească intenţiona ca Rusia, semnând pacea cu otomanii, sa-şi asume
obligaţia de a nu permite Porţii transformarea Moldovei în paşalâc turcesc.
Concomitent, boierii moldoveni au prevăzut şi situaţia, că pacea dintre Ru sia şi
Imperiul Otoman nu va fi încheiată, ci va fi organizată o largă coaliţie antiotomană
a ţărilor europene. În acest caz, Ioan Bele vici, exprima dorinţa boierimii
moldovene de a se elibera de sub dominaţia otomană cu ajutorul armelor546. La 10
mai 1679 Ioan Belevici a fost primit de ţarul Fiodor Alexeevici. La propunerile
solului moldovean, ţarul a răspuns cu o scrisoare de la 12 mai. În ea se saluta
tendinţa lui Gheorghe Duca de a contribui la procesul încetării operaţiilor mili tare
dintre Rusia şi Imperiul Otoman, se exprima dorinţa de a fi "în pri etenia
străveche" cu sultanul. Guvernul rus a primit propunerea lui Gheorghe Duca despre
mijlocirea lui în tratativele de pace. Aşa, ţarul îl informa că din "scrisoarea
noastră ... să ştii, şi după dorinţa ta, să-ţi dai silinţa pentru prietenia şi dragostea
dintre noi (dintre ţar şi sultan-I.E.)", iar dacă sultanul doreşte pace "tu despre asta
să ne scrii fără zăbavă nouă" 547 .

Cu aceasta tratativele sau încheiat şi Ioan Beleivici părăseşte Moscova.

Împreună cu Ioan Belevici, în Moldova a fost trimis Leontii Umanski, solul
hatmanului ucrainean Ivan Samoilovici. La 21 iulie 1679 Leontii Umanski se
întoarce din Moldova şi la Departamentul Rusiei Mici comunica despre
convorbirea avută cu Gheorghe Duca. Domnul Moldovei cerea ca armata rusă să
intre în Moldova, deoarece otomanii s-au retras şi n-are cine să opună re zistenţă.
Leontii Umanski de asemenea informa guvernul de Ia Moscova despre starea de
spirit a moldovenilor, muntenilor şi poloni lor, care aşteptau ca Rusia să înceapă
operaţiile militare împo triva otomanilor. L. Umanski aduce lui Ivan Samoilovici
două scrisori de la Gheorghe Duca datate cu18 iunie 1679. În una din ele dom nul
ruga să fie trimise icoanele pentru mănăstirea Cetăţuie, co mandate de el încă în
anii primei domnii, în alta îşi exprima speranţa că între Rusia şi Imperiul Otoman
va fi oprită vărsarea de sânge. Cu o scrisoare de la 22 iunie către Ivan Samoilovici
s-a adre sat şi hatmanul Moldovei A. Buhuş. El insista ca oastea rusă să meargă cât
mai curând asupra oraşului Nemirov, fiindcă turcii n-au acolo oaste. Cu o scrisoare
către Ivan Samoilovici se adresa şi Ioan Belevici. El exprima mulţumiri hatmanului
pentru faptul că a fost bine primit în timpul cât s-a aflat în Ucraina. Cu o scrisoare
aparte, Ioan Belevici se adresa lui Nicolai Milescu. El infor ma că Gheorghe Duca
este mulţumit de rezultatele soliei de la Mos cova şi-i gata să îndeplinească
serviciile ce i s-au poruncit. În aceeaşi scrisoare Ioan Belevici îl informa pe Nicolai
Milescu că tur cii construiesc cetăţi pe Nipru şi cerea ca Rusia să trimită oşti pentru
a împiedica acest lucru548.

Aşa deci, documentele prezentate aici ne vorbesc despre aceea că pe de o parte,

dom nul ţării şi boierii îndeplinesc rugămintea guvernului rus de a-şi aduce aportul
la soluţionarea conflictului dintre Rusia şi Imperiul Otoman, pe de altă parte, ei
cheamă Rusia să continue opera ţiile militare împotriva otomanilor. Apelurile către
Ru sia de a continua operaţiile militare împotriva Imperiului Otoman sunt
exprimate şi în anul 1680549. Credem că este necesar să menţionăm şi faptul că
moldovenii nu susţineau politica filoturcă a lui Iurie Hmelniţki, care trecuse de
partea Porţii. Aşa, în anul 1679, din robia turcească s-a întors în Ucraina locuitorul
Pereiaslavului D. Semionov, care comunica la Baturin că încercările emisarilor lui
Iurie Hmelniţki de a recruta voluntari moldoveni în oastea lui s-au încheiat cu eşec,
fiindcă în slujbă la Hmelniţki "nici un fel de oameni n-au dorit să plece". Împreună
cu susnumitul L. Umanski la hatmanul Ivan Samoilovici a fost trimis
reprezentantul lui Gheorghe Duca, G. Coreţchi. Alegerea acestuia pare a nu fi
întâmplătoare: G. Coreţchi s-a aflat un timp în componenţa detaşamentului de
moldoveni compus din 1 500 de persoane şo 700 de căruţe, trimis la porunca
otomanilor pentru a construi un oraş pe Nipru. Evident, Gheorghe Duca era
convins că G. Coreţchi va comunica guvernu lui rus date preţioase referitor la
acţiunile otomanilor, fapt care ulterior s-a adeverit550. La 15 august 1679 Ivan
Belevici din nou lua calea spre Moscova551. De data aceasta, Gheorghe Duca îl
trimite conform "ucazului sultanului"552. La 25 septembrie 1679 Ivan Belevici era
în Baturin, la hatmanul Ivan Samoilovici, căruia i-a transmis o scrisoare de la
hatmanul Moldovei A. Buhuş. În scrisoare se conţinea rugămin tea ca Ivan
Samoilovici să contribuie şi el la încheierea păcii cu Poarta şi să-i permită solului
moldovean să-şi continuie fără zăbavă calea spre Moscova553. La rândul său, Ivan
Samoilovici se adresa ţarului cu o depeşă în care îşi exprima părerea de a se
încheia pacea cu otomanii554. La 9 octombrie 1679 Ioan Belevici a ajuns în oraşul
Lihvin. Aici, sub pretextul că în Moldova ar bântui ciuma, el a fost reţinut mai
mult timp555. Se pare însă că nu aceas ta a fost cauza reţinerii solului moldovean.
În orice caz, une le documente, după părerea noastră, permit să indicăm alte cau ze.
Aşa, la 5 iunie 1679, în Moscova, la Departamentul solilor soseşte moldoveanul A.
Luchianov, aflat în serviciul Rusiei, în polcul Pavlovsk. El a fost trimis de
hatmanul Ivan Samoilovici în Moldova pentru a aduna informaţii. La
Departamentul solilor A. Luchianov informa, că Gheorghe Duca a primit de la
sultan po runcă, că el, ca credincios şi binevoitor lui, sultanului, să trimită în grabă
în Rusia oameni credincioşi şi să scrie ţaru lui, cum că el se adresează cu prietenie
şi doreşte ca Rusia să cedeze teritoriile până la Nipru, fiindcă el, voievodul, poa te
să facă acest lucru, doar sultanul, la rugămintea lui a ac ceptat să încheie pace şi
solii sunt de acuma gata de a pleca de la Duca-vodă spre Moscova. De asemenea,
A. Luchiancv cerea ca ţarul să se ferească de asemenea prieteni556.

Evident, această informaţie nu a rămas fără atenţia cuvenită din partea

guvernului rus şi ea a avut urmări atât asupra întâlnirii solului mol dovean, cât şi în
genere, asupra atitudinii Moscovei faţă de mijlocirea domnului Moldovei în
negocierile de pace cu Poarta. O altă cauză a reţinerii lui Ioan Belevici puteau fi şi
rela ţiile Rusiei cu Republica Polonă. Vorba e că în acest timp la Moscova se afla o
solie din Polonia şi se negocia referitor la alianţa ruso-polonă împotriva Imperiului
Otoman557. Posibil, Rusia nu dorea complicaţii cu polonii, complicaţii care puteau
neapărat să apa ră în legătură cu sosirea solului din Moldova. Materialele docu
mentare ne arată că Ioan Belevici a sosit la Moscova după plecarea solilor
poloni558.

Moscova s-a adresat şi hatmanului Ivan Samoilovici rugându-l să-şi expună

părerea referitor la acţiunile de mai departe ale guvernului rus: să încheiе alianţă cu
Polonia sau să facă pace cu Imperiul Otoman. Pentru a clarifica aceste chestiuni, la
28 octombrie 1679 la Baturin soseşte diacul Emilian Ukrainţev (1641-1708). În
convorbirea avută cu hatmanul Ucrainei, ultimul şi-a expus păre rea că trebuie de
încheiat pace cu Poarta. Ce-i drept, Ivan Samoilovici admitea şi alianţa cu Polonia,
însă numai cu condiţia ca ostile ruse şi polone să nu fie unite, cum propuneau leşii.
Ivan Samoilovici era de părerea că oastea rusă trebuie să atace Crimeea, iar oastea
polonă – Moldova şi mai departe să continue operaţiile militare peste Dunăre. Însă
Ivan Samoilovici credea că o asemenea alianţă militară cu leşii se poate încheia
numai în cazul în care Polonia va semna "pacea veşnică" cu Rusia559. În timpul
convorbirilor lui Emilian Ukrainţev cu Ivan Samoilovici s-a discutat şi posibilitatea
trimiterii oştilor ruse în Moldova, pentru a-i aju ta pe poloni. Hatmanul Ucrainei
avea o atitudine negativă şi fa ţă de această propunere, în primul rând, din cauza
distanţelor mari. În al doilea rând, Ivan Samoilovici credea că oştile trimise nu vor
fi în securitate, fiindcă moldovenii, cu toate că sunt creştini, se află sub jugul şi sub
ascultarea turci lor şi, deşi pentru un scurt timp se vor bucura de sosi rea oştilor
creştine, văzând însă cum turcii le vor ataca, nevrând vor fi nevoiţi să acorde ajutor
duşmanului şi atunci acele oşti vor nimeri la grea încercare560. De asemenea,
trebuie să menţionăm şi faptul că în toamna anu lui 1679 mergeau pregătirile
pentru a trimite o solie în Crimeea. Încercarea Rusiei de a încheia pace cu Imperiul
Otoman prin mijlocirea hanului Crimeei a fost făcută pe la sfârşitul anului 1678
sau la începutul lui 1679. Voievodul K.M.Cerkaski a primit porunca fa rului să afle
intenţiile hanului. Din scrisoarea hanului Crimeei către K.M. Cerkaski rezulta că
ultimul a trimis soli la han cu propunerea de a încheia pace. La 17 aprilie 1679 la
Moscova sosi solul tătar Asan-aga, care înainta o serie de cerinţe inacceptabile
pentru partea rusă. Solia rusă spre Crimeea de asemenea s-a pornit înain tea sosirii
lui Ivan Belevici la Moscova. Solii I. Suhotin şi V. Mihailov trebuiau să insiste în
faţa hanului în vederea stabili rii hotarului dintre Rusia şi Imperiul Otoman pe râul
Nistru, în cel mai rău caz, pe râul Bug561. Aşa deci, faptele indicate – informaţiile
negative primi te la Moscova referitor la scopurile lui Gheorghe Duca, negocie rile
Rusiei cu Republica Polonă în vederea încheierii unei ali anţe antiotomane şi
totodată pregătirile pentru trimiterea unei solii în Crimeea – puteau fi argumente
solide pentru reţi nerea lui Ivan Belevici cât mai departe de Moscova. În timpul
convorbirilor cu diacul Emilian Ukrainţev la Lihvin, Ioan Belevici i-a comunicat
că principala condiţie înaintată de otomani faţă de Rusia era stabilirea hotarului
dintre cele două state pe Nipru. Această cerere a otomanilor era transmisă şi de
Vasile Daudov, care, către acest timp, s-a întors din Imperiul Otoman562. Solia lui
Vasile Daudov în Istanbul a fost apreciată negativ la Departamen tul solilor: "el n-a
fost primit de sultan şi sultanul, epistola lui, cu el, măriei sale, n-a trimis"563.

