EFECTELE CRIZEI

ECONOMICE ASUPRA
VIEȚII POLITICE INTERNE
(1929-1933)
 CUPRINS

I. Efectele crizei economice asupra vieții politice interne (1929-1933)

1.1. Evoluţia sistemului de partide în perioada crizei economice..............................p. 3

1.2. Guvernarea peste partide a regelui Carol al II-lea..............................................p.10

1.3. Intensificarea mișcărilor extremiste....................................................................p.16

1.4. Asasinarea lui I.G. Duca.....................................................................................p.22

2
 Capitolul I. Efectele crizei economice asupra vieţii politice interne
(1929-1933)
1.1. Evoluţia sistemului de partide în perioada crizei economice.

Marea criză economică mondială, declanșată în anul 1929 și încheiată în anul 1933, a
avut consecințe grave și pentru țara noastră din cauza caracterului preponderent agrar al
economiei naționale, a scăderii prețurilor la produsele agricole pe piața internațională, a nivelului
de trai modest și scăderii considerabile a puterii lor de cumpărare, a datoriei publice externe,
creșterii gradului de dependență față de monopolurile străine. Pe fondul acestei mari crize și a
profundelor frământări sociale s-a manifestat și o acută criză politică a regimului existent.
Aceasta s-a manifestat, în principal, prin fărâmițarea marilor partide politice burgheze, prin
instabilitatea guvernamentală, prin afirmarea forțelor de dreapta1.
Criza economică mondială a avut efecte atât de pronunțate în România, deoarece ea
cobora nivelul de trai, care era oricum scăzut. Cei mai afectați au fost cei dependenţi de
agricultură şi şomerii, dar şi salariaţii statului, precum şi toţi cei care trăiau din banii publici.
Criza a lovit puternic şi marii proprietari funciari, doar exploatările medii, consolidate au rezistat
fără daune consistente. Inalienabilitatea terenurilor dată de reforma agrară avea acum efecte
negative, deoarece tocmai gospodăriile nou create au fost lovite cel mai puternic. În afara
agriculturii, criza s-a făcut simţită, în special, în domeniile economice şi sociale care depindeau
de plăţile în bani ale familiilor ţărăneşti, în meşteşuguri şi în micul comerţ, la funcţionari şi la
toţi cei care depindeau de puterea financiară a statului. În anul 1930, deficitul bugetar a fost de
3,8 miliarde lei, în 1931 de 9,6 miliarde lei, în 1932 de 5,7 miliarde lei. În această situație,
guvernele au făcut măriri de impozite și au impus restricții riguroase în ceea ce privește
cheltuielile. Salariul angajaților de la stat a scăzut de trei ori până în anul 1933, deși unii dintre
ei nu au beneficiat nici de acesta. Cu toate acestea, problema centrală a crizei a constituit-o
șomajul intelighenției2.
Chiar dacă situația economică era destul de grea, guvernarea naţional-ţărănistă a reușit
să se mențină, obținând la alegerile judeţene din februarie 1930, 70,13% din voturi. Pe partea
cealaltă, liberalii îşi reveniseră, devenind singurul partid de opoziţie important. Totodată, la

