Nicolae Cristache

Un erou blestemat:

Ceauşescu în toată măreţia

şi sminteala sa
roman

Ediţie îngrijită de Talida Covaci

eLiteratura

2012
 Un erou blestemat: Ceauşescu în toată măreţia şi sminteala sa de Nicolae Cristache Coperta: Leo
Orman. Imaginea folosită la ilustrarea cărţii – o fotografie oficială din timpul întâlnirii dintre Nicolae
Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România şi Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite ale
Americii.

Ediţia tipărită pe hârtie a apărut la Editura Enciclopedică în anul 2012.

Ediţie electronică protejată DRM de Universal Online Promotion SRL, şi difuzată de Universal Online
Promotion SRL prin elefant.ro.

eLiteratura este editura societăţii WWW.EPUBLISHERS.INFO SRL

CP 9—9, Bucureşti 024210 Tel. ++40213109420

ISBN ePub: 978-606-8407-97-5

ISBN print: 973-45-0593-7

ISBN pdf: 978-606-8407-90-6

© 2012 eLiteratura. Toate drepturile asupra ediţiei electronice sunt rezervate

editurii eLiteratura.
 Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

 Nicolae Cristache – membru al Uniunii Scriitorilor –, născut la Brăila,
este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi jurnalişti.

Dintre cărţile publicate până în prezent, amintim:

• Viaţa pentru toţi – 1979, Editura Junimea; • Magazinul de mărunţişuri –

1979, Editura Albatros; • Vinovaţii nu ştiu nimic – 1981, Editura Albatros;
• Încadrat în muncă doresc eternitate – 1982, Editura Eminescu; • Recurs
la morală – 1984, Editura Albatros; • Bulgăre de nisip – 1986, Editura
Albatros; • Condamnat la Cotroceni – 1994, Fundaţia Română pentru
Jurnalism; „Ziariştii“ – 1995, Fundaţia Română pentru Jurnalism; • Balul
nebunilor – 1996, Fundaţia Română pentru Jurnalism; • Apele din cenuşă
– 1997, Fundaţia Română pentru Jurnalism; • Aşteptând viscolul – 1998,
Editura Alternative; • Laboratorul – 1999, Editura Alternative; • Teatru –
2004, Editura Enciclopedică;

• Sofia – 2008, Editura Anonymus;

• Sentinţa – 2010, Editura Neverland;

• Dialoguri cu primarul demiurg Gheorghe Iancu – 2011, Editura

Neverland.

• În pregătire: Marx după Marx.

 Motto:

Răzbind în felul de a gândi al unui nebun

Nu înseamnă a-i da dreptate,

Dar îţi poate pune la îndoială dreptatea ta,

De care ai fost sigur până atunci.

Cuvânt-înainte
22 decembrie 1989, seara. Sfârşit de epocă. În curtea casei unde locuiesc
ascult ecoul rafalelor de mitralieră sau ce-o fi fost mintea-mi lucrează:

armata răului, gândeam, atacă poziţiile apărate de forţele patriotice

mâinile împreunate a rugă, să nu învingă tiranul!

şi marea descătuşare, trei zile mai târziu

Ceauşescu a fost împuşcat!

Şi au trecut 22 de ani

şi totul era cu capul în jos, cei care până la revoluţie glorificaserăm eroii
comunişti de la Doftana glorificam acum pe cei care-i trimiseseră în
puşcării pe eroii comunişti de la Doftana şi-am scris un basm, „Ţara lui
Peste Tot“, în care personajul principal, câinele Pablo, zicea: „Adevărul
acceptat pe jumătate este minciună

sunteţi deopotrivă urmaşii lui Giordano Bruno şi ai ucigaşilor săi toţi

sunteţi Istoria!“

şi iată-mă în firea lui Nicu, răţuşca cea urâtă a familiei Ceauşescu, la 16

ani, schimonosit în haine de împrumut, la botezul primului său bal cu
Dadu, primul şi ultimul său prieten adevărat: „Om liber e cel ce merge
până la capătul gândurilor sale!“

apoi în închisoarea Doftana cu profesorul Petre Constantinescu-Iaşi1.:

„Băiete, cine vrea să fie înger, sfârşeşte prin a fi demon!“

şi tot în firea lui eram şi când a ajuns secretar general al partidului! Şi a

urmat noaptea de la Praga şi zilele apoteozei sale, şi eu mereu în vârful
 lumii alături de el. Şi jos, suferinţă

şi câinele Pablo:

„Opusul minciunii nu este adevărul acceptat pe jumătate, ci solidaritatea

socială cu toate adevărurile celor care am fost, suntem şi vom fi!“

1 Petre Constantinescu-Iaşi (1892 – 1977). Istoric şi om politic român. A fost închis la

Doftana pentru activitate comunistă în acelaşi timp cu Nicolae Ceauşescu; i-a fost profesor
de istorie în acea perioadă.
 *
„Mam născut în 1918 Ianuarie 26 în Comuna Scorniceşti jud. Olt. Părinţi
sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria, au cam 10 ha pământ pot fi socotiţi
mijloc.

Tata a fost liberal. La vârsta de 11 ani am venit în Bucureşti şi am intrat

ucenic la cismărie. Ca ucenic am intrat în legătură cu tineretul sindical de pe
lângă Sindicatul Ciocanul.

În 1933 Noiembrie am devenit membru al UTC. În 1934 am fost atras în

Comitetul raional din Negru (Bucureşti n. a.) unde am lucrat pînă în August
cînd Am fost dat să muncesc în mişcarea Antifaşcistă. Am făcut parte din
Comitetul Naţional antifaşcist şi în Comitetul Central al Tineretului
antifaşcist. Am lucrat cu Matei Socor, Moisescu şi alţi.

Am fost arestat de mai multe ori în acest timp, dar am fost imediat pus în
libertate…“

Nicolae Ceauşescu

(Fragment din dosarul de cadre)

Capitolul 1
 Primul bal

N icu, preferatul Niculinei, sora mai mare, este invitat să primească

botezul primului său bal; cu invitaţie scrisă şi tot dichisul; adică o foaie
îndoită şi-un abţibild cu două albinuţe plutind cu mâinile întinse una spre
cealaltă pe pagina de deschidere; şi-n interior, locul unde va avea loc
chermeza: Parcul Carol; organizatorii: junii sindicatului „Ciocanul“, şi,
caligrafiat cu litere cursive, de mână, numele candidatului: colegului nostru
Nicu Ceauşescu, întru înfrăţire prin botez, 6 august 1933.