Aflându-se încă la Lihvin, la 4 noiembrie 1679, Ioan Belevici, prin intermediul

locui torului oraşului Nejin, moldoveanul D. Andreev, se adresa cu o scrisoare lui
Nicolai Milescu, în care îl ruga să intervină în vede rea intrării libere în Moscova
pentru a comunica ţarului scopul soliei sale564. Nicolai Milescu transmite imediat
scrisoarea la Departa mentul solilor şi la 18 noiembrie 1679, prin ucazul ţarului
Fiodor Alexeevici, lui Ioan Belevici i se permitea să-şi continue ca lea spre
Moscova, unde el soseşte la 26 noiembrie565. La 29 noiemb rie solul moldovean
expunea la Departamentul solilor instrucţiile domnului Gheorghe Duca566. Esenţa
lor consta în aceea că otomanii cereau Ucraina de pe malul drept al Niprului567.

Însă, după cum s-a afirmat mai sus, către acest timp Rusia trimise soli la hanul
Crimeei. Pro punerea domnului Gheorghe Duca de a fi mijlocitor în negocierile
ruso-otomane a fost de fapt respinsă, motivându-se prin aceea că "să nu fie vre-o
bănuială de la turci ori din partea hanului Crimeei"568. Evident, acest motiv nu
corespundea realităţii, de oarece, după cum s-a arătat mai sus, otomanii ştiau foarte
bine despre acţiunile domnului Moldovei, care, de fapt, erau făcute la indicaţia lor.
În decembrie 1679 ţarul trimitea cu Ioan Belevici o epistolă lui Gheorghe Duca, în
care îi comunica că el a trimis soli la hanul Crimeei pentru a încheia pace cu
Imperiul Otoman şi-l ruga "... pe viitor să-ţi arăţi si linţă în această privinţă". Deci,
negocierile lui Ivan Belevici la Moscova s-au încheiat şi el porni spre Iaşi.
Împreună cu Ioan Belevici, din Moscova spre Istanbul, lua calea curierul N.
Kudreavţev. El ducea sultanului o scrisoare în care îi comunica că negocierile de
pace se duc prin intermediul hanului Crimeei569. O copie a acestei scrisori,
destinate vizirului, era scrisă în limba latină de către Nicolai Milescu570. Într-o
scrisoare specială către Ghe orghe Duca, ţarul ruga ca lui N. Kudreavţev să i se dea
toate ce le necesare pentru a-şi continua calea spre Istanbul cât mai repede
posibil571.

Cu toate că lui Gheorghe Duca i s-a refuzat amabil rolul de mijlocitor în

negocierile de pace ruso-otomane, guvernul rus trimitea daruri bogate domnului
moldovean. Curierul N. Kudreavţev trebuia să-i transmită lui Gheorghe Duca patru
blănuri de vulpe argintii. Pentru a aprecia la justa valoare acest cadou, menţionăm
faptul că şapte ani mai înainte o asemenea bla nă îi salvase viaţa lui Gheorghe
Duca. Conform informaţiilor lui Ion Neculce, în anul 1672 sultanul l-a mazilit pe
Gheorghe Duca "şi era şi să pee. Numai, nărocul lui, s-au tâmplat o blană de hulpe
de Mosk neagră, pre bună şi scumpă. Ş-acee iau scos capul ..."572. Evident, de
data aceasta Gheorghe Duca se temea de bănuieli din partea sultanului primind
deschis acest cadou, de aceea el 1-a rugat pe N. Kudreavţev ca blănurile de vulpe
să-i fie trimise pe ascuns, ca nu cumva turcii să afle573.

Domnul Moldovei a îndeplinit rugămintea ţarului de a nu-1 reţine pe curierul

rus. Într-o scrisoare adresată ţarului în februa rie 1680 Gheorghe Duca informa că
N. Kudreavţev imediat a luat calea spre Istanbul574. La Moscova continuau să
sosească oamenii domnului Moldovei. Ei comunicau diferite ştiri ori aduceau scri
sori de la N. Kudreavţev, care se reţinea în capitala otomană. Astfel, la 3 august
1680 la Moscova soseşte moldoveanul P. Iasov, care a adus scrisori de la curierul
N. Kudreavţev575. Curierii lui Gheorghe Duca aduceau şi ei scrisorile lui N.
Kudreavţev de la Istanbul la Iaşi. La 23 februarie 1680 Gheorghe Duca se adre sa
cu un demers şi către Nicolai Milescu în care îi comunica că va contribui şi mai
departe la încheierea păcii dintre Rusia şi Imperiul Otoman576. Domnul Moldovei
avea o atitudine binevoitoare şi faţă de solii lui Ivan Samoilovici. O primire
excelentă i-a fost organi zată lui A. Turubalovici, solul hatmanului Ivan
Samoilovici. Acesta s-a întors în Ucraina cu scrisori către hatman din partea lui
Gheorghe Duca, din partea hatmanului Moldovei A. Buhuş şi din partea
"secretarului Moldovei", în care se conţineau asigurări de prietenie şi promisiunea
că moldovenii şi pe viitor vor acorda servicii reprezentanţilor hatmanului Ucrainei.
Domnul Moldovei comunica totodată hatmanului Ivan Samoilovici date despre
negocie rile lui I. Subotin cu otomanii, despre faptul că solul Rusiei a fost adus din
Crimeea la Istanbul. Gheorghe Duca propunea Rusi ei să trimită un nou sol pentru
încheierea păcii cu otomanii ne mijlocit la Istanbul, nu la hanul Crimeei577.
Împotriva acestei propuneri s-a pronunţat hotărât Ivan Samoilovici. Ţarul nici de
da ta aceasta n-a primit propunerea domnului Moldovei. Guvernul rus a luat
hotărârea de a trimite din nou soli în Crimeea. În iulie 1680 la Ivan Samoilovici se
găsea solul lui Gheorghe Duca, Pavel Mihailov, care a avut o convorbire cu
stolnicul M.N. Golovin578. Conţinutul convorbirii, precum şi alte materiale referi
tor la această solie, nu ne sunt cunoscute.
 Negociind cu Poarta, Rusia concomitent făcea încercarea de a organiza o coaliţie
antiotomană. Care erau planurile Rusiei în această privinţă? Răspuns la întrebarea
respectivă aflăm din "Propunerile" guvernului rus de la 23 ianuarie 1680 date soli
lor I. Proncişcev şi E. Ukrainţev, care plecau în Polonia. În "Propu neri" se arăta la
necesitatea unirii forţelor Rusiei şi Republi cii Polone împotriva Imperiului
Otoman. Concomitent, Moscova sublinia că pentru a se uni cu Polonia este
necesară crearea alianţei ţărilor creştine şi, în primul rând, să fie atrase Franţa şi
Austria. La alianţa acestor patru se prevedea să fie atras papa de la Roma, Suedia,
Danemarca şi alte ţări creştine. În "Propu neri" era prevăzută şi situaţia în care
Austria şi Franţa nu vor dori să încheie o alianţă. În acest caz se prevedea să fie
semnat un tratat cu Republica Polonă, conform căruia oastea ru să să fie gata de
luptă la Kiev, iar cea polonă – la Lvov. În cazul în care otomanii vor începe
operaţiile militare, Rusia şi Republica Polonă trebuiau să-şi acorde ajutor reciproc.
Însă negocierile cu Polonia au suferit eşec şi mai departe, pacea dintre Rusia şi
Imperiul Otoman, cu toate intrigile solilor po loni din Crimeea, care aţâţau hanul să
înceapă operaţiile mili tare împotriva Ucrainei, a fost încheiată la 3 ianuarie 1681
pe un termen de 20 de ani. În aprilie 1682 sultanul a ratificat tratatul de pace
încheiat cu Rusia.

Astfel, domnul Moldovei Gheorghe Duca s-a stăruit să fie mijlocitor direct în
negocierile de pace dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Concomitent, guvernul rus
spera să încheie o alianţă cu Republi ca Polonă şi se examinau posibilităţile
trimiterii oştilor ruse în Moldova. Însă adepţii păcii cu Imperiul Otoman s-au
dovedit a fi mai numeroşi şi Rusia începe negocierile cu Poarta. La început, gu
vernul rus era de acord ca Gheorghe Duca să fie mijlocitor în negocierile de pace,
însă în continuare, ca rezultat al cauze lor arătate mai sus, Moscova renunţă la
serviciile lui Gheorghe Duca. În felul acesta, domnul Moldovei n-a jucat un rol
decisiv în încheierea păcii dintre Rusia şi Imperiul Otoman.

Însă sunt şi alte opinii referitor la rolul lui Gheorghe Duca. Curierul rus
A.Vasiliev, trimis în Imperiul Otoman, nota în Raportul prezentat la
Departamentul solilor, că în ianuarie 1684 sultanul a aflat des pre aceea că
Gheorghe Duca a fost luat de leşi în captivitate în s. Dolneşti şi el "s-a întristat
foarte mult, zicând că, cu toate că sub Viena a căzut multă oaste, însă lui nu-i pare
atât de rău ca după Duca, deoarece Vasilii, voievodul Moldovei, i-a întors
sultanului Azovul, iar el, Duca, acum pe Nipru hotar a făcut"579. În ce priveşte
acest rol al lui Vasile Lupu trebuie de spus că şi în alte surse se menţionează
aceasta580. Refe ritor la Gheorghe Duca, informaţia prezentată mai sus e unică.
Toate celelalte documente cercetate de noi, din câte s-a arătat mai sus, permit să
vorbim despre intenţia lui Gheorghe Duca de a fi mijlocitor direct în negocierile de
pace. Totodată, izvoare le documentare nu permit să afirmăm ca Gheorghe Duca ar
fi ju cat rolul hotărâtor în încheierea păcii dintre Rusia şi Imperiul Otoman.

