BĂTĂLIA DE LA FINTA

Întreaga domnie a lui Vasile Lupu a trecut sub semnul rivalității personale și a
confruntării cu Matei Basarab. Relaţiile tensionate dintre cei doi, cauzate, între altele, și de
dorinţa lui Vasile Lupu de a-şi vedea fiul pe tronul Valahiei, au dus la campania din 1653, cînd
Matei Basarab şi principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), au încercat
îndepărtarea lui Vasile Lupu de pe tronul Moldovei. La 25 martie 1653, armata lui Gheorghe
Rákóczi II împreună cu oștile muntene au pătruns în Moldova şi au reușit să-l înlocuiască Vasile
Lupu cu Gheorghe Ştefan. Fostul domn găsește sprijin la ginerele său, Timuş Hmelniţki, fiul
hatmanului cazacilor zaporojeni, cu ajutorul căruia revine şi învinge la Popricani oastea lui
Gheorghe Ştefan şi Ioan Kemény (1 mai 1653), recăpătându-şi tronul. Vasile Lupu, dornic de
răzbunare, cu aprobarea marelui vizir a continuat campania în Valahia, unde se retrăsese
Gheorghe Ştefan, cu această ocazie dorind să-l înlocuiască pe Matei Basarab cu unul dintre fiii
săi.1
Planurile lui Vasile Lupu erau mai ambitioase ca niciodată, el urmărea să ajungă
principe al Transilvaniei, să lase Moldova ginerelui său Timuș, iar în Țara Românească să pună
domn pe unul din frații săi. Trimițând” mari daruri și plocoane"2 împăratului palatinului Ungariei
și pașei de Buda, și bazându-se pe sprijinul lor, Vasile Lupu plănuia să-i atace pe principele
Rákóczi si pe Matei Basarab cu ajutorul cazacilor. Pașa de Buda, lacom de bani, a deconspirat
aceste planuri, trimițând scrisoarea lui Rákóczi lui Matei Basarab. Acesta din urmă l-a
recompensat pe măsură, rugându-l să împiedice realizarea uneltirilor lui Vasile Lupu, ceea ce
pașa a promis. Cu toate acestea, pașa a anunțat însă pe domnul Moldovei că principele
Transilvaniei și domnul Țării Românesti au aflat de planul lui, fapt ce 1-a determinat pe Lupu să
fie mai circumspect.3
După ce a primit asigurări de la Ferdinand al III-lea că va trimite ajutor, domnul
Moldovei a prins mai mult curaj și a trimis lui Rákóczi scrisoarea primită de la pașa din Buda, ca
și scrisoarea principelui si a lui Matei Basarab către pașă, pe care acesta le dădu-se lui Lupu, și a
acuzat pe principele Transilvaniei de necredință. Ca să dovedească vinovăția lui Lupu, Rákóczi

1
George Marcu coordonator, Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011, pp.
168-169.
2
Călători străini despre Ţările Române, vol.VI, partea I, îngrijită de M.M. Alexndrescu-Dersca Bulgaru, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 87.
3
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Editura Academiei Socialiste România, București, 1988, pp. 186-187.