Camera Niculinei freamătă ca un atelier de croitorie: resturi de materiale,

cămăşi întinse pe pat, cravate, cutii cu nasturi, papiote. În izmenuţe, Nicu se
supune fără să crâcnească supliciului femeiesc. Slujnica nouă, o rubedenie de
departe a stăpânului casei, cu gura plină de ace, fixează pe lateralele cămăşii
pliuri care s-o netezească pe pieptul plăpând; Lina, vecina, calcă nişte
pantaloni vechi, scurtaţi în dimineaţa aia; calcă şi gura nu-i tace, tu, Nicu,
zice, când auzi că începe să bată toba, tu să strigi „Lumina!“, „Lumina!“…
Te-aşezi şi tu lângă o fată care să-ţi placă şi când se stinge lumina, o iei în
braţe şi o săruţi, aşa se face, de-aia tinerii strigă „Lumina!“, „Lumina!…“
Niculina îl ia la dans, cântă, trece pe lângă Lina, îi pune mâna la gură, taci,
fato; Nicu, tu fii atent la mine un… doi… trei… şi un… doi… trei… paşi de
vals… uşor… zbori… unde te uiţi? un… doi… trei… Rusescu apare, aruncă
din prag o pereche de pantofi şi dispare. Niculina se apleacă, îi ia din drum şi
continuă să danseze, un… doi… trei… un… doi… trei…

Când forfota încetează şi totul pare terminat, sărbătoritul îmbracă

pantalonii. Dar centura e prea lată şi nu încape printre găici. Toate trei
femeile se apleacă, fiecare cu un capăt de aţă în gură, ca să nu li se coase
minţile, taie, desfac şi recos gata! Astfel împopoţonat, micuţul personaj de
pripas este ajuns din urmă de Niculina; aceasta îi vâră în buzunar câţiva
gologani — Sssst! Nicio vorbă! Tu eşti oiţa mea rătăcită!… Măcar să am eu
sprâncenele tale!… Doamne, Doamne!… Hai, du-te!

Când ajunse în parc, muzicanţii cântau deja. Estrada era-mpodobită cu

flori şi ghirlande de hârtie de toate culorile, lipite cu pap; florile aveau-năutru
câte-un bec, tot tavanul arăta ca un pom de Crăciun; colegul cu ideea de a
trimite bobocilor câte o invitaţie scrisă îi face semn să treacă-n faţă lângă
ceilalţi, şi el, întorcând gâtul după vocea de pe estradă, simte cum gulerul larg
rămâne într-o parte şi capul o ia în partea opusă.

Şi cum sucea el gâtul într-o parte şi-n alta ca să i se aşeze gulerul, aude o
voce în spatele său: — Eşti boboc?

Maşinal se-ntoarse şi-a zis, nu ştiu. Se ciocni de un tânăr poate cu trei-

patru ani mai mare decât el. De-aproape ce era, nu-l văzu bine. Da’ era faţa
unui băiat frumos, cu părul lung peste urechi şi ochi vii de viezure zâmbea.

— Numele meu e Dadu, zise, al tău care e? Şi el a zis automat:

— Ceauşescu!…

— Ceauşescu? Aşa îţi spun ai tăi în bucătărie? Şi el a zis nu ştiu, nu avem

bucătărie. Dadu îl trase aproape…

— Nu contează, spuse, eu o să-ţi spun Firicel, dacă eşti de acord. O să fim

prieteni şi prietenii se cheamă cu numele mic, cu cel de alint sau cu porecla.

În timp ce-i vorbea, zâmbea poznaş, îşi muia buzele şi clipea des şi tot
mereu aşa; era prietenos şi vesel. Nicu nu-şi putea lua ochii de la el, încât, la
un moment dat, a-nceput el însuşi să clipească des.

— Eşti ţigan?, l-a-ntrebat Dadu.

— Nu ştiu!

— Gata, a zis Dadu, nu-ţi mai spun Firicel, eşti domnul Nu-ştiu.
 Nu-nţelegea ce voia insul, şi totuşi se simţea bine în preajma lui, ocrotit. Şi
era cald; copiii, pe margine, alergau după o minge de cârpă. Vânzătorii de
bragă chemau clienţii, ia braga rece, dai un ban, te răcoreşte! Şi când pe
estradă s-au auzit tobele vestind un anunţ important, Dadu i-a luat mâna şi l-a
tras după el; şi tinerii strigau „Lumina!“, „Lumina!“… Au urcat împreună pe
scenă şi-au coborât împreună, cu certificatele de botez, şi Dadu mereu
înainte, cu el pe urme; avea umeri largi, rotunzi şi mijloc subţire insul, şi
picioare puternice; deasupra centurii, cămaşa în carouri mari se muiase de
transpiraţie şi căpătase o culoare închisă.

S-au oprit în partea cu lume puţină, departe de ringul de dans; Dadu s-a
descheiat la cămaşă şi l-a obligat şi pe el să facă la fel, i-a scos cravata, l-a
descheiat la gât, dar nu mai mult; când să-i dea jos şi haina, Nicu s-a opus
violent. Şi-un timp nu şi-au mai vorbit. Apoi, Dadu a zis: — Îţi propun un
joc, dar mai întâi, răspunde-mi la întrebarea: ai un poet al tău, şi el a zis:
Coşbuc. Tocmai se recitase, un elev recitase „Noi vrem pământ“ şi îi plăcuse.

— Ce anume de Coşbuc? Şi el a zis, nu ştiu… mai multe.

Dialogul era îngreuiat de vocile recitatorilor şi s-au retras în spatele scenei.

— Iată jocul, a zis Dadu, m-aşteptam să spui că-ţi place Eminescu, dar
încercăm şi-aşa. Nu se poate să nu ştii măcar un vers din „Luceafărul“. Îl
spui, nu contează dacă-i de la început, de la mijloc sau de la sfârşit: îl spui şi
eu îţi continui poezia, fără să mă opresc o clipă, până la sfârşit. Dacă mă
poticnesc, câştigi tu, dacă nu mă poticnesc şi recit fără opintire, câştig eu.
Facem rămăşag?

— Nu ştiu.

— Sigur nu eşti ţigan, zise Dadu neîncrezător, dar fără nimic răuvoitor în
voce, trebuie să ştii măcar atât?!