Istoricul român Victor Papacostea afirma că domnul Moldovei Gheorghe Duca a

fost unicul, care a câştigat în urma războiului dintre Rusia şi Imperiul Otoman,
fiindcă el a primit Ucraina de pe malul drept al Niprului. V. Papacostea şi Ion
Moga, de asemenea, considerau juste informaţiile leşilor referitor la aceea că
Gheorghe Duca ar fi primit şi consimţământul Rusiei asupra Ucrainei de pe malul
drept al Niprului, iar ţarul i-a dat chipurile, în semn de acord, atributele puterii581.
Conform cronicii atribuite lui Nicolae Costin, Gheorghe Duca a primit atributele
puterii la Istanbul582. În iunie 1681 Gheorghe Duca soseşte la Istanbul unde pri
meşte hătmănia Ucrainei. Pentru a primi Ucraina de pe malul drept al Niprului,
domnul Moldovei cheltuise mulţi bani şi întorcându-se în ţară, conform
afirmaţiilor lui Ion Neculce, el introduce noi impozite "vrându să scoată banii, ce
cheltuisă la Poartă pentru hâtmănia Ucrainei". La Moscova devine cunoscut faptul
că Gheorghe Duca primise de la sultan hătmănia Ucrainei de pe malul drept al
Niprului din comunicarea lui Ivan Samoilovici de la 7 septembrie 1681583.
Guvernul de la Moscova imediat porunceşte solului rus la Istanbul P. Vozniţin să
afle intenţiile domnului Moldovei. Singur Gheorghe Duca, îndreptăţindu-se în faţa
curierului rus M. Tarasov, care trecea prin Moldova, decla ra că el n-a dorit ca
Rusia să cedeze Imperiului Otoman o parte din teri toriul Ucrainei şi îi pare foarte
rău de această cedare584. Într-adevăr, cucerirea de către otomani a Ucrainei de pe
malul drept al Niprului era în detrimentul Moldovei, fiindcă situaţia ţării avea să se
înrăutăţească şi mai mult – Moldova nimerea în mijlo cul posesiunilor otomane. În
continuare Gheorghe Duca informa curierul rus că în conformitate cu ucazul
sultanului "s-a po runcit ... acea cedare (teritoriul Ucrainei de pe malul drept al
Niprului-I.E.) ... să fie administrată şi păzită de dânsul, de Duca" 585. Gheorghe
Duca 1-a încredinţat pe M. Tarasov că el n-a in trodus impozite noi pe aceste
teritorii şi le-a permis cazaci lor să treacă pe teritoriile din stânga Niprului pentru a
cosi iarbă şi după lemne586. Aşa deci, pe de o parte, izvoarele ne arată că
Gheorghe Duca n-a putut avea vre-o influenţă decisivă asupra rezulta tului
negocierilor ruso-otomane, pe de altă parte, vedem că el a primit de la sultan
Ucraina de pe malul drept al Niprului şi o parte din istorici consideră că acest lucru
s-a întâmplat datorită rolului deosebit al domnului Moldovei în negocierile ruso-
otomane. Noi credem că Poarta făcea din nou încercarea, de data aceasta cu
ajutorul domnului Moldovei, de a-şi întări poziţiile în Ucraina. Încercările
precedente ale Imperiului Otoman de a acapara Ucraina cu ajutorul lui Petru
Doroşenko şi Iurie Hmelniţki au su ferit eşec. În anul 1681 Poarta îl lipseşte pe
Iurie Hmelniţki de hatmania Ucrainei şi îi încredinţează aceste teritorii lui
Gheorghe Duca, care se bucura de încrederea deplină a sultanului587. În felul
acesta, Poarta spera să-şi întărească poziţiile în Ucraina de pe malul drept al
Niprului. Nu-i exclus faptul că lăsând Ucraina de pe malul drept al Niprului în
stăpânirea lui Gheorghe Duca, Poarta căuta sprijinul nu numai al domnului, ci şi al
boierimii moldo vene. Pe lângă aceasta, sultanul se stăruia să semene vrajbă atât
între Moldova şi Rusia, cât şi între Moldova şi Republica Polonă. Mai prezentăm
aici şi punctul de vedere al lui Nicolae Iorga, care considera că Ucraina a fost dată
lui Duca vodă "pentru străşnicia lui crudă, despre care vorbesc cronicile cu mânie.
În Ucraina era o desăvârşită anarhie şi trebuia o mână tare588. Ce prezenta
"unirea" Moldovei cu Ucraina de pe malul drept al Niprului, cum această acţiune a
fost formal legalizată? Vre un oarecare document juridic primit de Gheorghe Duca
de la sul tan nu se cunoaşte. După cum s-a menţionat mai sus, domnul Mol dovei
susţinea că el a primit Ucraina de pe malul drept al Niprului conform ucazului
sultanului. Tot despre un ucaz al sulta nului comunica la Moscova şi hatmanul Ivan
Samoilovici. Însă un asemenea ucaz în scris până în prezent nu se cunoaşte. Posibil
să fi fost un ucaz verbal. Cronicile moldoveneşti menţionează nu mai primirea
atributelor puterii: caftanului, şlicului, buzduga nului şi a celor două bunciucuri, cu
precizarea că Gheorghe Duca 1-a primit şi pe al treilea. Domnul Moldovei cârmuia
Ucraina de pe malul drept al Niprului prin intermediul locţiitorului Ene Draghinici,
care îşi avea reşedinţa în oraşul Nemirov.

De la bun început politica Imperiului Otoman era îndrepta tă spre a încălca

tratatul de pace numai ce încheiat cu Rusia. Otomanii se stăruiau în primul rând să
colonizeze ţinuturile co tropite 589. Astfel, încă la 20 aprilie 1680 hatmanul Ivan
Samoilovici se adresa ţarului cu o depeşă în care atrăgea atenţie asupra faptu lui că
otomanii, pe teritoriile cucerite din Podolia şi Volânia, cheamă oameni să
colonizeze aceste locuri. Hatmanul îşi exprima îngrijorarea că otomanii ar putea
promova o asemenea politică şi în Ucraina, de aceea el insista că în tratatul de pace
cu otomanii să fie o clauză, care să interzică otomanilor să construiască oraşe pe
pământurile cedate. Evenimentele ulterioare au confirmat în grijorarea lui Ivan
Samoilovici.

Despre politica de colonizare a Porţii în Ucraina de pe malul drept al Niprului ne

comunică mai multe izvoare. Aşa, rezidentul Curţii de le Viena la Istanbul
G.Cristof de Kunz comunica împăratului Leopold că sultanul nu cere de la Ucraina
haraci, în schimb i-a poruncit lui Gheorghe Duca să aibă grijă ca noile teritorii să
fie colonizate şi în viitor sultanul să poată mobiliza câteva mii de cazaci, capabili
de a merge la război590. Conform informaţiei lui Ion Neculce, Gheorghe Duca,
pregătindu-se la ordinul sultanului pentru campania din anul 1683 asupra Vienei, a
mobilizat şl câteva polcuri de cazaci ucraineni591. Solul Rusiei la Istanbul
menţiona în rapor tul său declaraţia vizirului referitor la colonizarea Ucrainei de pe
malul drept al Niprului: "fără colonizarea acelui pământ nu se poate, fiindcă ei
(otomanii-I.E.) vor să-1 stăpânească şi lor calabalâcul să-şi caute"592. Aşa deci,
aceste documente ne arată că situaţia Ucrainei, cedată Imperiului Otoman, esenţial
se deosebea de situaţia Moldovei. Rusia urmărea cu atenţie acţiunile întreprinse de
Gheor ghe Duca pe teritoriile cedate Imperiului Otoman. Hatmanul Ivan
Samoilovici informa permanent Moscova despre sosirea domnului Moldovei în
Ucraina de pe malul drept al Niprului593, despre numirea polcovni cilor într-un şir
de oraşe594. Conform unor informaţii, Gheorghe Duca, la porunca Porţii, a
început, restabilirea şi colonizarea satelor şi oraşelor595, însă procesul de
colonizare a Ucrainei de pe malul drept al Niprului mergea foarte lent. Solul Rusiei
P. Kuciumov, care s-a întors la Moscova la 6 iulie 1682, comuni ca la
Departamentul solilor că peste tot pe unde el a mers prin Cighirin şi prin alte
locuri, otomanii nu construiesc nicăieri cetăţi şi nici nu se văd pregătiri în vederea
construcţiei lor596 . Fiind aşa situaţia, Poarta a început să recurgă la violenţă, cu
scopul de a sili populaţia ucraineană de pe teritoriul din stânga Niprului sa treacă în
partea dreaptă a râului. Astfel, în anul 1683 în Ucraina de pe malul stâng al
Niprului au fost ares taţi câţiva oameni, învinuiţi de faptul că au dat foc oraşelor
ucrainene. Unul dintre ei, M. Mikitin, în timpul interogatoriu lui de la 8 iulie 1683
a declarat că el a fost trimis peste Nipru de polcovnicul P. Umanski cu misiunea de
a da foc oraşelor ucrainene. Prin aceasta se urmărea scopul ca populaţia din par tea
stângă a Niprului să treacă cu traiul pe teritoriile din dreapta a acestui râu.
Concomitent, el a declarat că aceste acţiuni se executau la po runca domnului
Moldovei. Arestaţii, de asemenea, au declarat, că în anul 1682, la ordinul
sultanului, în Cighirin au fost strămutaţi vre-o 200 de moldoveni – bărbaţi, femei şi
copii. Ei trebuiau să reconstruiască oraşul, sultanul promiţându-le mari libertăţi.
Conform depoziţiilor arestaţilor, acei moldoveni trăiau şi la mijlocul anului 1683 la
Cighirin, iar domnul Moldovei le trimi tea leafă597.

Acţiunile lui Gheorghe Duca au fost apreciate diferit de către contemporanii săi.
Aşa, în iunie 1682, într-o scrisoare către polcovnicul Noviţki, hatmanul Ivan
Samoilovici respingea cu hotărâre zvonul că domnul Moldovei vrea să pună
stăpânire pe oraşele ucrainene şi să le colonizeze cu cazaci598. Evident, el
considera vinovat de asemenea acţiuni nu pe domnul Moldovei, ci pe sultan. În
cronica atribuită lui Nicolae Costin se spune că printre oa menii lui Gheorghe Duca
era răspândit zvonul că domnul ţării vrea să treacă cu traiul în Ucraina, iar de acolo
să plece la Moscova 599. Aşa ori altfel, însă documentele prezentate mai sus ne
vorbesc clar că prin acţiunile sale Gheorghe Duca, cu sau fără porunca sultanului,
încălca clauzele tratatului de pace dintre Rusia şi Imperiul Otoman. De aceea ţarul
Fiodor Alexeevici se adre să cu o scrisoare lui Gheorghe Duca în care îl atenţiona
asupra faptului că încal că tratatul de pace dintre cele două state "pentru că dai
ordine ca să se facă slobozii de partea cealaltă a Niprului şi nu meşti polcovnici la
Korsun şi în alte oraşe şi trimiţi porunci în acele regiuni ca să fie chemaţi la tine
oameni din locurile măriei noastre ... ". Totodată, ţarul îl chema pe domn să
respecte tratatul de pace încheiat între Rusia şi Imperiul Otoman. Ţarul s-a adre sat
şi hanului Crimeei cu chemarea de a nu încălca tratatul de pace, căutând ca hanul
să-i interzică domnului Moldovei construirea unor noi oraşe pe teritoriile cedate
otomanilor şi înceta rea acţiunilor asupra aşezărilor ucrainene de pe malul stâng al
Niprului. Hanul a răspuns cu o epistolă în care se obliga să respecte condiţiile
tratatului de pace. Faptele menţionate mai sus n-au dus la înrăutăţirea relaţiilor
dintre Moldova şi Rusia. Prin Moldova continuau să trea că soli ruşi spre Istanbul.
Aşa, la sfârşitul anului 1682 - în ceputul lui1685 prin Moldova trecea solul Andrei
Şcerbinin. El a primit de la domnie toate cele necesare pentru continuarea
călătoriei spre capitala otomană. În anul 1683 prin Moldova trecea solul A.
Vasiliev. Ţarii Rusiei continuau să-i trimită lui Gheorghe Duca "leafă". Aşa, solia
lui K. Hlopov şi V. Posnikov trebuia să transmită domnului Moldovei "I soroc de
samuri şi o sută cincizeci de ruble". La 14 mai 1683, la porunca ţarului, cu solul A.
Vasiliev, se trimiteau lui Gheorghe Duca "I soroc de samuri a 100 de ruble". De
aseme nea, s-a mai păstrat o parte dintr-o scrisoare a lui Gheorge Du ca către Ivan
Samoilovici de la 3 martie 1683. În ea se exprima dorinţa domnului de a fi în
prietenie cu hatmanul si se informa că solul lui Ivan Samoilovici a plecat din
Moldova600. Hătmănia lui Gheorghe Duca în Ucraina de pe malul drept al
Niprului n-a durat mult timp. După zdrobirea otomanilor lângă Viena în vara
anului 1683 Ene Draghinici a fost izgonit de cazaci din oraşul Nemirov, iar domnul
Moldovei Gheorghe Duca a fost luat în captivitate de un detaşament de poloni. Aşa
deci, intenţiile Porţii de a se întări la aceste teritorii prin intermediul domnului
Moldovei, după înfrângerea de la Viena au suferit eşec.

II Relaţiile moldo-ruse în condiţiile activităţii Ligii creştine din ultimele

decenii ale secolului al XVII-lea

Încheind pace cu Rusia, Imperiul Otoman intensifică agresia împotriva Austriei.

Popoarele aflate sub jugul semilunii trebuiau să suporte cheltuielile principale.
Aşa, Moldova era impusă să dea otomanilor o parte din resursele necesare601. În
afară de aceasta, în primăvara anului 1683, domnul Moldovei a primit porunca
sultanului de a se uni cu oastea otomană pentru a participa la operaţiile militare
împotriva Austriei. La 20 aprilie 1683 Gheorghe Duca, în fruntea oştii moldovene,
pără sea capitala ţării602. Concomitent, o mare oaste otomană trecea ho tarele
Austriei şi la14 iulie asedia Viena603.