1
Ioan Scurtu, Viața Politică din România. De la Marea Unire din 1918 la revoluția de eliberare socială și națională
din august 1944 , București, Editura Albators, 1982, p. 108.
2
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema
fascismului internațional, Ediția a-II-a, București, Editura Humanitas, 2006, p. 140
3
alegerile parţiale, pentru unele locuri vacante din Senat şi Camera Deputaţilor, în mai 1930,
partidele radicale, comuniştii şi antisemiţii au obţinut succese importante3.
În anul 1928 Partidul Social Democrat s-a aliat cu Partidul Național Țărănesc cu scopul
de a-i învinge pe liberali și de a mări forța instituțiilor politice democratice. Acestă alianță a fost
foarte benefică pentru național-țărăniști deoarece, aceștia în anul 1932 au obținut 329 de locuri
în Camera Deputaților, iar aliații lor doar 9. La alegerile din anul 1933 Partidul Social-Democrat
a participat separat la alegeri, însă rezultatele au fost foarte slabe: de la 101 068 de voturi și 7
deputați în 1932, la 37 672 de voturi și niciun deputat în anul 1933. Eșecul partidului a fost
generat, în special, de lipsa unei soluții de îmbunătățire a situației clasei muncitoare, dar și de
scăderea numărului membrilor acestuia. În perioada crizei economice mișcările de dreapta nu
aveau o importanță deosebită. În alegeri, Liga Apărării Național Creștine condusă de A. C. Cuza
a avut un rezultat slab: în anul 1931 a obținut 3,89% din voturi și 8 locuri, în anul 1932 5,32%
din voturi și 11 locuri, iar în anul 1933 4,47% din voturi și 9 locuri4.
Partidul Național Țărănesc se afla la conducerea țării atunci când a fost declanșată criza
economică. În aceste condiții, guvernul a luat anumite măsuri pentru a încerca să rezolve situația,
îndreptându-și atenția asupra stabilizării monetare. Drept urmare, la 2 februarie 1929 a fost
contractat un împrumut în valoare de 100 733 000 de dolari (16 841 782 936 lei) de la Casa
Autonomă a Monopolurilor. Statul român trebuia să ramburseze de 3 ori suma primită în decursul
a 30 de ani5. Pentru echilibrarea bugetului, guvernul a introdus noi impozite, directe și indirecte,
taxe pe produse de larg consum. Din cauza crizei economice, în vara anului 1929 muncitorii din
Valea Jiului au început să protesteze. Aceștia doreau „respectarea zilei de lucru de 8 ore, mărirea
salariilor cu circa 20% și plata lor regulată, încetarea concedierilor și reprimirea la lucru a
muncitorilor șomeri, abolirea sistemului amenzilor, încetarea admonestării lucrătorilor de către
administrație și respectarea demnității oamenilor, măsuri de protecție a muncii ș.a.”6.
În anul 1929, din cauza prăbușirii leului, a fost introdusă legea pentru stabilizarea
monetară, conform căreia leul era „stabilizat” la o valoare de 32 de ori mai mică decât înainte de
război, dar mult mai mare decât cea reală. Cursul leului s-a fixat cu 20% peste cel real, potrivit
unui calcul al lui Garoflid, așa cum dorea capitalul autohton și străin cu scopul de a-și consolida

3
Ibidem, p. 142.
4
Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediția a-IV-a, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu,
București, Editura Humanitas, 2013, pp. 438-439.
5
Ioan Scurtu, Din viața politică a României 1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc,
Bucureșți, Editura științifică și Enciclopedică, 1983, p. 120.
6
Scurtu Ioan coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, București, Editura
Enciclopedică, 2003, p. 276.
4
câștigurile din perioada anterioară. Acest lucru a adus mari prejudicii țării. Au mai fost făcute și
alte împrumuturi după cum urmează: de la Societatea de telefoane din New York a fost luat un
împrumut de 8 milioane de dolari, 1,325 miliarde franci francezi, de la un grup de bănci apusene
și în 1932 unul de 50 de milioane de franci elvețieni7.
În vara anului 1929, din cauza sistemului de organizare al țării, dar și a politicii
economice și sociale, neînțelegerile dintre guvern și opoziție s-au intensificat. Drept urmare, la
data de 10 iulie 1929 Vintilă Brătianu i-a chemat pe toți șefii de organizații ale Partidului
Național-Liberal și le-a comunicat hotărârea conducerii partidului de a se retrage din parlament8.
Scindarea partidelor şi radicalizarea simultană a vieţii politice se aflau în legătură directă cu
intensitatea crizei economice. În anul 1931, la alegeri au candidat 37 de grupări, în 1932 61, în
1933 102, dintre care doar 7 în 1928, 12 în 1931, iar în anii 1932-1933, 17 grupări erau partide
politice, într-un sens mai restrâns. În anul 1927, doar 3 liste, iar în 1928, 5 liste au depăşit clauza
de 2%. Ca urmare a crizei, numărul lor a crescut în 1931 la 11 liste, iar în 1932 la 12 liste. În anul
1932, numai 9 partide şi-au mai putut menţine candidaţii lor. La stânga Partidului Național-
Ţărănesc, se formau noi partide agrare, în timp ce Partidul Național-Liberal era slăbit de disidenţa
lui Gheorghe Brătianu. Procentele acordate partidelor de proteste extremiste şi antisemite, ca şi
a celor de dreapta, a crescut în anul 1932 la peste 12%. Voturile acordate pentru Blocul
Muncitoresc-Ţărănesc, comunist, şi pentru grupurile antisemite şi pentru cele de dreapta au fost
rezultatul neîncrederii şi disperării oamenilor. Unii dintre ei şi-au arătat nemulţumirea prin voturi
nevalabile (1927: 1,64%; 1932: 2,94%) iar alții au refuzat să participe la vot (participarea la vot
1928: 77,05%; 1933: 68,00%)9.
La data de 28 martie 1929 a fost adoptată legea privind cooperația. Aceasta prevedea o
autonomie mai largă a acestei instituții, introducând principiul autocontrolului unităților
cooperative. A fost creată Banca Centrală Cooperativă și Oficiul Național al Cooperației, organ
central de îndrumare și control și s-a stabilit împărțirea cooperativelor în federale și centrale. Prin
adoptarea acestei legi se urmărea creșterea rolului cooperației în viața economico-socială a
statului și scoaterea ei de sub comanda liberalilor. Cooperația a avut un rol pozitiv, ea a ajutat
țărănimea în timpul crizei economice. În luna iulie 1929 a fost promulgată legea privind
administrarea generală a pescăriilor statului și ameliorarea zonei inundabile a Dunării, iar în luna
aprilie 1930 a fost adoptată legea pentru administrarea pădurilor. Dintre legile promulgate de