— Sigur.
 — Păcat!, oftă lung celălalt şi după ce dădu afară tot aerul din plămâni
zise: Am crezut că eşti ţigan. Păcat, fiindcă eşti pe gustul meu… Ia ascultă,
chiar nu-ţi sună familiar?

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

— O, dulce-al nopţii mele Domn,

De ce nu vii tu? Vină!

Nicu n-avu nicio reacţie şi Dadu continuă:

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata.

Recitatorul s-a-ncălzit, creşte tonul:

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce…

— Am încurcat înadins strofele, spuse… Ce zici? Mergem la pariu?

În jurul lor se făcu cerc, fetele aplaudau, băieţii se-ntrebau, ce vrea ăsta, ce
pariu? Hai, mă, să-i luăm banii! Dar, auzind condiţiile pariului, băteau în
retragere, ăsta-i unul din nebunii care ştiu „Luceafărul“ pe dinafară, ziceau.
Iar fetele: mai vrem. Dadu propuse un alt joc: el recită câteva versuri şi ele să
recunoască autorul. Dacă îl nimeresc, el recită tot „Luceafărul“, dacă nu, ele
se lasă sărutate de toţi băieţii haz mare! Dar nu ceva greu, se prefăceau ele
speriate. Încep, fiţi atenţi, anunţă Dadu.

Dar iată! Cu ochi tulburi

Tu stai între voinici

Te văd cum juri şi blestemi

Şi pumnii ţi-i ridici!

Pribegi de bir şi clacă,

Copii fără noroc,

Tu-i strângi în codru, noaptea,

Sub brazi pe lângă foc

Şi cânţi cu glas sălbatic,

Şi-n jur ei cântă-n cor,

Cântări întunecate,

Ca sufletele lor.

Fetele se risipiră chiuind, băieţii se luară după ele să le sărute.

— Dau o bragă, se oferi Dadu. Bei bragă?

— Cine-i autorul?, vru să ştie Nicu, plătindu-şi paharul de bragă. Tu eşti?

— Nu chiar… Autorul tău preferat.

— Coşbuc?

— El!…
Uşor el trece ca pe prag
 Pe marginea ferestrei

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii…

Îi puse-n mână paharul de bragă nebăut şi se repezi spre estradă. Îşi făcea
loc printre dansatori, părul în vânt, toţi ochii pe el, urca treptele cu greutate,
tras de cămaşă şi turul pantalonilor, urca totuşi, şi direct la şeful cu vioara. Îi
puse pe frunte o bancnotă şi coborî; în urma lui, echipa de lăutari cânta: Pe
când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
 Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

— Mergem?, propuse el.

Ieşiră din parc şi o luară pe uliţele cu lumini rare. Era o noapte cu lună
plină. Vântul adia aducând cu el răcoarea pământului. Luna se ascundea după
nori şi reapărea printre coroanele copacilor, urmându-le paşii. Ştaifurile de la
pantofii lui Nicu, reparaţi în grabă de Rusescu, lucrau în pielea de deasupra
călcâielor până la sânge. Fulgere începeau să licărească uşor în depărtare.
Furtuna venea în goană, ca o cavalcadă. Nicu se descălţă, nu mai putea
merge. Ploua cu fulgere. Cu gâturile întinse, adulmecau mirosurile din
grădinile răscolite. Mergeau de o parte şi de alta a drumului, sub ploaia caldă.
Dadu juca fotbal cu băltoacele, Nicu îl imita…

În Piaţa Teatrului Naţional, muscalii din trăsurile de lux se adăposteau toţi

laolaltă sub copertina de la Hotel „Continental“. Ploaia încetă la fel de brusc
precum începuse. La casa Vanic, se opriră să-şi tragă sufletul.

— Te masturbezi?, îl întreabă Dadu tam-nisam.

— Nu ştiu… Ce-nseamnă să mă masturbez?

— Să te joci cu cocoşelul.

— De ce să mă masturbez?

— De plăcere. Ţi-ai măsurat-o?

— Ad-adică să-mi măsor plăcerea?

— Puţa, măi domnu’ Nu-ştiu, ţi-ai măsurat-o?

— Nu… Trebuia?
 — Mai facem o fugă, propuse Dadu. Până la primul colţ. Cine ajunge
primul are dreptul să dea o pedeapsă celuilalt.

Nicu ajunse primul; sprijinit cu o mână de felinar, vomita convulsiv, dar

aproape vesel. Stai deoparte, mă simt foa-foarte bine, respinse el ajutorul
prietenului.

Aşternură haina lui Nicu pe bordura trotuarului şi se aşezară unul lângă

altul. Ţineau în mâini fiecare certificatul de botezul balului nişte mucava udă,
indescifrabilă. Dadu pufni în râs; Nicu îl însoţi timid la început, apoi
hohotind amândoi, nu se mai puteau stăpâni. Curat botez, zicea Dadu.

— Ce nume e ăsta, Dadu?, schimbă Nicu registrul, ca să se poată opri din

râs. Dadu cânta.
Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna…

Se opri ca să spună:

— Ţiganii mi l-au dat.

— Ţi-ţiganii?, se nedumiri Nicu.

Dadu cântă mai departe

 Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad…

— Ţiganii… cei din şatră, domnu’ Nu ştiu. Am stat la ţigani aproape doi
ani.

— Şatră?!, ridică Nicu vocea.

— Da, mă, şatră, cu corturi şi acoperişuri de rogojină şi pânză deasupra

unor pari prinşi cu sfori în ţăruşi; ai văzut vreodată un cort din ăsta, domnu’
Nu-ştiu? Înăuntru e mai curat decât în palate, zău! Toată viaţa lor ţiganii şi-o
petrec afară.

— Râzi de mine?

— Sunt fii ai pământului, domnu’ Nu-ştiu. În corturi dorm doar noaptea,

încolăciţi ca nişte turbane… Se trezesc dimineaţa în aceeaşi poziţie.

— Râzi de mine, hotărî Nicu.