În faţa agresiei otomane Austria şi Republica Polonă îşi unesc forţele. În aprilie
1683 ele semnează un tratat de alian ţă care prevedea acţiuni comune împotriva
Imperiului Otoman. În lupta de la Viena oastea polono-austriacă sub conducerea
regelui polon Ian Sobieski a obţinut o biruinţă strălucită. Biruinţa de la Viena a
confirmat încă o dată posibilitatea înfrângerii puterii armate a Imperiului Otoman,
a întărit şi mai mult speranţele popoarelor aflate sub dominaţia otomană de a se
elibera604. În aceste con diţii, fostul domn al Moldovei, Ştefan Petriceicu, care se
afla în Polonia, face o încercare reuşită de a lua scaunul ţării. La sfârşitul anului
1683, Ştefan Petriceicu, împreună cu detaşamen tele de leşi, întră în Iaşi şi din nou
devine domn al Moldovei. Însă situaţia lui era foarte complicată. În ultimele zile
ale lunii decembrie situaţia noului domn s-a înrăutăţit şi mai mult în rezultatul
faptului că oastea lui Stepan Kuniţki (hatman al cazacilor zaporojeni în 1683-1684-
I.E.), începând cu 30 decembrie 1683 a început să sufere înfrângeri605. Domnul şi
boierii din nou s-au convins de faptul că Polonia nu este în stare să asigure
protecţia necesară Moldovei, însă, dacă zece ani în urmă boierii moldoveni l-au
părăsit în grabă pe Ştefan Petriceicu, de data aceasta, o parte din ei, împreună cu
domnul ţârii se adresează după ajutor Rusiei.
 La începutul anului 1684 din Moldova spre Rusia luă calea mitropolitul Dosoftei
şi boierul Lupu. La 9 februarie 1684 solii moldoveni au sosit la Kiev. Voievodul de
Kiev Saltâkov comuni ca la Moscova despre solii din Moldova şi despre aceea că
ei au fost trimişi de domnul Ştefan Petriceicu şi trebuiau să intervi nă în faţa ţarului
ca să-1 primească pe acel domn "sub mână înaltă a ţarului". Dosoftei a adus şi o
scrisoare a domnului în care se arăta la "amărăciunea şi sărăcia" noastră din pricina
turcilor "ce ne ţin în greutăţi ... în robie ... au pustiit pământurile noastre, sfintele
mănăstiri şi oraşele, şi satele noas tre". De asemenea, boierii moldoveni se adresau
ţarului cu o scrisoare de la 1 ianuarie 1684 în care se prezenta situaţia grea a
Moldovei şi rugau să li se acorde ajutor militar pentru a se elibera de sub jugul
otoman. Semnând scrisoarea dată, boierii moldoveni au mai adăugat cuvintele: "şi
toată ţara noastră, mari şi mici preasupuşi robi ai împărăţiei voastre, toţi ne
supunem". Deci, este exprimată clar dorinţa boierilor de a intra în supu şenia
Rusiei 606. În legătură cu această adresare a domnului şi boierilor moldoveni, în
literatura istorică au apărut unele confuzii. Aşa, L.V. Vlasova afirmă că adresarea
după ajutor la Rusia şi răspunsurile lui Dosoftei la Kiev i-au îndemnat pe unii
autori să-1 socoată pe Ştefan Petriceicu şi grupul de boieri apropiaţi lui, ca un
partid rusofil din acel timp. Şi L.V. Vlasova se referă concret la lucrarea lui
N.A.Mohov "Ocerchi moldavsco-russco-ucrainskih sveazei" (p. 114). Însă N.A.
Mohov, în lucrarea numită şi la pagina indicată, nu scrie nimic despre partidul
rusofil. Acest termen "partidul rusofil" lipseşte. N.A. Mohov pur şi simplu arăta că
domnul şi boierii din nou fac încercarea să primească ajutor din Rusia şi să treacă
în supuşenia ei. N.A. Mohov a comis însă o inexactitate de altă natură. El
considera că boierii moldoveni cereau ca Rusia să-i apere de turci, nemţi
(=austrieci) şi poloni607. Această afirmaţie se datoreşte interpretării eronate a
textului documentului unde, în realitate, se spune că boierii şi clerul rugau Rusia
să-i apere numai de turci şi de tătari, iar austriecii şi polonii sunt numiţi cu totul în
alt sens. Aşa, au torii scrisorii de la 1 ianuarie 1684 rugau "să ne scăpaţi de
necazurile ce au dat peste noi, deoarece acum noi ne apropiem de pieirea cea din
urmă din pricina turcilor şi tătarilor celor păgâni, care au început a-şi da veninul lor
barbar şi sunt gata a ne pustii ţara noastră din ură şi pizmă, văzându-şi puterea
slăbită şi micşorată de slujitorii lui Hristos, mai înainte în că de ostile nemţilor şi
ale polonilor"608. Aşa deci, nemţii ( =austriecii) şi polonii sunt amintiţi în
documentul dat în ca litate de duşmani ai otomanilor, nu ai moldovenilor. În
comunicarea făcută la Kiev la 3 martie 1684, Dosoftei arăta că "domnul
moldovean, înţelegându-se cu toţi moldovenii l-a trimis pe el ..., ca pe domnul
moldovean, cu toate pământurile să-1 primească în supuşenie" ţarul. Concomitent,
solul moldovean indica la cauzele care i-au îndemnat pe boieri să se adreseze
Rusiei: impozitele mari ce au ruinat definitiv ţara şi totodată, incursiunile
otomanilor şi tătarilor, care "storc mari bi ruri şi iau şi furaj şi ofense insuportabile
ne fac". În lumina acestor documente, afirmaţiile unor cercetători, cum că pricina
adresării la Rusia în anul 1684 ar fi fost numai comunitatea religiei nu se
adevereşte. Evident, mitropolitul Dosoftei a fost întrebat şi despre relaţiile
Moldovei cu Polonia. Dosoftei căuta să-l convingă pe voievodul S.P. Saltîkov că
moldovenii nu s-au supus regelui polon şi nici nu vor să fie în supuşenia lui,
moldovenii sunt în relaţii de prietenie cu polonii, iar nu în supuşenie. Pentru a reda
rugăminţii sale un caracter cât mai convingător, Dosoftei exprima o atitudine
negativă faţă de poloni'609. Proble ma cu privire la relaţiile Moldovei cu
Republica Polonă n-a fost deloc întâmplătoare. Încă în luna noiembrie 1683 solul
po lon Jan Okrasa declara la Moscova, că domnii Moldovei şi Ţării Româneşti s-au
supus regelui610. Pentru a exclude orice îndoieli referitor la sinceritatea rugăminţii
Moldovei de a intra în su puşenia Rusiei, Dosoftei afirma că tributul, pe care
moldovenii îl plătesc acum otomanilor, vor începe să-l plătească Rusiei. Care era
poziţia guvernului rus referitor la primirea Moldovei în supuşenia Rusiei în anul
1684?

Istoricul rus N. Polevoi, expunând esenţa soliei lui Dosoftei, făcea următoarea
concluzie: "Solilor moldoveni li s-a poruncit să se întoarcă înapoi şi să aştepte
hotărârea ţarului: rugămintea lor n-a fost nici respinsă, nici primită" 611.
Arhiepiscopul Arsenii (Arsenii Stadniţki- I.E.) constata că nu se cunoaşte cu
exactitate, cum au primit la Moscova propunerea, însă 100 de rub le trimise la Kiev
pentru solii moldoveni şi lipsa învoirii să-şi continue calea spre Moscova, a fost
apreciată ca un re fuz tacit612. N.P. Chricenco credea că guvernul rus era dispus să
acorde Moldovei ajutor şi s-o primească sub protecţia sa. Însă situaţia
internaţională ce s-a creat, când Rusia se pregă tea de război împotriva Crimeei, nu
permiteau realizarea acestui plan613. N.A. Mohov considera ca la Moscova s-au
eschivat de la tratative, fiindcă aceasta ar fi însemnat începerea unui război cu
Imperiul Otoman, înăsprirea relaţiilor cu Polonia şi totoda tă la Moscova nu prea
aveau încredere în Ştefan Petriceicu614. E.M. Russev afirma că guvernul rus privi
cu prudenţă ruga feuda lilor moldoveni, iar situaţia internaţională şi neîncrederea
faţa de Ştefan Petriceicu au dat naştere acelei răceli, cu care la Moscova a fost
întâmpinată această adresare ce n-a atras după sine nici un fel de măsuri din partea
Rusiei615. Aşa deci, cercetătorii au constatat faptul că tratative le din anul 1684 n-
au adus la nimic. Până în prezent nu se cunoaşte nici un document oficial referitor
la atitudinea guvernului rus faţă de rugămintea moldovenilor din anul 1684. Printre
documentele de arhivă am observat doar o constatare mai târzie despre so lia lui
Dosoftei la Kiev, în care se menţionează că mitropoli tul n-a fost lăsat să meargă
spre Moscova din porunca ţarilor, toate documentele soliei el le-a transmis la Kiev,
iar după aceea lui Dosoftei şi s-a permis să se întoarcă în Moldova616. Să
încercăm să explicăm cauzele eşecului soliei lui Dosoftei. Pentru aceasta
considerăm necesar să examinăm poziţia Ucrainei faţă de relaţiile Rusiei cu
Imperiul Otoman, relaţiile Rusiei cu Republica Polonă şi, de asemenea, situaţia
politică din Moldova, fapt ce ar permite să înţelegem şi atitudinea guvernului rus
referitor la primirea Moldovei în supuşenia Rusiei. Pregătindu-se de operaţii
militare împotriva Imperiului Otoman, fapt despre care la Moscova se ştia617,
Polonia se stăruia să atragă şi Rusia de partea ei. Însă hatmanul Ucrainei Ivan
Samoilovici se pronunţa hotărât împotriva unei asemenea alianţe618. Cu scopul de
a clarifica poziţia hatmanului Ivan Samoilovici faţă de alianţa Rusiei cu Polonia, în
noiembrie 1683 la Baturin soseşte diacul Emilian Ukrainţev. Ivan Samoilovici
avea o părere nu prea măgulitoare despre poloni, considerându-i oameni
nestatornici şi "duşmani veşnici ai poporului moscovit şi al nostru, al cazacilor".
Unul dintre argumentele principale ale hatmanului Ucrainei împotri va încheierii
unei alianţe cu Polonia era religia. El susţinea că popoarele supuse otomanilor îşi
păstrează credinţa lor, iar dacă aceste popoare vor nimeri sub stăpânirea Poloniei,
atunci, aceşti creştini, în viaţă şi în credinţă vor fi asupriţi. Mai mult chiar, Ivan
Samoilovici considera că alianţa cu Polonia nu ar aduce nici un folos Rusiei şi
afirma că orice alianţă este necesară pentru "a păstra şi a înmulţi credinţa sfântă şi
pentru a lărgi hotarele statului nostru"619. În cazul de faţă, considera Ivan
Samoilovici, aşa ceva nu va avea loc, fiindcă "moldovenii toţi au pierit, dar chiar şi
să fie, ei sunt oameni nestatornici, oricui se supun; regele polon şi-i va lua (pe
moldoveni-I.E.) lui: ce, din pricina lor cu dânsul (cu sultanul-I.E.) să ne
certăm"620. Aşa deci, hatmanul Ivan Samoilovici considera că nu există nici un
motiv pentru a încălca pacea cu Poarta, războiul cu Imperiul Otoman nu va aduce
Rusiei nimic. Rusia în acest timp să stăruia să eternizeze armistiţiul semnat cu
Polonia la Andrusov621. Astfel, când în noiembrie 1683 la Moscova a sosit solul
polon Jan Okrasa cu ştirea despre biruin ţa polonilor şi austriecilor asupra
otomanilor lângă Viena şi a cerut unirea leşilor şi ruşilor în lupta împotriva
Imperiului Otoman, lui i-au atras atenţia asupra necesităţii de a încheia "pacea
veşnică" cu Rusia. În ianuarie 1684 reprezentanţii Rusi ei şi Poloniei s-au întâlnit
din nou la Andrusov, însă negocie rile au suferit eşec: polonii nu vroiau să cedeze
Kievul, iar ruşii nu-şi dădeau consimţământul să acorde ajutor în lupta îm potriva
otomanilor. Concomitent, la Moscova soseau ştiri că polo nii, după ce vor încheia
războiul cu Imperiul Otoman, intenţionează să înceapă operaţiile militare împotriva
Ucrainei. Despre aceasta comunica la 15 februarie locuitorul Kievului M. Suslov.
Tot el, exprimându-şi părerea referitor la acordarea de ajutor poloni lor împotriva
turcilor, menţiona că leşii nu trebuie ajutaţi, ci trebuie de semnat cu ei mai întâi
"pacea veşnică", pace ce trebuie întărită de papă şi de împăratul Austriei622.
Încercările Austriei la începutul anului 1684 de a atrage Rusia la războiul
împotriva Imperiului Otoman, de asemenea, au fost respinse din motivul că
Moscova încă nu rezolvase problemele sale cu Polonia623.
 Aşa deci, adresarea Moldovei de la începutul anului 1684 nu corespundea
orientării principale a politicii externe a Rusiei – în acest timp Moscova considera
necesar în primul rând, reglementarea relaţiilor cu Re publica Polonă. Rusia nu
dorea începerea operaţiilor militare împotriva otomanilor: în felul acesta ea ar fi
acordat ajutor Poloniei.