1
al II-lea, la rându-i, i-a trimis scrisorile pe care domnul Moldovei le expediase pașei din Buda și
pe care acesta le dăduse principelui; văzând scrisorile, Lupu a rămas uimit și a trimis la principe
pe marele său logofăt Gheorghe. Principele Transilvaniei, în întelegerea cu Matei Basarab 1-a
ales chiar pe Gheorghe Ștefan ca înlocuitor al lui Vasile Lupu, urmărind să se răzbune astfel pe
domn pentru necredința sa.
Bătălia de la Finta din 17/27 mai 1653 marchează momentul final al confruntării
dintre domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab (1632 – 1654), şi cel al Moldovei, Vasile Lupu
(1634 – 1653). Relaţiile tensionate dintre cei doi, cauzate, între altele, de dorinţa lui Vasile Lupu
de a-şi instala fiul pe tronul Ţării Româneşti, au dus la campania din 1653, când Matei Basarab şi
principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), au încercat îndepărtarea lui Vasile
Lupu de pe tronul Moldovei.4
Un sprijin important vine din interior, unde logofătul Gheorghe Ştefan conducea un
complot boieresc împotriva domnului. La 25 martie/4 aprilie 1653, oşti ardeleneşti şi muntene
pătrund în Moldova şi-l înlocuiesc pe Vasile Lupu cu Gheorghe Ştefan (1653 – 1658). Fostul
domn caută sprijin la ginerele său, Timuş Hmelniţki, fiul hatmanului cazacilor zaporojeni, cu
ajutorul căruia revine şi învinge la Popricani oastea lui Gheorghe Ştefan şi Ioan Kemény (21
aprilie/1 mai), recăpătându-şi tronul. Domnul Moldovei nu se opreşte aici, şi cu aprobarea
marelui vizir continuă campania în Ţara Românească, unde se retrăsese Gheorghe Ştefan, cu
această ocazie dorind să-l înlocuiască pe Matei Basarab cu unul dintre fiii săi.5
Bătălia decisivă a avut loc la Finta, la 27 mai 1653, o localitate situată la est de
Târgovişte, pe malul stâng al lalomiţei. Oastea lui Matei Basarab ocupase poziţii în defileul
format de ramificaţii ale dealurilor împădurite, la nord, şi Ialomiţa, la sud şi la ieşirea de pe
podeţul peste pârâul mocirlos Cilinca a drumului Ploieşti-Târgovişte. Astfel, inamicul nu putea
ataca decât frontal. Oastea munteană număra aproximativ 30.000 de ostaşi - boieri, curteni,
slujitori, seimeni (mercenari sud-dunăreni, „sârbi”, după modelul omonimilor lor otomani, dotaţi
cu muschete). Vasile Lupu dispunea de cca. 24 000 de oameni, între care 12 000 de cazaci, 8 000
de moldoveni, iar restul, mercenari germani.6
Matei Basarab şi-a rânduit trupele în dispozitivul clasic al vremii, cu pedestrimea în
centru şi călărimea pe flancuri. Acţiunea sa a fost uşurată de refuzul lui Timuş Hmelniţki de a

4
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, p. 188.
5
George Marcu, op.cit., pp. 170-171.
6
Ibidem, pp. 172-174.

2
ataca odată cu forţele moldovene, dorind ca acestea să atace primele. Într-o primă fază, atacul
impetuos al călăreţilor şi mercenarilor din oastea Moldovei obligă aripa dreaptă a dispozitivului
muntean să bată în retragere. Matei Basarab restabileşte însă ordinea înlocuindu-i pe roşii
(călăreţi uşor înarmaţi) cu seimeni cu arme de foc.7
În faza a doua a luptei s-a produs atacul pedestrimii căzăceşti asupra centrului
muntean. Spre seară, când soarta bătăliei nu fusese încă decisă, o ploaie puternică a udat praful
de puşcă al cazacilor, făcându-le inutilizabile armele de foc. În sfârşit, soarta bătăliei este decisă
de atacul forţelor muntene, conduse personal de Matei Basarab, chiar dacă era rănit la picior,
ceea stârneşte admiraţia lui Miron Costin (prezent în armata lui Vasile Lupu), care l-a socotit pe
acesta „harnic la războaie”8, şi chiar unul dintre „marii oşteni ai lumii”9. Atacul decisiv a fost dat
de cavaleria boierească, care a atacat cu săbiile dispozitivul inamic. O parte din cetele
moldoveneşti au trecut de partea lui Gheorghe Ştefan, care lupta în rândurile oastei Ţării
Româneşti. Vasile Lupu şi Timuș au părăsit câmpul de luptă.10
Un anumit rol în victoria muntenilor este posibil să-l fi avut şi trecerea a şase pâlcuri de
moldoveni la inamic, desigur, luând partea lui Gheorghe Ştefan. Principala vină a aparţinut însă
lui Timuş „om tânăr şi fără nice o socoteală”, care a refuzat să-şi coordoneze acţiunile pe câmpul
de luptă cu cele ale socrului său. Coaliţia moldo-cazacă a lăsat pe câmpul de luptă circa 4 000 de
morţi, 5000-7 000 de prizonieri, 16 tunuri şi alte bunuri.11
Principala urmare a biruinţei de la Finta o constituie reluarea domniei de către
Gheorghe Ştefan şi înlăturarea definitivă a lui Vasile Lupu, cu sprijinul lui Matei Basarab şi al
lui Gheorghe Rákóczi II, în cadrul unei noi campanii în Moldova.

7
Virgil Cândea coordonator, Istoria românilor, vol. V, O epocă de înoiri în spirit European (1601-1711/1716),
Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 111-112.
8
Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, p. 89.
9
Ibidem, p. 90.
10
Ibidem, pp. 113-114.
11
George Marcu, op.cit., p. 172.

3
 BIBLIOGRAFIE

Călători străini despre Ţările Române, vol.VI, partea I, traducere de M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Cândea, Virgil, coordonator, Istoria românilor, vol. V, O epocă de înoiri în spirit European (1601-
1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.

Marcu, George coordonator, Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011.

Stoicescu, Nicolae, Matei Basarab, Editura Academiei Socialiste România, București, 1988.