Dadu deveni serios; plescăi din buze şi tăcu. Apoi zise:

— Opreşte-te o dată şi priveşte-i! Bărbaţii au trupuri mlădii, zvelte,

mândre. N-ai să vezi ţigan cocoşat. Femeile sunt înalte, cu unduiri de trestie.
Stau liniştite lângă omul lor, cu o oglindă pe genunchi, se piaptănă cu
plăcerea de a o face. Se nasc oriunde, cresc pe drum şi mor discret. Trăiesc,
se iubesc, muncesc sub cerul liber…

Îşi scutură capul, cum fac uneori căţeii, pentru a împrăştia picăturile de
ploaie din păr. Din străzile laterale se auzeau zgomote de tramvaie, şinele
scrâşneau sub roţi înfrânate. Zorii aprindeau culorile străzii eliberate din
noapte; oraşul prindea să zumzăie leneş, viaţa se revărsa în uliţe, trotuarele îşi
reluau forfota ca la comanda unei baghete. Iată, credeau că se cunosc, şi
totuşi parcă se vedeau întâia oară. Mergeau spre o staţie de tramvai. Părul lui
Dadu se despletea în şuviţe ude peste chipu-i alb-pământiu, de-o parte şi de
alta a urechilor deschise ca două scoici. Erau momente când Dadu nu părea a
păstra nicio trăsătură a vârstei pe care o avea. Era fără vârstă, ca statuile. Care
o fi Dadu cel adevărat, se-ntreba Nicu, cel din urmă cu 12 ore sau cel plouat
şi pământiu, ciudatul de-acum?

— Ce faci mâine, adică azi?, întrebă Dadu.

— Nu mă mai culc… Nu ştiu… Muncesc…

— Şi pe urmă? Vreau să te înscriu la o bibliotecă. Ai chef?

— Dacă am chef să mă-nscriu la o bibliotecă… Ne vedem mâine, fug!,

anunţă el. E chiar tramvaiul meu!

Niculina nu-nchisese un ochi toată noaptea. Ca să nu-l deranjeze pe bărbat-

su cu foiala ei, stinsese toate luminile şi se aşeză la pândă în spatele perdelei
din odaia ce da spre stradă. Rusescu tuşea, gemea. Inima ei se zbătea chircită
de teamă: parcă-i auzea glasul lui Rusescu, ce dracu faci acolo, vino de te
culcă?! Dar şi mai neliniştită devenea când în întunericul din depărtare se
decupa umbra unui trecător întârziat. Umbra prindea viaţă, în contururile ei
nu desluşea nimic din fiinţa fragilă şi pânda reîncepea din punctul de pe linia
orizontului ei. Când apăru Nicu, toată fiinţa i s-a înfiorat, a dat perdeaua la o
parte: Nicu înainta voios, cu picioarele goale prin băltoacele străzii, stârnind
câinii din curţile învecinate. Niculina a întredeschis uşa şi l-a tras în casă,
făcându-i semn să nu vorbească: eşti beat? El a dat din cap că nu, dar tot nu
zâmbea, mut ca-ntotdeauna. Şi totuşi nu era el cel obişnuit; ochii, de obicei
placizi, întorşi spre interiorul tenebros, erau aprinşi, cutele de pe frunte
dispăruseră, de parcă cineva le desenase cu creionul şi apoi le-a şters.
Niculina râdea pe înfundate, inima-i revenise în lăcaşul ei: — Eşti îndrăgostit,
i-a şoptit, să nu negi, sunt sora ta!

Îl privea cum se dezbracă de ţoalele ude şi nu-i venea să creadă, parcă nu

era el, oiţa rătăcită, era băiat ca toţi băieţii, dar se dezumflă îndată ce el îi făcu
semn că e sisi, ce i-a venit?

— Atunci ce? Unde-ai fost până la ora asta?

— Nu ştiu, îţi spun a-a-a-altă dată!

Şi-a doua zi, după ce a ascultat toată întâmplarea, ea a zis geloasă, nu-mi
place prietenul ăsta, e ciudat, nu cumva are sifilis? Ce sunt părinţii lui? Te-ai
interesat? Să nu mi-l aduci în casă, puiu! Precis are sifilis netratat, altfel cum?
Sigur, a fost alungat din şatră, scapă de el, las-o dracului de bibliotică, de-asta
ai tu nevoie acum? Şi nu mai clipi din ochi, că mă enervezi, ce te-a apucat?

Şi dacă el întârzia în oraş, la întoarcere îl cerceta pe toate părţile, nu cumva

te-ai întâlnit cu ăla, spunea, tu, Nicule, tu fii atent, n-avem bani de doctori!

Dadu n-a apărut a doua zi, n-a apărut nici a treia, nici a patra, nici a suta zi.
Bănuiala Niculinei se confirma. Când întreba la club cine l-a văzut pe Dadu,
nimeni nu şi-l aducea aminte după nume, dacă-i ăla cu părul mare, ziceau,
poetu’, de ăla nu mai ştim chiar nimic, a dispărut aşa cum a apărut.

Şi a reapărut aşa cum a dispărut: pe neaşteptate, fără nicio noimă anunţată

de vreun eveniment. Îl aştepta pe Nicu în dreptul cofetăriei „Nestor“, pe
drumul lui spre casă. Iată, a zis, am fost la bibliotecă şi am transcris nişte
versuri pentru tine, Coşbuc… Ca şi cum s-ar fi despărţit ieri. Luat prin
surprindere, Nicu întârzia o reacţie; ceea ce vedea în faţa sa era un dezastru
pletele dispăruseră; în locul lor, printre firele rare, tunse scurt, i se vedea
scalpul gol. Caraghios… Chiar hazliu. Şi poate c-ar fi râs dacă ar fi avut o
fire veselă dar nici atunci. Nu i-ar fi dat voie gâtul, subţiat şi zbârcit. Clipea
parcă mai des, dar fără farmecul din trecut. Simţindu-i deprimarea, văzându-
se cu ochii prietenului contrariat, Dadu privea în jos.

— Ţi-ai schimbat botinele, zise, ce-ai făcut cu alelalte?

— Scuze! Nu erau ale mele, răspunse Nicu, le-am dat înapoi.

 Şi apoi, suspicios:

— Unde-ai dispărut? M-ai minţit cu numele, Dadu nu există.

Porniră în jos, pe Calea Victoriei, angajaţi în fluxurile de la acea oră a

zilei: vânzători de ziare făcând slalom printre cei aduşi de afaceri şi cei aduşi
de plictiseală, cerşetori, vânzători ambulanţi, flaşnetari şi câini fără stăpân
strecurându-se printre echipaje luxoase, cu muscali înveşmântaţi în catifele,
cocoţaţi pe capră şi maşini claxonând scurt prin mulţimea de gură-cască.

— Dadu mă cheamă, n-am minţit.