La sfârşitul lunii februarie 1684, când Dosoftei se afla încă la Kiev, Ştefan
Petriceicu era înlăturat din scaunul Moldovei. Detaşamentele lui s-au împrăştiat
sub loviturile tă tarilor. Neavând nici o susţinere, el a părăsit capitala ţării şi a
trecut mai întâi la Suceava, apoi plecă în Polonia. De da ta aceasta, spre deosebire
de evenimentele din 1674, cu Ştefan Petriceicu plecau în Polonia şi câţiva mari
boieri: marele logo făt Miron Costin, marele comis A.Catargiu, serdarul I.
Drăguţescul, medelnicerul S.,Zmucilă şi fratele lui, Gheorghe şi, de asemenea, alţi
boieri624. Despre aceste schimbări în Moldova repede se află şi la Moscova. Aşa,
diacul S. Cesovnikov informa că domnul Ştefan Petriceicu a părăsit oraşul Iaşi şi s-
a retras la Suceava, mai aproape de hotarele Poloniei, acolo unde primeşte tot de ce
are nevoie. Concomi tent, el informa că din Iaşi au plecat toţi oamenii bogaţi, care
acum trăiesc în "locuri întărite în munţi şi în păduri", iar în casele lor au rămas
numai săracii625. Aşa deci, poziţia fermă a hatma nului Ivan Samoilovici de a nu
încălca tratatul de pace cu Poarta, necesitatea de a reglementa relaţiile cu Polonia,
schimbarea si tuaţiei politice din Moldova, au constituit, credem, cauzele
principale, care au îndemnat guvernul de la Moscova să nu-şi exprime în nici un fel
atitudinea faţă de rugămintea boieri lor moldoveni de a intra în supuşenia Rusiei.
După alungarea lui Ştefan Petriceicu din ţară, otomanii nu mesc a doua oară la
scaunul din Iaşi pe Dumitraşcu Cantacuzino, care nu se bucura de respectul
boierilor moldoveni. Neprietenos faţă de domnul Moldovei se atârna şi ruda sa,
domnul Ţării Ro mâneşti Şerban Cantacuzino. De aceea boierii moldoveni, în în
ţelegere cu domnul Ţării Româneşti, având şi consimţământul otomanilor, 1-au
înscăunat pe clucerul Constantin Cantemir. Alegerea lui Constantin Cantemir n-a
fost întâmplătoare: boierii sperau ''că l-or purta precum le va fi voia lor". Sunt
interesante con diţiile accepţiile de Constantin Cantemir devenind domn în ţară: să
nu iasă din cuvântul lui Şerban Cantacuzino, "ce-i va poronci, pe voie i-a face de
toate", "să nu fie protivnic creştini lor", "coborându-să şi leşii să se împreune, să se
facă tot unii asupra turcilor"626. Evident, boierii moldoveni şi îndeo sebi domnul
Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino sperau ca Constan tin Cantemir să ducă o
politică antiotomană. Istoricul român Ioan Moga menţiona însă că repede după
înscăunare "angajamentele lua te faţă de Şerban le reduse la servicii personale ce le
făcu ve cinului din Muntenia, iar faţă de evenimentele externe lua o atitudine cât
mai precaută, încercând să înlăture pericolul cuceri rilor polone, fără a recurge prea
mult la ajutorul militar turcilor, cu scopul de a scuti ţara de greutăţile războiului şi
de a-şi păstra cu orice preţ autonomia interna"627. Campania polonă din anul 1685
în timpul căreea regele spera să cucerească Moldova pentru fiul său Iacob
Sobieski628, s-a termi nat cu un eşec total. Conform unor date, Constantin
Cantemir i-ar fi aju tat pe poloni. El ar fi intenţionat să se pronunţe mai hotărât
împotriva otomanilor, însă, sub motivul că fiul său se află ostatec la Istanbul, nu a
făcut acest lucru, iar turcii au fost preîntâmpinaţi despre actul ce se pregătea.
Suferind o nouă înfrângere în războiul cu otomanii, regele polon simte necesitatea
de a-şi schim ba atitudinea faţă de Rusia. De asemenea, Curtea de la Viena in sista
asupra încheierii "păcii veşnice" dintre Rusia şi Polonia, sperând că acest act ar
atrage Rusia la coaliţia antiotomană. O momeală sigură pentru regele polon era
Moldova. De aceea Leopold I promite polonilor un ajutor de 15 mii de oşteni
pentru a cu ceri Moldova. Însă împăratul Leopold nu se grăbea să-şi realize ze
promisiunile sale. De aceea la începutul anului 1686 regele polon declara că iese
din coaliţia antiotomană dacă lui nu-i vor fi garantate drepturile asupra Moldovei şi
Ţării Româneşti. Eşe curile militare şi poziţia Austriei au silit Polonia să reia
negocierile cu Rusia şi în primăvara anului 1686 la Moscova a fost semnată "pacea
veşnică". Intenţiile otomanilor de a nu permi te normalizarea relaţiilor dintre Rusia
şi Polonia au suferit eşec 629. Conform păcii cu Polonia, guvernul rus s-a angajat
să în ceapă operaţiile militare împotriva Crimeei. Concomitent, Mosco va a
confirmat alianţa cu Austria. În felul acesta, pregătirea diplomatică a Rusiei pentru
viitoarele lupte cu otomanii şi tătarii a fost încheiată, fapt ce a neliniştit foarte mult
Poarta. În anul 1686 polonii reiau operaţiile militare în Moldova şi ocupă oraşul
Iaşi. În aceste condiţii, o parte dintre boie rii moldoveni şi, de asemenea, domnul
Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino, îl sfătuiau pe Constantin Cantemir să se
închine leşilor. Însă Con stantin Cantemir rămâne neînduplecat. Ion Neculce scria
că domnul Moldovei n-a ascultat acele sfaturi fiindcă "ştie el rândul leşilor, că-i
slujâsâ, a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog, Antiohie-vodă bezădeoa". Totuşi,
Constantin Cantemir s-a adresat cu o scrisoare şi regelui polon. Reieşind din
documentele folo site de Ioan Moga, L.V. Vlasova presupunea că în perioada de
timp dintre 2 şi 4 august 1686, Constantin Cantemir i-a trimis regelui polon o
scrisoare cu rugămintea de a-1 lua sub "protecţia" sa630. Un document descoperit
în arhiva de la Moscova ne arată că regele polon a primit scrisoarea lui Constantin
Cantemir către 1 august. Aşa, în scrisoarea regelui Ian Sobieski de la 1 august 1686
adresată atamanului G.I. Kosatov se informa că din Iaşi au sosit în lagărul leşilor
"boieri şi toată Ţara Moldovei ... cu credinţă şi cu supuşenie, benevol, nouă s-au
supus". Însă, preciza mai departe regele, Constantin Cantemir, din cau za faptului
că fiul său îi este zălog la sultan "s-a răspuns cu noi printr-o scrisoare"631. După
cum se cunoaşte, campania lui Ian Sobieski din 1686 s-a încheiat cu un eşec total,
fapt despre care repede s-a aflat şi la Moscova632. De rând cu alţii, în Polonia a
fost nevoit să plece şi mitropolitul Dosoftei "cu toate hainele şi odoarăle mitropo
liei". Situaţia lui Dosoftei în Polonia era destul de grea. El nu se bucura de
susţinere din partea regelui şi era nevoit să se adreseze după ajutor material în
Rusia. Aşa, la 23 noiembrie 1687 Dosoftei se adresează pentru prima dată la
Moscova cu o scrisoare adusă de preotul Ioan. Dosoftei comunica ţarilor că se află
în oraşul Strîi cu toate odoarele mitropoliei Moldovei şi îşi exprimă speranţa că,
liniştindu-se vremurile în Moldova, el va primi învoirea regelui să se întoarcă la
Suceava. Concomi tent, Dosoftei cerea ajutor bănesc. În anul 1690 Ioan din nou
soseşte la Moscova, unde primeşte pentru Dosoftei 100 de ruble. În anul următor,
1691, acelaşi Ioan vine din nou la Moscova cu o scrisoare a mitropolitului Dosoftei
în care se exprimau mulţumiri pentru ajutorul primit633. Primirea ajutoarelor
băneşti era o formă impor tantă a legăturilor bisericeşti dintre Moldova şi Rusia în
acel timp. O serie de documente confirmă faptul că bisericile şi mă năstirile din
Moldova se adresau după ajutor material la Moscova şi primeau sume
importante634. Prezintă interes comunicările reprezentanţilor bisericilor şi
mănăstirilor moldovene, unde se arată cauzele, ce i-au îndemnat să se adreseze la
Rusia după ajutor bănesc. Aşa, în anul 1692 reprezentantul mănăstirii Sf. Nicolai
din Rădăuţi a declarat că au nevoie de ajutor, fiindcă mă năstirea a sărăcit atât din
cauza acţiunilor militare ale otomani lor, tătarilor şi leşilor, cât şi din cauza
tributului plătit Porţii635. După încheierea alianţei cu Polonia, Rusia începe intens
pregăti rile pentru acţiuni militare împotriva otomanilor. Cu scopul de a afla detalii
referitor la acţiunile polonilor şi austriecilor, în vara anului 1686 în Polonia este
trimis K. Nefimonov. Printre altele, el trebuia să afle şi date referitor la situaţia din
Moldova636. Totuşi, Rusia nu a participat la lupta împotriva otomanilor în anul
1686 din cauza că tratatul cu Polonia nu era încă ratificat637 . Înainte de prima
campanie împotriva Crimeei, rezidentul Ru siei în Polonia, Vasile Teapkin,
comunica din Cracovia, că la el au sosit soli din Moldova şi din Ţara Românească
cu rugămintea ca gu vernul rus să ordone oştilor să înceapă operaţiile militare îm
potriva tătarilor. Ei îl încredinţau pe Vasile Teapkin că dacă oas tea rusă va elibera
Crimeea, atunci creştinii, supuşi semilunii, printre care şi moldovenii, şi muntenii,
se vor supune Rusiei. La 3 septembrie 1686 ţarevna Sofia a promulgat ucazul
despre pregă tirea operaţiilor militare împotriva tătarilor din Crimeea638.
Republica Polonă a fost pusă la curent cu planul Rusiei de a înce pe operaţiile
militare în martie 1687. Guvernul de la Moscova de asemenea chema regele să
respecte condiţiile tratatului de pace încheiat şi să înceapă lupta împotriva
Imperiului Otoman. Cu această ocazie, la 1 februarie 1687 la Moscova soseşte un
sol polon ca re a adus scrisoarea regelui de la 6 ianuarie 1687. Motivând prin aceea
că Moldova este ruinată şi e necesar de a duce mari re zerve de hrană pentru oaste,
că în martie este prea devreme de a începe operaţiile militare, deoarece pământul
încă este acoperit cu gheaţă, regele polon refuza să înceapă operaţiile militare
împotriva Imperiului Otoman. Mai mult chiar, regele propunea guvernului de la
Moscova să înceapă operaţiile militare nu împotriva Crimeei, ci împotriva oraşelor
din dreapta Niprului, ocupate de otomani, apoi asupra Oceakovului si, în
continuare, să ajute polonilor să ocupe Tighina, Chilia şi Ismailul639. Guvernul rus
a res pins aceste propuneri, care corespundeau doar intereselor anexio niste ale lui
Ian Sobieski. Cu toate că Polonia a refuzat, iar Rusia n-a putut atrage Franţa la
coaliţia antiotomană640, în primăvara anului 1687 oastea rusă întreprinde o
campanie asupra Crimeei, campanie, ca re, după cum se ştie, a suferit eşec641.
Campania polonilor în Mol dova a fost începută abia în luna august 1687, când
campania ruşilor împotriva tătarilor deja se âncheiase. Campania polonă în
Moldova de asemenea a suferit eşec. Este caracteristic că ceastă campanie nu s-a