— N-ai răcit, sper zise Nicu, eu n-am avut nimic. Făcea aluzie la ploaia
sub care, într-o noapte, hoinăriseră liberi, naivi şi fericiţi.

— Ei, asta-i acum! N-am avut nici pe dracu’!

Nicu rămase fără răspuns; n-ar fi zis că Dadu n-a avut, cum se lăuda, nici
pe dracu’. Arăta ca dracu’. Desigur, boala, de care se temea Niculina, sau
poate că dracu’ chiar avea legătură cu lunga lui dispariţie. Ca şi cum i-ar fi
înţeles gândul, Dadu a continuat: — N-am dispărut, am fost la şatră… o
vreme; pe urmă… pe urmă… Nu te-am uitat, bâlbâitule, scurtează el (un
„bâlbâitule“ spus ca o intimitate având girul unei poveşti frumoase trăite doar
de ei doi). Acum am revenit cu treabă. Am o treabă pentru tine…

— Pentru mine, mă? se eschivează Nicu, am treabă, mă, chiar prea-prea

multă!

— Vorbesc despre o treabă pe care să o ştim doar noi doi, bâlbâitule,

nimeni altcineva… Ai fost arestat, după câte ştiu, pentru tulburarea liniştii
publice?

— Pentru dezordine şi tulburarea liniştii publice… dar nu-mi mai spune

bâl-bâlbâitule!
 Fu cuprins pe după umeri şi pupat apăsat pe tâmplă. Nicu se zmuci de
parcă l-ar fi picat cu ceară. Dadu se retrase, reacţia lui Nicu îl descumpăni.

— Nu-s lepros, ce ai?… Iar dacă aş fi, nu te-aş pune în pericol. Nu-ţi mai
spun bâlbâitule, dacă nu-ţi place, deşi mie-mi sună tandru…

— Ai sifilis!, nu se putu abţine Nicu.

De-atâta râs, Dadu se sufoca, tuşea, se bătea cu pumnul pe spate; se opri

anevoie, ca să zică: chiar m-ai speriat, omule, o clipă am crezut că tu ai
sifilis…

În dreptul anticariatului lui Jean Pollack, îl luă de mână pe Nicu şi-l

împinse înăuntru. Doi domni, unul în spatele celuilalt, cercetau un catalog cu
coperţi largi. Cel din spate se desprinse şi le ieşi în întâmpinare. Ce
plăcere!… Ce plăcere! Îi ţine mâna lui Dadu într-a sa. Mă tem, zicea, că am
veşti proaste, dar ştiţi cum e: după ploaie, se arată soarele, nu că ploaia n-ar fi
bună… Domnule Pollack, îl întrerupe Dadu pe un ton semioficial, uite cum
facem, eu voi lipsi un timp din Bucureşti; îi dau colegului exemplarul meu şi,
dacă între timp, apare oferta, o reţineţi pentru mine. Acum, o să-i arăt
colegului lucrurile rare şi ispititoare din prăvălie.

— Foa-foarte simpatic, observă Nicu.

— Un aristocrat desăvârşit, omule; a ţinut un anticariat renumit la Paris.

Cataloagele anticariatului său erau celebre, iar despre el se spunea că este un
lord al cărţii rare. Şi, atenţie: pe cine îndrăgeşte, îl mobilează pe dinăuntru
fără ca ăla să-şi dea seama când a-ncetat să mai fie ce-a fost.

— Cred că vrea să-ţi spună ceva!, observă Nicu, atent la lordul cărţilor
rare; îţi face semn să te duci la el.

Cu un ochi pe catalogul din braţele clientului, anticarul seamăna cu un

sfânt, unul dintre aceia de pe tavanul din foaierul Teatrului Naţional; când
Dadu se apropie de el, anticarul îl trase deasupra catalogului; cu degetul
arătător îi dirija atenţia asupra unor imagini din catalog, iar când şi când
întorcea privirea spre Nicu şi zâmbea.

— Ce tot voia ăsta de la mine?, îl întrebă pe Dadu la întoarcere. Mă

bârfeaţi?

— Mi-arăta o gravură veche ce seamănă cu tine, de fapt voia să ştie ce

hram porţi.

— Mergem! făcu Nicu, alarmat.

— Nicio grijă, îl linişti Dadu. Aici putem vorbi în voie, fără forfota de pe
stradă… Ziceam că am o treabă cu tine, una despre care să ştim doar noi doi.
Se lasă însă cu arestare…

— Dar nu mi-e frică, să lăudă Nicu.

— Foarte bine, deşi ar trebui să-ţi fie. Frica păzeşte pepenii. Îţi propun să
pleci la Craiova.

— La Craiova?

— Fără întrebări. Deocamdată… Ascultă ce-ţi spun eu. Duci nişte liste. Nu
ştii ce conţin.

— Şi dacă ştiu?, nu se lasă Nicu mai prejos.

— Duci nişte liste deci, insistă Dadu. Nu ştii ce conţin. În mod sigur vei fi
urmărit. Vezi un cunoscut, nu-l cunoşti. Trei sferturi dintre cei care mişună
pe-acolo sunt agenţi secreţi. Nu te fereşti, ţii mapa cu listele la vedere. Adică
nu în sân, nu în fundul unui sac. Dacă vei fi arestat, spui adevărul cu cap şi
coadă; cine eşti, unde locuieşti, părinţii, sora, fraţii, ai fost angajat să aduci la
Craiova listele acelea, contra bani… şi spui şi câţi bani, patru sute. Spui tot ce
crezi că te face credibil. Minţi într-un singur punct; îl descrii pe cel de la care
ai primit pachetul, adică pe mine, invers decât sunt, cât mai plastic însă şi cât
mai aproape de ţinuta unui spion. Dacă sunt slab, tu declari că sunt obez şi
invers…

— Sunt foarte bun la asta…

— Nu mă-ndoiesc… Se depărtă ca să privească prin fereastră; când reveni,

aduse cu el un catalog aidoma celui din braţele domnului Jean Pollack.