bucurat de sprijinul moldovenilor. Constantin Cantemir se adre sa la 12 iulie şi la
26 august 1687 cu două scrisori regelui în care cerea ca polonii să înceteze
incursiunile în Moldova642. În anul 1689 oastea rusă întreprinde o nouă campanie
împotriva tătari lor, care, de asemenea, s-a terminat cu insucces. Istoricul rus N.P.
Kapterev considera că campaniile asupra Crimeei au fost întreprinse sub influenţa
chemărilor venite din partea creşti nilor care aveau drept scop final eliberarea lor
da sub jugul otoman. Această părere însă nu este confirmată de documente. Un alt
istoric rus, S. Jigariov, credea că în acel timp guvernul rus nici nu putea visa la
misia eliberatoare a Rusiei, în pri mul rând, el trebuia să termine cu Crimeea şi să-
şi asigure in teresele sale vitale la Marea Neagră. Istoricii sovietici de asemenea
arată că scopul final al Rusiei în aceste campanii era Crimeea643. Cu toate că
campaniile asupra Crimeei au suferit eşec, ele au avut o anumită importanţă în
sensul că au separat forţa militară a Imperiului Otoman. Poarta, în linii generale
suferea înfrângere şi a fost nevoită să înceapă nego cierile de pace. Încă din
primăvara anului 1688 la Moscova soseau informaţii despre aceea că sultanul a
trimis soli la Vie na644. Aliaţii Rusiei încep tratativele secrete cu Poarta. Otomanii
depuneau eforturi enorme pentru a stârni divergen ţe între membrii "Ligii sfinte".
Asigurându-şi susţinerea din partea Franţei, care începuse lupta împotriva Austriei
şi cuce rise câteva oraşe, la începutul anului 1689 la Viena sosi un sol otoman cu
propunerea de a încheia cu Austria pace. Conform propunerii otomanilor, toate
teritoriile cucerite de Austria tre buiau să rămână în componenţa ei645. Nu vroia să
piardă o aseme nea ocazie nici Republica Polonă. Într-o scrisoare de la 2 fe bruarie
1689 către împăratul Leopold I, mareşalul polonez Liubomirski insista ca în timpul
negocierilor, Austria să ţină cont şi de interesele Poloniei, otomanii să cedeze în
favoarea regelui Moldova de Nord, până la Iaşi 646. Negocierile din anul 1689 au
demonstrat clar tendinţele Curţii de la Viena şi ale Curţii de la Varşovia de a-şi
lărgi hotarele pe contul Moldovei. Referitor la planurile de mai departe ale Poloniei
la negocierile cu otomanii, aflăm din instrucţia dată solului M. Racinski la 7 martie
1689. Aşa, M. Racinski trebuia să insiste asupra cedă rii pământurilor dintre Nipru
şi Dunăre, inclusiv Moldova şi Muntenia. Susnumitul sol trebuia "să dovedească"
otomanilor că Moldova, din timpuri străvechi aparţinea Poloniei. M. Racinski
trebuia să declare că Ţara Moldovei, a trecut la Polonia conform "dreptului vechi",
nu numai conform "dreptului armelor", trecere ce a fost întărită prin jurăminte de
credinţă începând cu Petru voievod (Petru Muşat-I.E.), apoi cu Ştefan (Ştefan I-
I.E.) şi cu Alexandru (Alexandru cel Bun-I.E.). Aceste dovezi trebuiau aduse în
faţa otomanilor pentru a "demonstra" dreptul Poloniei asupra Moldovei. Polonii
pretindeau ca "să li se întoarcă aceea, ce mai înaintea fost a lor" si totodată să
primească noi teritorii pentru "istovirea" militară suferită în războiul cu
otomanii647. Dintr-un raport al reprezentantului Rusiei la Viena P. Vozniţin aflăm
că polonii cereau Podolia, Ucraina, Moldova, Ţara Românească şi toate celelalte
teritorii "pe unde a ajuns copita calului po lon în timpul războiului în Bugeac" 648.
Împăratul Leopold I se stăruia să nu rămână de Ian Sobieski. El cerea Muntenia,
Mol dova şi Transilvania. La întâlnirea reprezentanţilor Austriei şi Imperiului
Otoman de la 20 martie 1689, austriecii au cerut ca "... tur cii să renunţe la dreptul
pe care 1-au avut până în timpul de faţă asupra Moldovei, Munteniei şi
Transilvaniei"649. În afară de aceasta, la Moldova mai pretindeau hanul Crimeei
Selim I Gherai650 (1684-1691) şi principele Transilvaniei, creatura otomanilor,
Imre Thököly. În primăvara anu lui 1689 Imre Thököly, împreună cu tătarii, se
pregătea să "lovească Ţara Moldovei şi Ţara Transilvaniei şi să aducă pe acei
oameni sub ascultarea sultanului turc". Abia în anul 1691, când Imre Thököly nu
mai este principe al Transilvaniei, «tare s-au mai bucurat domnii»651, el încetează
să mai prezin te pericol pentru Moldova şi Ţara Românească. Aşa deci, la
tratativele de la Viena din anul 1689 între aliaţi au apărut contradicţii serioase pe
problema teritorială. Aceste contradicţii au fost examinate în mai 1689, la consfătu
irea comună a solilor austrieci, poloni şi vienezi. Austriecii, având grijă de
propriile interese, se stăruiau să prevină o nouă campanie a oştilor polone în
Moldova, arătând leşilor, că în trecut, ei "au ruinat toată Ţara Moldovei", care
niciodată n-a făcut nici un rău, nici împăratului şi nici lor, leşilor. De asemenea,
austriecii au atras atenţia solilor poloni, că chiar dacă otomanii şi vor ceda
Moldova Poloniei, către acel timp, polonii vor ruina-o într-atâta, încât moldovenii
nu vor dori să fie în supuşenia lor. "Grija" manifestată de Austria faţă de Moldova
nicidecum nu se făcea în interesul ţării. Repre zentantul Rusiei în Polonia
considera ca solului polon la Viena i s-a spus aşa, fiindcă împăratul intenţionează
să trimită la domnul Moldovei un sol cu propunerea ca el să se supună Austriei652.
Despre o asemenea intenţie a împăratului, în mai 1689 co munica la Moscova şi
grecul Likudii. Aceste informaţii se adeveresc. Austriecii într adevăr l-au silit pe
Constantin Cantemir să semneze un tratat de supuşenie faţă de Austria653. După
întoarcerea so lilor munteni din Viena, boierii moldoveni, care se aflau în Ţara
Românească comunicau rezidentului rus în Polonia că oastea împăratului se
pregăteşte să intre în Moldova şi în Ţara Românească. În timpul negocierilor de la
Viena Poarta refuză categoric să facă careva cedări teritoriale, însă să întreprindă
operaţii militare de amploare Imperiul Otoman nu era în stare. Datorită acţiunilor
oştilor ruse, tătarii se temeau să intervină în ajutorul otomani lor655. Căutând să
provoace divergenţe între membrii "Ligii sfin te", otomanii trimit în Polonia un sol,
care promitea polonilor întoarcerea Cameniţei656, dacă ei vor acorda ajutor Porţii
în rup ta împotriva Austriei sau, cel puţin, vor păstra neutralitatea. Menţionăm şi
faptul că Franţa de asemenea insista ca polonii să-i susţină pe otomani în lupta
împotriva Austriei. Cu aceeaşi propu nere otomanii trimit un sol şi în Rusia,
promiţând să cedeze Azovul. Însă, aceste încercări ale Porţii nu s-au încununat de
suc ces. În cele din urmă, Nicolai Mavrocordat, reprezentantul otomanilor la
negocierile de pace de la Viena, a declarat că Poarta este gata să cedeze Poloniei şi
Austriei doar acele teritorii, pe care ele le-au cucerit. Însă, în cele din urmă,
tratativele din anul 1689 n-au adus la nimic. Operaţiile militare împotriva
Imperiului Otoman trebuiau reluate, însă între Polonia şi Austria se menţineau
divergenţe le teritoriale. Polonii au declarat că sunt gata să reia opera ţiile militare
împotriva otomanilor numai cu următoarele condiţii: Curtea de la Viena să
recunoască Moldova după Republica Polonă, să permită leşilor să cumpere hrană
în Transilvania şi să le acorde ajutor în cucerirea Cetăţii Albe şi Chiliei. La cererea
categorică a polonilor, în iulie şi în septembrie 1690 austriecii, formal, renunţă la
Moldova în favoarea Poloniei657. E natural că în condiţiile când "aliaţii" Rusiei
duceau tratative de pace cu Imperiul Otoman, guvernul rus, independent de ei,
căuta să afle intenţiile sultanului. Menţionăm şi faptul că în timpul tratativelor, la
Viena erau şi reprezentanţii Rusiei. Însă lor, de fapt, nu li s-a permis participarea la
nego cieri şi ei aflau informaţii despre mersul tratativelor datori tă mituirii unor
persoane, care aveau acces la asemenea infor maţii. Acum, ca şi în anul 1678,
Rusia face încercarea de a afla intenţia Porţii prin intermediul Moldovei. În anul
1690 la Moscova se afla ierodiaconul Foca, ce venise după ajutor bănesc. Guvernul
rus s-a folosit de serviciile lui în vederea începe rii negocierilor cu Poarta. Foca a
fost trimis în Moldova cu o scrisoare adresată domnului Constantin Cantemir. În
răspunsul său ţarului, domnul Moldovei arăta că la el a sosit ierodiaco nul Foca "cu
o prea mică carte" pe care o trimite înapoi la Moscova cu Ioan Belevici658.
Probabil, este vorba de o mică scrisoare în limba română care este încleiată de
scrisoarea lui Constantin Cantemir. Scrisoarea este iscălită de N.S. Cu asemenea
iscălitură noi întâlnim unele scrisori care aparţin traducătorului Nicolae Milescu
Spătarul659. Din acestea putem conchide că scrisoarea dată în limba română a fost
scrisă anume de Nicolae Milescu la indicaţia guvernului rus. În scrisoare, "pentru
taină", nu se spune ne mijlocit rugămintea guvernului rus. Această rugăminte
trebuia s-o comunice "den gură" Foca. Scrisoarea lui Constantin Cante mir de la 10
noiembrie 1690 a fost adusă la Moscova de Ioan Belevici, scrisoare dată ţarului la
24 decembrie. Din scrisoarea lui Constantin Cantemir aflăm că esenţa rugăminţii
guvernului rus consta în a afla posibilitatea încheierii păcii separate cu Poarta.
Domnul Moldovei a îndeplinit rugămintea Rusiei. El s-a adresat sultanului şi a
primit răspuns că Poarta este de acord să încheie pace cu Rusia. Concomitent,
Constantin Cantemir îşi pro punea serviciile sale la încheierea păcii dintre Rusia şi
Imperiul Otoman. La Moscova Ioan Belevici insista ca pacea cu Poarta să fie în
cheiată "prin mijlocirea domnului său"660. Însă intenţia guver nului rus era de a
încheia pace cu otomanii, ca şi mai înainte, prin mijlocirea hanului Crimeei. De
aceea Moscova cerea ca Constantin Cantemir să intervină pe lângă han în vederea
trimite rii unui sol în Rusia. La 8 ianuarie 1691 Ioan Belevici a fost primit de ţarii
Ioan şi Petru Alexeevici, iar la 18 ianuarie, primind "leafa" pentru solia sa, el
pleacă de la Moscova. În Mol dova sosi "în prima săptămână a postului mare". A
treia zi după sosirea la Iaşi Ioan Belevici pleca la Istanbul, unde, probabil, a
prezentat un raport detaliat referitor la negocierile avute la Mosco va661. Alte
materiale referitor la rezultatele negocierilor ru so-otomane prin mijlocirea