Vorbea şi-n timp ce vorbea întorcea paginile catalogului; acesta conţinea

fotografii fără nicio legătură cu ce vorbea; o făcea de ochii lumii; îi venea
greu să se concentreze şi părea aşa, ca un om care ţine ceva ascuns sub
cămaşă şi ce era ascuns îl frigea. Zicea că e bine să ştie că dreptatea este de
partea lui. Şi că asta îl face puternic şi viclean, adică de neînfrânt. În clipa
aceea, clopoţelul de la uşa de la intrare sună şi amândoi întoarseră capul într-
acolo; domnul Pollack şi clientul său au întrerupt şi ei conversaţia, au închis
catalogul şi s-au despărţit. Când lucrurile s-au liniştit şi noul client a părăsit
prăvălia, Nicu i-a spus să termine ce are de spus, fiindcă oricum tot vor intra
clienţi. Şi Dadu a zis, bine, dar că nu e simplu. Clipea des din ochi şi îşi muia
buzele uscate şi negre,de parcă băuse cerneală. Mişcarea sindicală, e bine să
bagi la diblă ce-ţi spun acum, nu este ilegală; încă nu este ilegală, şi totuşi
suntem urmăriţi, arestaţi şi băgaţi în puşcării în numele democraţiei şi al
libertăţii de exprimare; pentru ce gândim, înţelegi? zicea, doar pentru ce
gândim, de parcă ar exista un cântar şi ca la piaţă îţi pui gândurile pe cântar şi
cântarul zice ăsta e un gând care are dreptul la exprimare, ăstălalt nu-i de
ajuns de uşor ca să-l ţină curentul majoritar şi o dată la o razie în şatră ăia de-
ntorceau totul cu fund-n sus, au găsit la mine o broşură a lui Leon Blum1,
socialist francez, nu era a mea, o găsisem şi eu într-o staţie de tramvai şi n-
apucasem s-o citesc şi, fiindcă mi-au confiscat-o, am căutat-o la mai multe
anticariate până ce domnul Pollack mi-a făcut rost de ea cu consemnul de a
nu spune de la cine o am, fiindcă, deşi nu e interzis să citeşti ce îţi place sau
te face curios, ţi se inventează alte chestii. Domnul Pollack are copia de pe o
filă din memoriile lui Grigore Gafencu2, fostul ministru de Externe; ea
circulă fără ştiinţa acestuia, şi, deşi tipul a făcut parte din guvernul lor,
descrie fidel felul în care se obţine democraţia lor. Scoase din buzunar o
hârtie, cu un scris de mână lăbărţat. Am copiat textul cât am putut eu de
exact. Vino mai aproape, acoperă-mă. Iată-l: „Mai grozavă decât năvălirea
tătarilor sau invazia lăcustelor se opreşte pentru a citi pe faţa lui Nicu
impresia produsă de primele cuvinte mai grozavă decât năvălirea tătarilor
sau invazia lăcustelor, deci, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt
înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata
română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită
de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită… S-au arestat delegaţii şi
candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegător, s-au bătut, mai ales, s-au
schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Îngrozită,
populaţia se ascundea în pădure (…) Sub ochii mei se petreceau scene de
barbarie teribilă, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a
uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele
sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului civil. Nicio conştiinţă
nu s-a revoltat, niciun om de onoare nu s-a-mpotrivit. Simţeam în faţa acestei
laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul
şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre
naţionale. Dar cu cât mai adânc, cu atât mai dureros. Câte gropi, câte
şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională.
Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de
simţ al dreptăţii şi demnităţii individuale“. (Nicu a păstrat fiţuica aceea toată
viaţa; i-a fost de folos mai târziu într-o împrejurare cu totul neaşteptată: în
discuţia cu preşedintele SUA, Jimmy Carter, chiar la Casa Albă.) Dadu a-
mpăturit hârtia, a vârât-o în buzunarul catalogului şi l-a privit ca şi cum totul
era atât de clar că nu mai era nevoie de cuvinte în plus, şi-a zis că pentru el
lucrurile astea au fost clare din clipa când şi-a dat seama că lumea părinţilor
săi nu este şi lumea în care vrea să trăiască el, că lumea asta e clădită pe o
înşelătorie şi că democraţia, pentru a funcţiona ca democraţie, trebuie pusă pe
roţi de către oameni rotunzi şi nu pătraţi, ca atunci când spui roţi, să fie roţi,
adică rotunde, nu când dai să-mpingi la ele, să se prefacă în bâte, şantaj şi
corupţie… Că şatra lui funcţionează fără legi scrise, de mii de ani; ştie el,
domnul „Nu-ştiu“ de ce? fiindcă la temelia ei ţiganii pun solidaritatea nu
împilarea, nu hoţia, nu înşelăciunea… Şi dacă n-a auzit de Leon Blum, poate
a auzit de Marx, fiindcă, ascultă ce-ţi spun, zicea, credinţa lui Marx e că o
lume dreaptă poate funcţiona având ca roţi solidaritatea, bagă la bilă asta…

— Cred că-ţi place să faci pe deşteptu’, se supără Nicu. N-am cum să te

contrazic.

— Nici să n-o faci, îl avertiză Dadu. Poate Marx n-a apucat s-o spună chiar
aşa, dar dacă i-ar fi cunoscut pe ţiganii mei, ar fi spus-o… Astăzi, doar Stalin
merge pe ideea asta, eu, recunosc, nu i-am citit pe niciunul, i-a citit domnul
Pollack; ca eu să-mi dau seama cine e Stalin ăsta, domnul Pollack mi-a
povestit despre un puşti, Pavel Morozov, care, pus s-aleagă între Cauză şi
tatăl său, Pavka a ales cauza, fiindcă tatăl era doar al său, în vreme ce Cauza,
a tot poporului rus… A fost ucis de fratele tatălui…

Aşa se trăieşte eroic, aşa se moare, a-ncheiat el mândru de sine… Şi-a dat
un pumn în perete cu toată puterea lui. Şi-a scos hârtia din buzunarul
catalogului şi-o tot învârtea în mână, cum ai spune, iată dovada, iată
adevărul!

Iar Nicu a zis, aşa cred şi eu, tocmai îşi dăduse seama de asta, de ce trebuie
să aminteşti mereu de-de-de şatră?

— Adică nu crezi că am trăit doi ani, aproape doi ani, într-o şatră?, s-a
mirat Dadu, de parcă era un lucru atât de evident încât doar un ageamiu s-ar
mai putea îndoi de adevărul său. Dar poate ai dreptate, a zis. În afară de
familia mea, de mama, tata şi fratele meu, puţini sunt dispuşi să creadă.