Moldovei nu ne sunt cunoscute. Proba bil, ele n-au mai continuat după plecarea lui
Ioan Belevici de la Moscova. Propunerea ruşilor ca domnul Moldovei să ceară
pentru ei teritoriul de până la Nistru, propunere făcută lui Ioan Belevici, nu era în
favoarea continuării negocierilor cu otomanii. Bănuind că în Polonia au ajuns
informaţii referitor la negocierile ruso-otomane, în februarie 1691 guvernul rus se
adre să rezidentului său în Polonia I. Volkov cu cererea de a afla, dacă la Varşovia
se ştie ceva despre sosirea lui Ian Belevici la Moscova şi dacă se ştie, ce cred
polonii despre aceasta? În mai 1691 I.Volkov informa că în Varşovia se ştie despre
faptul că domnul Moldovei a trimis un sol în Moscova pentru a încheia un tratat de
pace între Rusia şi Imperiul Otoman şi că la Moscova n-au refuzat această
propunere662. Reieşind din acestea şi Republica Polonă intenţiona să în cheie pace
separată cu otomanii în anul 1691, cu condiţia că Poarta să cedeze Moldova663.
Polonii însă înţelegeau că pentru a-i sili pe otomani să cedeze Moldova, ea trebuia
cucerită. Pregătindu-se pen tru noi acţiuni militare împotriva Imperiului Otoman,
Austria şi Polonia căutau să primească şi ajutorul Rusiei. Aşa, în mai 1691, I. Kurţ,
solul împăratului Leopold I la Moscova, cerea ca oastea rusă să înceapă operaţiile
militare împotriva otomanilor. Concomitent, solul împăratului comunica ţarului că
Austria şi Polonia au de gând să-şi unească oştile pe teritoriul Moldovei sau al
Ţării Româneşti şi primăvara aceasta să înceapă lupta împo triva otomanilor. Cu
scopul de a convinge Rusia să intervină în lupta antiotomană, în august 1691 la
Moscova soseşte solul rege lui polon Jan Okrasa. Având audienţă la ţar, el
propunea să înceapă operaţiile militare în Crimeea sau la Nipru, ori să acor de
ajutor polonilor. Oastea trimisă în ajutor trebuia să fie sub conducerea regelui
polon şi să participe la operaţiile militare din Bugeac. În instrucţia primită de Jan
Okrasa încă în mai 1691 se arăta că solul polon trebuia să ceară un ajutor de 20 000
de oşteni ruşi. Guvernul rus a respins propunerile polo nilor, amintindu-i solului,
că în timpul celor două campanii împotriva tătarilor din Crimeea (1687, 1689-I.E.),
Republica Polonă n-a acordat ajutor militar Rusiei. Referitor la unirea oştilor,
solului po lon i s-a răspuns că tratativele referitor la această problemă au fost
întrerupte şi n-au mai fost reluate. Guvernul rus propunea ca ambele părţi să
acţioneze independent664. După cum se ştie, campania polonilor în Moldova din
anul 1691 a suferit eşec. Curtea de la Varşovia învinuia Rusia de eşecul suferit în
Moldove. Adevăratele cauze ale înfrângerii leşilor în Moldova sunt arătate destul
de bine în literatura istorică. Adăugim la acestea doar o informaţie dintr-un raport
al repre zentantului Rusiei în Polonia B. Mihailov, primit la Moscova pe 5 martie
1692. În raport se descrie comportamentul trupelor polone în Moldova. Aşa, B.
Mihailov scria că moldovenii, îmbărbătaţi de rege, vroiau să se supună lui, sperând
să fie apăraţi, însă, în loc de apărare, ei au fost ruinaţi mai straşnic de poloni decât
de turci şi tătari, locurile sfinte şi credinţa au fost pângărite, de aceea moldovenii şi
muntenii i-au ridicat pe turci şi pe tătari, şi merg asupra Poloniei665. Aşa deci,
purtarea abuzivă a leşilor în Moldova a provocat nemulţumirea moldo venilor.
Anume după această campanie moldovenii încep lupta pentru eliberarea oraşelor
cucerite de poloni (Neamţ, Suceava, Câmpulung). Moldovenii s-au convins
definitiv că Republica Po lonă se manifesta în acest timp nu ca eliberator, ci ca un
stat, ce tindea să cucerească Moldova. În martie 1693 moare domnul Moldovei
Constantin Cantemir. Încercarea fiului său Dimitrie de a deveni domn în Moldova
n-a avut succes şi în aprilie scaunul ţării îl primeşte Constantin Duca. L.V. Vlasova
consideră că Constantin Duca ducea o politică turcofilă consecventă şi stăruindu-se
să păstreze relaţii bu ne cu Polonia, în taină el întreprinde acţiuni, cere nu cores
pundeau intereselor Republicii Polone. Regele polon, ca şi mai înainte, tindea să
ocupe Moldova. Negocierile începute cu Imperiul Otoman în anul 1692 nu s-au
soldat cu succes. Regele îl învinuia pe împăratul Austriei de pasivitate. În mai
1693 regele polon cerea din nou Curţii de la Viena ajutor militar pentru a cuceri
Moldova şi pentru a-i alunga pe tătari din Bugeac. În caz de refuz, po lonii
ameninţau că vor ieşi din coaliţia antiotomană. Austria nu era cointeresată să
acorde ajutor polonilor pentru a cuceri Mol dova, fiindcă singură spera să-şi
lărgească posesiunile pe con tul teritoriilor de la răsărit de Carpaţi. De aceea
austriecii au răspuns leşilor că toate pretenţiile să şi le satisfacă ei singuri cu
ajutorul armelor. Documentele Arhivei de Stat a Actelor Vechi din Rusia ne arata
că relaţiile moldo-ruse continuă şi în timpul domniei lui Constantin Duca. La
porunca ţarului, hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa l-a trimis în Moldova pe
reprezentantul său M. Stepanov. El informa apoi că, fiind în Moldova, a fost primit
de domnul ţării Constantin Duca. Cu toate că Constantin Duca se te mea ca nu
cumva polonii să afle despre întâlnirea lui cu solul hatmanului Ucrainei, totuşi, el îi
comunica unele date referitor la relaţiile otomano-austriece şi otomano-polone.
Constantin Duca s-a declarat gata să ducă corespondenţă cu hatmanul Ucrainei şi a
transmis prin M. Stepanov codul secret, cu ajutorul căruia trebu iau scrise
scrisorile. Aceste legături au fost aprobate de ţar şi hatmanul a primit poruncă să
menţină corespondenţa cu domnul Moldovei şi să stabilească legături cu domnul
Ţării Romaneşti666. Constantin Duca de asemenea a trimis reprezentanţii săi în
Ucraina. Din scrisoarea hatmanului către ţar de la 29 noiembrie 1696 aflăm că în
Ucraina a sosit solul domnului Moldovei, pârcălabul Sava. Materialele descoperite
până în prezent nu ne permit să aflăm rezultatele soliei lui Sava, însă, în scrisoarea
amintită mai sus se menţionează că hatmanul Ucrainei a trimis cu pârcălabul Sava
în Moldova pe Petru moldoveanul, pentru a aduce noi in formaţii despre turci şi
tătari. Acesta, în legătură cu schimbarea domnilor în Moldova, s-a reţinut un timp
oarecare şi s-a întors în Ucraina cu permisiunea noului domn, Antioh Cantemir. So
sind la hatman, el comunica ştiri despre relaţiile otomano-austri ece şi despre
intenţiile hanului din Crimeea de a năvăli în Ucraina667. Nici Antioh Cantemir nu
întrerupe legăturile cu Rusia. Sunt informaţii că în anul 1697 domnul Moldovei a
trimis la hatmanul Ivan Mazepa pe moldoveanul A. Dolga, însă nu se cunoaşte cu
ce misiune668. După campania reuşită asupra Azovului din anul 1696, guver nul
rus considera posibilă continuarea operaţiilor militare îm potriva Imperiului
Otoman şi chiar să înceapă acţiunile milita re pe teritoriile unde trăiau creştinii
subjugaţi semilunii. Astfel, rezidentul Rusiei în Polonia Nichitin chema polonii «să
lupte pentru crucea domnului şi fraţii din robia păgână să-i elibereze »669. La
începutul anului 1697 în Moldova şi în Ţara Românească a fost trimis grecul Zgura
Stilev. El trebuia să afle in tenţiile Porţii şi să clarifice situaţia din Moldova şi Ţara
Ro mânească. Concomitent, Zgura Stilev trebuia să precizeze la domnul Ţării
Româneşti dacă vor putea şi dacă vor îndrăzni muntenii să se unească cu oastea
rusă, în cazul în care ea va sosi la Dunăre, şi dacă se vor uni, cu ce forţe?
Întorcându-se la Moscova Zgura Stilev in forma că domnul Moldovei nu i-a permis
să plece din Iaşi, stăruindu-se să afle cu ce scop merge el în Ţara Românească. De
aceea Z. Stilev a fost nevoit să plece din capitala Moldovei în taină. Posibil,
Moscova nu prea avea încredere în Antioh Cantemir670. Re feritor la situaţia
creştinilor, Z. Stilev informa că ei au o situaţie grea, atât datorită faptului că
otomanii au pierdut Azovul, cât şi din cauza impozitelor. Cât priveşte unirea oştilor
mos covite şi muntene, Z. Stilev informa că domnul Ţării Româneşti Constantin
Brâncoveanu a dat un răspuns negativ: el nu intenţio na să înceapă lupta cu
otomanii, deoarece se temea de tătarii din Bugeac671. Deci, intenţiile Rusiei de a
începe operaţii militare de mare amploare împotriva otomanilor, în acel timp, n-au
fost susţinute de domnul Munteniei. Regele Republicii Polone Fridrih August
intenţiona să con tinue operaţiile militare împotriva otomanilor672. Leşii se
conside rau "obijduiţi" şi nu vroiau să accepte propunerea otomanilor de a încheia
pace. Cneazul polon Gomolinski pleca la Viena pentru a obţine ajutor. Însă Curtea
de la Viena încă mai înainte şi-a exprimat nemulţumirea faţă de acţiunile militare
slabe ale polo nilor împotriva otomanilor si acum luase calea negocierilor cu
Poarta. Încet, dar sigur, războiul aliaţilor din "Liga sfântă" împotriva otomanilor se
apropia de sfârşit. Tratatul de alianţă, dintre Austria şi Rusia din anul 1697,
îndreptat împotriva Imperiului Otoman, era doar o formalitate diplomatică. Cu
toate acestea, regele polon în serios se pregătea de o nouă campanie împotriva
Moldovei. Încă în iulie 1697 rezidentul Rusiei în Polonia A. Nikitin comunica lui
P. Vozniţân, care se afla la Viena, despre intenţiile războinice ale regelui polon
asupra Moldovei. Vestea despre o 669 С. Жигарев, Русская политика в
Восточном вопросе, т. I, с. 103. 670 De fapt, după cucerirea Azovului, Rusia i-a
măsuri drastice şi interzice negustorilor din sud-estul Europei pătrunderea pe
teritoriul rus. La 5 ianuarie 1697 la voievodul de Kiev P.I. Hovanski sosea ucazul
respectiv al lui Petru I prin care grecilor, locuitorilor Constantinopolului,
macedonienilor, moldovenilor, muntenilor şi altora din alte ţări, negustori, cu sau
fără mărfuri, li se interzicea să meargă mai departe de Kiev. Se recomanda
îndreptarea lor spre oraşele din Ucraina şi la hatmanul Samoilo Ivanovici (1693-
1699), iar de acolo, spre locurile de unde au venit. Este de subliniat faptul că
situaţia Imperiului Otoman în acest timp era deplorabilă. Cu toate acestea,
otomanii răspândeau zvonul despre apropiatele campanii militare, indicându-se
cele mai diferite direcţii – împotriva austriecilor, pe la Soroca împotriva polonilor,
împotriva Oceakovului, împotriva Azovului. Evident, scopul acestor dezinformaţii