Trăise doi ani, aproape doi ani, într-o şatră ca toate şatrele. Când l-au găsit
părinţii, cu ajutorul informatorilor Poliţiei, au încercat să-l reintegreze în
societate. Şi dacă n-ar fi arătat că e hotărât să se sinucidă, mama mai ales
mama a fost şi este în continuare profesoară de limba română la Sibiu, o
femeie sensibilă, cultă , a ştiut că nu mă prefac şi i-a îndemnat şi pe ceilalţi să
mă lase să decid singur.
 Nehotărât şi confuz, făcu paşi spre ieşire; se-ntoarse, şi aşa de câteva ori,
ca şi cum s-a rătăcit şi nu mai recunoaşte locurile.

Şi-n cele din urmă, stabilizându-se într-un loc, a zis: nu-ţi poţi închipui ce
fel de vis am trăit. Viaţa nu mai avea pentru mine nicio noimă, citeam tot ce-
mi cădea în mână. Şi nu doar poeziile lui Eminescu le ştiu pe dinafară, ci şi
proza acestuia, mare parte din ea, „Geniul pustiu“, „Sărmanul Dionis“ în mod
deosebit „Sărmanul Dionis“, via domnul Pollack. Fiindc-odată, după ce i-am
povestit întâmplarea care m-a dus în şatră, iubirea pe care o împărtăşeam cu
ţigăncuşa Zamfira, domnul Pollack, după ce m-a ascultat fără nicio remarcă,
domnul Pollack nu pune niciodoată întrebări, dacă-l interesează ce-i
povesteşti îţi răspunde cu o carte care să te lumineze, ascultându-mi, deci,
fără o vorbă povestea de dragoste pe care o trăiam, domnul Pollack a dispărut
o clipă şi s-a întors cu „Sărmanul Dionis“, mi-a dăruit volumul fără nicio
obligaţie, îl mai am încă şi o să ţi-l dăruiesc; eu, după cum ai auzit, mai aştept
un exemplar asemănător…

Şi-o vară chiar am fost Dionis, omule. Dionis era un tânăr visător
incurabil; de la el am învăţat că omul este puternic, caută şi găseşte în sine
împlinirea visului său. Trăia într-o casă veche, dărăpănată, ascunsă în
mijlocul unei grădini pustii. Ocupa o cameră cu pereţii negri de şiroaiele de
ploaie ce curgeau prin pod. Mobilierul simplu şi stivele câtorva sute de cărţi,
vechi şi ele, completau peisajul.

— Eşti atent?

— Spune!

Dionis face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac; devine călugărul
Dan din Iaşi, pe vremea lui Alexandru cel Bun, discipol al dascălului Ruben.
Dan iubeşte pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn şi reuşind să-şi
înlocuiască umbra şi să intre în posesia eternităţii lui primordiale o ia cu sine
şi pe iubita lui şi călătoresc împreună spre Lună într-o voluptuoasă şi lungă
îmbrăţişare. Clipa devine veac, iar Pământul este prefăcut într-un mărgăritar
atârnat în salba iubitei. În această natură feerică Dan şi Maria trăiesc într-o
veşnică desfătare, într-o sărbătoare continuă. Când călugărul Dan, bucurându-
se de forţe nelimitate, are cutezanţa de a presupune că s-ar fi identificat cu
însuşi Dumnezeu „oare, fără să ştiu, nu sunt eu însumi Doamne?“ , se
produce o fantastică prăbuşire cosmică în abis. Dan şi Maria sunt proiectaţi în
haos şi Pământul îşi recapătă dimensiunile iniţiale. Ca dintr-un vis, personajul
se trezeşte sub forma reală, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre
perdelele albe de la fereastra casei vecine o fată cu chipul blond care cântase
înainte ca el să adoarmă şi se hotărăşte să-i scrie…

— Mie nu-mi place, a zis Nicu, ştiu că e frumos, dar nu-mi place; eu vreau
să t-t-trăiesc pe pământ, cu oameni, cu solidaritate… N-o să citesc cartea ta…

— N-o citi şi gata!, s-a supărat Dadu. Eu am trăit-o. Ceva-ceva i-am spus
doar mamei, departe însă de ceea ce a simţit Eminescu visând. I-am spus că
sunt bărbatul care va iubi o singură femeie în viaţă, că n-aş putea iubi de două
ori, şi de-aş putea, aş refuza iubirea desăvârşită este iubirea pentru o singură
femeie…

— Te-ai întors totuşi acasă…

— Mamei i-am scris. Dacă am zis „i-am spus“ am greşit.

— Dar o să te-ntorci, aşa-i?

— Nu. M-aş întoarce ca să mă vadă murind; nu merită să le fac una ca

asta.

— Te-ai însurat?…

— Nu. Dacă Zamfira ar trăi, ar împlini doar 17 ani. Sunt însurat fără să fiu
cu acte, n-aş uita-o pe Zamfira pentru nicio altă femeie din lume. Nu vreau,
înţelegi? Nu vreau!…

Nicu întârzia; domnul Rusescu dăduse o declaraţie la Poliţie, imediat după

greva ceferiştilor de la Griviţa, prin care lua cunoştinţă că fratele Niculinei
Rusescu, nevasta sa, avea un comportament social necorespunzător, atentează
la liniştea publică, provoacă dezordine în societate, ia apărarea unor elemente
declasate şi îşi asumă responsabilitatea pentru comportamentul acestuia acasă
şi în societate. Şi iată-l că nu ştie de unde să-l ia şi ce face; poliţistul care-l
avea în grijă putea sosi dintr-o clipă în alta; se vedea ridicând din umeri, dând
din mâini neputincios, n-avea nicio scuză amendă!

Când apăru Nicu, dădu în clocot, se repezi şi, fără niciun avertisment, doar
cu „unde-ai fost derbedeule, până la ora asta?!“, îi trase două perechi de
palme, asta ca să ţii minte, i-a spus, ne bagi în bucluc şi pe mine şi pe sor’-ta,
catapeteasma mă-sii de viaţă!

— Ne-ne-nene, i-a răspuns Nicu, eu o să fiu S-s-stalin al României.