oferite ruşilor prin intermediul moldovenilor, grecilor, prizonierilor ruşi etc., era
să-i ţină în alertă pe aliaţii din Liga sfântă. apropiată campanie a leşilor în Moldova
a ajuns şi la Antioh Cantemir673. De aceea, la începutul anului 1698, domnul
Moldovei trimite soli la regele Poloniei cu rugămintea ca polonii să nu intre în
Moldova, ci să meargă asupra Bugeacului. Domnul promitea, că după luarea
Bugeacului, Moldova se va supune Republicii Polone cu aceleaşi drepturi ca şi
Lituania674. Concomitent, aflând despre o presupusă campanie a oştilor ruse
asupra Bugeacului675, în primăvara anului 1698 Antioh Cantemir trimite în Rusia
pe solul Sava Constantinov. În comunicarea făcută la Baturin, Sava Constantinov
declara că domnul Moldovei, după exemplul domnului Ţării Româneşti, doreşte să
fie luat sub apărarea măriei sale cu tot poporul şi cu toate pământurile676. La 6
mai 1698 hatmanul Ivan Mazepa informa ţarul despre sosirea solului din Moldova
şi rugămintea lui. La 14 mai Petru I răspundea că rugămintea domnului Ţării
Moldovei este acceptabilă677, iar într-o scrisoare de la 16 mai către hatmanul
Ucrainei ţarul îi poruncea să-i permită solului moldovean plecarea spre Moscova.
De asemenea, în aceeasi scrisoare, se poruncea să fie trimis la domnul Moldovei un
om credincios, care să-i comunica verbal că rugamintea lui de a intra in supusenia
Rusiei, este acceptată de guvernul rus678. La 5 iunie 1698 Sava Constantinov sosi
la Moscova. În comunicarea facuta Departamentul solilor el dădea informatii
despre Polonia, Imperiul Otoman şi, totodată, transmitea rugamintea lui Antioh
Cantemir de a apara ţara de lesi. La începutul lunii februarie 1699 Sava
Constantinov pleca din Moscova spre Ucraina. Hatmanul Ivan Mazepa a primit
indicatia de a-i permite să plece nestingherit în Moldova. Solia lui s-a terminat fara
nici un rezultat, fiindcă, în continuare, domnul Moldovei s-a eschivat de la
negocierile cu Rusia. Aşa, lui Sava Constantinov trebuia sa i se raspundă în scris
sau verbal, ”întrucât domnul său moldovean n-a spus nimic solului său (solului M.
Stepanov trimis în Moldova de hatmanul Ivan Mazepa la porunca tarului-I.E. )
despre supunere şi nici n-a trimis în scris şi să fie lăsat solul să plece din Moscova
…”. Concomitent, prin Sava Constantinov, Antioh Cantemir era asigurat să aibă
încredere în Rusia şi să trimită şi pe viitor informaţii la Moscova679. Incercările
lui Petru I in timpul ”marii solii” din anii 1697-1698 prin ţările Europei să
organizeze o alianţă împotriva Imperiului Otoman n-au dat rezultatele dorite, de
aceea guvernul rus schimbă direcţia principală a politicii externe. La 6 iulie 1698
Rusia semnează un tratat de pace cu Danemarca, iar la 2 noiembrie cu Republica
Polonă, tratate îndreptate împotriva Suediei680. Moscovei de asemenea îi erau
cunoscute pretenţiile lesilor asupra Moldovei681. Regele cerea curţii de la Viena
să nu încheie pace cu Poarta, deoarece în propunerile otomanilor cererea polonilor
de a încorpora Moldova, nu era satisfăcută. În preajma inceperii negocierilor cu
otomanii, regele se simţea ”obijduit”. Aşa, în convorbirea solului polon cu V.
Poznitân de la 22 august 1698, primul declara ca Polonia a făcut mult pentru Liga
sfântă: a apărat Viena, cu ajutorul lesilor austriecii au cucerit o serie de oraşe din
Imperiul Otoman, ”au cedat” Rusiei o parte din Ucraina, însă acum polonii nu
primesc nimic din Imperiul Otoman. Chiar şi înainte de începerea negocierilor la
Karlowitz regele polon intenţiona sî întreprindă o campanie în Moldova. P.
Vozniţân işi exprima îndoielile sale referitor la acestea, deoarece ”după cum cu
adevarat se aude … pentru armată ei n-au nici bani, nici pâine”682. Intenţiile
polonilor nu corespundeau planurilor Curţii de la Viena, care se stăruie să încheie
cât mai repede războiul cu Imperiul Otoman. Austriecii chiar au primit o hotărâre
conform căreea, în caz de necesitate, cu ajutorul armelor, sa-i împiedice pe poloni
să cucerească Moldova683. Totodată, P. Vozniţân comunica la Moscova că
austriecii sunt supăraţi pe poloni, deoarece, dânşii, lăsând Cameniţa, vor să intre în
Ţara Moldovei, pe care o consideră a lor. P. Vozniţân cunoştea foarte bine situaţia
din Europa şi lui îi era clară insistenţa austriecilor de a încheia pace cu otomanii.
Dacă regele Spaniei va muri, ceea ce se va întâmpla de curând, informa P.
Vozniţân Moscova, atunci francezii vor începe războiul cu austriecii. Din aceste
considerente Austria presa asupra Veneţiei şi Poloniei să încheie cât mai repede
pacea cu Poarta. Popoarele aflate sub dominaţia semilunii sperau să se eli bereze
de sub dominaţia otomană în rezultatul încheierii păcii ţărilor Ligii sfinte cu
Poarta. Aşa, în "Extrasele" făcute din scrisorile aduse la Moscova de Gheorghe
Castriot reprezentantul lui Constantin Brâncoveanu în capitala Rusiei, se exprima
speranţa că popoarele creştine vor fi eliberate de sub dominaţia otomană. În ele, de
asemenea, se conţinea rugămintea ca guvernul rus să dea indicaţii solilor la Viena
să propună careva măsuri pentru uşurarea situaţiei Moldovei şi Munteniei. În caz
că aceste ţări vor nimeri sub stăpânirea Austriei, menţionau, autorii scrisorilor,
"atunci ei vor părăsi casele lor şi moşiile" şi vor pleca sub apărarea Rusiei.
Dominaţia austriacă era considerată un rău mai mare decât dominaţia otomanilor.
Alipirea Moldovei şi Munteniei la Austria, în opinia autorilor scrisorilor, ar fi
însemnat un război împotriva "eliberatorilor". În "Extrasele" amintite se menţiona
că orice chestiune, ce se face cu ajuto rul forţei, este şubredă, moldovenii şi
muntenii se vor retrage la Dunăre, se vor uni cu turcii şi cu tătarii şi nu-i vor lăsa în
pace pe austrieci. Austriecii nu se vor putea întări în Mol dova şi Muntenia, fiindcă
aceste pământuri sunt nişte câmpii, aici nu sunt oraşe puternice, unde austriecii ar
putea să se întărească684. Nu-i satisfăcea pe moldoveni nici dominaţia Polo niei.
După cum s-a arătat mai sus, nici negocierile cu Rusia nu au fost continuate de
către Antioh Cantemir. Menţionăm şi faptul că Rusia nu dorea să încheie pace cu
Imperiul Otoman conform principiului propus de Austria (utti possidetis) şi pleda
pentru continuarea războiului antiotoman. Această politică a Rusiei în acest caz
corespundea intereselor luptei de eliberare a popoare lor creştine. Într-o scrisoare
de la 20 iunie 1698 adresată ţa rului, patriarhul Ierusalimului Dosoftei informa că a
auzit despre presupusele negocieri dintre ţările Ligii sfinte şi otomani, despre
faptul că la aceste negocieri va participa şi Ru sia, însă consideră aceste zvonuri
"poveşti şi născociri" departe de adevăr 685 . Dar Rusia nu dorea să continue
singură răz boiul împotriva Imperiului Otoman, de aceea la Karlowitz delega ţia
rusă a semnat cu otomanii un armistiţiu pe doi ani de zile. Cât priveşte politica
Rusiei faţă de popoarele aflate sub jugul otomanilor, la negocierile de la Karlowitz
ea urmărea scopul ca toţi creştinii din Imperiul Otoman să se bucure de libertăţi, fă
ră a li se agrava situaţia cu biruri adăugătoare686. Aşa deci, guvernul rus se limita
doar la îmbunătăţirea situaţiei popoare lor creştine supuse semilunii. În ianuarie
1699 aliaţii din Liga sfântă au încheiat tra tate de pace cu Poartă. Conform
tratatului dintre Republica Po lonă şi Poartă, Moldova rămânea mai departe sub
otomani, iar leşii trebuiau să părăsească oraşele cucerite din Moldova. Istori cul
român Paul Cernovodeanu consideră că numai rivalitatea dintre Austria şi Polonia,
şi, de asemenea, opoziţia Rusiei, cointeresată în opunerea amestecului Austriei în
Tara Românească şi Moldova, au silit Austria să amâne planurile sale
expansioniste687. Însă izvoarele studiate de noi, atât publicate, cât şi inedite, nu
permit să fa cem concluzia referitor la vre-o oarecare opoziţie a Rusiei în privinţa
Moldovei şi Ţării Româneşti. Un alt istoric român, Veniamin Ciobanu, consideră
că Polonia a fost nevoită să renunţe la cereri le sale referitor la Moldova, datorită
opoziţiei Habsburgilor şi otomanilor688. Credem că Veniamin Ciobanu este mai
aproape de adevăr. Anume rivalitatea dintre Curtea de la Viena şi Curtea de la Var
şovia şi, totodată, opoziţia Porţii, au dus la aceea ca Moldova şi Muntenia să
rămână şi mai departe sub ascultarea Porţii. În cadrul cercetării relaţiilor politice
dintre Moldova şi Rusia în perioada dată, este necesar să atragem atenţia asupra ori
entării rusofile a boierimii moldovene. Izvoarele ne dau o anu mită închipuire şi
despre aceasta. Aşa, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara
Românească erau unii bo ieri moldoveni nemulţumiţi de politica lui Constantin
Cantemir, însă nu-i susţineau nici pe polonezi. Putem presupune că aceşti boieri
erau de orientare rusofilă. Această presupunere se adeve reşte cu documente mai
târzii. Aşa, date convingătoare referi tor la orientarea rusofilă a boierilor moldoveni
prezintă la sfârşitul secolului al XVII-lea reprezentantul domnului muntean în
Rusia Gheorghe Castriot. Guvernul rus s-a adresat lui Gheorghe Castriot cu oca zia
sosirii la Moscova a solului lui Antioh Cantemir, Sava Constantinov. G. Castriot
comunica la Departamentul solilor că "pe vremea când era în Ţara Muntenească au
venit, unii, iar alţii fugind chiar, din Ţara Moldovei în Ţara Muntenească boieri şi
alţi dregători moldoveni în număr de 63 din pricina greutăţilor de neîndurat,
suferite de pe urma păgânilor şi a polonezilor. Şi, venind la domnul Ţării
Munteneşti, spuneau că au auzit că el, domnul, trimite un sol al său la marele
domnitor la Moscova, dorind să fie în supuşenia măriei sale ţarului. Şi că dacă
aceas ta se va face cu adevărat, să nu fie uitată nici biata lor ţară a Moldovei ..."689
. Această comunicare vorbeşte despre existen ţa unei orientări rusofile printre
boierii moldoveni. Aşa deci, ultimii şaptesprezece ani ai secolului al XVII-lea sunt
anii de luptă a Ligii sfinte împotriva Imperiului Otoman. În timpul acestor
războaie, Austria şi Polonia intenţionau să cucerească Moldova şi s-o încorporeze
în teritoriile lor. Aces te tendinţe s-au manifestat atât în timpul campaniilor militare
asupra Ţării Moldovei, cât şi în timpul negocierilor cu Poarta din anii 1689 şi
1698-1699.