Şi-a ajuns la Scorniceşti, satul natal, escortat de un jandarm. Temerea lui

Dadu s-a adeverit: la Craiova a fost arestat. Cercetarea a decurs ca la carte:
nume, prenume, părinţi, adresă… tot, tot. Când a fost să-l descrie pe cel de la
care a primit banii şi pachetul, a făcut-o cu talent şi convingător, potrivit
înţelegerii. Consiliul de Război al Corpului II Armată, convins de sinceritatea
naivă a inculpatului, l-a pus în libertate. Cum la Bucureşti mai fusese o dată
arestat pentru dezordine în timpul evenimentelor de la Griviţa 1933, a fost
expulzat din Bucureşti şi dat în grija părinţilor. Hotărârea a fost executată
prin expediere, din post în post de jandarmi. Mama Lixandra a semnat de
primire şi s-a pus pe plâns; de ruşinea vecinilor şi de durerea de a-l vedea
tocmai pe necăjitul familiei cu picioarele însângerate, slab, murdar şi mut. Şi,
desigur, bătut. Satul şi-a trimis iscoada în recunoaştere pe Oiţă, prieten şi
vecin cu familia Ceauşescu. Ultima oară când îl văzuse mama Lixandra, în
urmă cu patru-cinci ani, Oiţă era pipernicit şi la fel de însingurat ca şi Nicu.
Iată-l bărbat şi cu un surâs neplăcut în colţul gurii de păcătos.

— Ce să fac mă, Oiţă, bogdaproste de întrebare. S-a abătut nenorocirea

peste noi, mamă, asta fac.
 — Da’ ce-a făcut, bre?

— Cine ştie, mamă? El nu vorbeşte, jandarul nu ne-a spus; s-a dus Andruţă
la primărie, da’ nici acolo nu se ştie mai mult: dezordine, cică. S-o fi bătut cu
careva.

Andruţă revenise, dar nu cum a plecat. Plecase hotărât să ceară explicaţii;

s-a întors posac şi băut.

— Vorbeşte, omule, de-aia ţi-a dat Dumnezeu gură! Nu cumva te-ai dus
băut la primar?

— Grijania mamii lui de copil!…

— Să nu-l baţi, omule, şi-aşa e bătut de Dumnezeu…

Nicu îşi petrecea ziua pe malul înalt deasupra râului Plapcea, departe de
ochii oamenilor şi mai ales ai foştilor colegi de şcoală; ce faci, mă, Pa-pa-
sează, aşa era poreclit, Pa-pa-sează, în batjocură. Jucau fotbal în curtea şcolii,
cu o minge de cârpă şomoioage vârâte într-un ciorap legat cu sfoară pa-pa-
sează, mă, striga şi aşa i-a rămas numele.

Dimineţile, vântul adia lin. Apa râului secase mult, nicăieri adâncimea nu
depăşea talia unui om. Pe malul celălalt, sătenii arau în luncă şi din când în
când îşi adăpau boii. În sus, se vedea pădurea de mesteceni, cu cerbi, iepuri şi
porci mistreţi în hăţişurile din spate. Mai jos, femeile îşi spălau rufele,
încărcau ulcioarele cu apă.

Seara, venea la culcare; îi găsea pe ai săi în jurul mesei rotunde din

mijlocul camerei, fără scaune, pe fund, întingând dumicaţi de mămăligă în
cratiţa cu rântaş, stătea câteva clipe în picioare, ascultându-le hăpăiturile,
mama Lixandra se ridica de la masă, să-i facă loc. El dădea din cap, că nu.

— Lasă-l, îi poruncea Andruţă, nu vrea, lasă-l, să nu-l las eu cu biciul,

grijania mamii lui!
 Aşa au trecut zece zile. În a un’şpea, tatăl Andruţă a luat boii şi pe Nicu şi-
au plecat la târg la Potcoava. Pe partea dreaptă a drumului, o şatră de ţigani
îşi începea programul de dimineaţă; ţigăncile îşi aşterneau preşurile şi cârpele
pe acoperişurile de rogojină pentru a le aerisi. Au ieşit şi porcii de după
corturi. După frigul din timpul nopţii, se simţeau bine în soarele blând al
dimineţii. Tocmai atunci au zbughit-o dintr-un cort mai mulţi câini lătrând
spre porci până ce i-au izgonit. Nicu s-a oprit să observe viaţa care se punea
în mişcare, în timp ce tata Andruţă îşi urma calea spre târg, fără habar de ce-i
în jurul său. O fată i-a atras atenţia nu avea mai mult de 14-15 ani; cu
trăsături plăcute, culoarea tenului ca pământul arat şi afânat, foarte frumoasă.
Părea inteligentă, deloc timidă; ochii mărturiseau un suflet curat şi o minte
senină. Stă în picioare şi ţine un prunc în braţe; ia aminte la prezenţa lui şi-l
priveşte cu o fire sinceră, simplă. Trupul, uşor înclinat de la mijloc, desenează
pe fundalul albastru al cerului o frumuseţe stranie. Îl putea atrage şi, desigur,
s-a gândit la romanţa lui Dadu. Lângă ea, o femeie are-n poală capul unei
copile o despăduchează cu unghiile lipite. Îi face semn din degete fetei cu
pruncul în braţe, la despărţire, şi ea-i răspunde la fel.

Îl ajunse pe tata Andruţă din urmă, acesta nu dădea semne că i-ar fi simţit
lipsa. Mâna boii care mergeau fără nicio tragere de inimă. Ca şi cum ar simţi
că soarta lor de până atunci, monotonă, dar uşoară, se va schimba într-un fel
neştiut. Stăpânul lor nu stătu la tocmeală. Ceru preţul, îl primi, opri câteva
bancnote pentru el, pe celalalte i le întinse lui Nicu.

— Ia-le şi împlineşte-ţi rostul; eu mai mult nu pot să te-ajut. Îi îndesă banii

în buzunarul hainei şi plecă. Nicu rămase locului, cu gura căscată.

Criza mondială provocase căderea catastrofală a preţurilor la produsele

agricole şi trimisese satele româneşti dincolo de limita imaginabilului. În
timpul crizei, tata Andruţă alesese pentru el şi familia lui să moară de foame
decât să-şi vândă boii. O făcea acum, şi doar Dumnezeu ştia de ce.
1. André Léon Blum (1872 1950). Scriitor şi om politic francez, de obicei identificat cu
stânga moderată, şi de trei ori prim-ministru al Franţei.
2. Grigore Gafencu (1892, Bucureşti 1957, Paris). Om politic, diplomat şi ziarist român;
intră în viaţa politică în 1926; deputat (din 1928); senator; între 1929 şi 1933 a fost
subsecretar de stat la diferite ministere; ministru al Afacerilor Străine (1938 1940); trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Moscova (1940 1941); din noiembrie 1941 pleacă
în străinătate, nemairevenind în ţară.