7
Gheorghe Dumitrașcu, Locul Partidului Țărănist Radical-Grigore Iunian în istoria României (1932-1940),
București, Editura Sfera, 2000, p. 21.
8
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și
contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 271.
9
Armin Heinen, op.cit, p. 150.
5
național-țărăniști se numără și cea din data de 2 august 1929 privind vânzarea pe credit a
mașinilor industriale, agricole și autovehiculelor prin intermediul cărora se realizau facilități
celor ce doreau să ajute la creșterea progresului tehnic, mai ales în agricultură. De această lege
beneficiau cetățenii care aveau bani, deoarece se acordau credite doar pentru mașinile a căror
valoare depășea 5000 lei10.
După imediata venire la putere a guvernului național-țărănist au fost promulgate trei legi
referitoare la sporirea impozitelor: „de la 1% din venitul brut la cărbuni și de la 2% la petrol și
gaze de la 3%, aplicarea unui spor de preț pentru timbre și mărirea impozitelor pe acte și fapte
juridice cu 20%; creșterea impozitului pe cifra de afaceri de la 2% la 10% și de la 10% la 15%;
așezarea unui impozit special pe automobile”11. La data de 15 mai 1929, taxa de consumație pe
zahăr a crescut de la 4 lei la 7 lei. Au fost apoi adoptate și alte legi care vizau creșterea chiriilor,
a tutunului de calitate inferioară, a impozitelor pe spectacole și pe salarii. La 1 ianuarie 1931 a
fost aplicată prima „curbă de sacrificiu” care reducea cu 10-25 % salariile tuturor funcționarilor
statului, a celor plătiți din bugetele caselor autonome și ale regiilor publice comerciale.
Avansările nu mai beneficiau de spor la salariu, acordarea gradațiilor a fost suspendată. Această
curbă de sacrificiu a fost aplicată și în înteprinderile particulare12.
Din cauza situației țării, criticile la adresa guvernului național-țărănist s-au înmulțit.
Cabinetul a considerat că acestea făceau parte dintr-un plan al opoziției, fapt pentru care la 21
martie 1930 ei au adoptat un proiect de lege care prevedea: „Se vor pedepsi cu închisoarea
corecțională de la 3 luni la doi ani, toți acei care vor fi răspândit în public prin publicațiuni,
broșuri, ziare, circulări, afișe, sau vor fi colportat prin viu-grai, fapte neadevărate de natură a
produce panică, sau de a tulbura siguranța, ordinea publică sau liniștea cetățenilor”. În cazul
restaurației monarhice, mai mulți lideri politici se pronunțau pentru urcarea lui Carol al-II-lea pe
tron, printre aceștia se aflau: Nicolae Iorga, Nicolae Lupu, A. C. Cuza, singurii care erau
împotriva venirii lui Cuza erau național-liberalii în frunte cu Vintilă Brătianu, I. G. Duca, deși
nu toți împărtășeau această opinie, personalități ca Ioan Th. Florescu, Alexandru Mavrodi s-au
pronunțat deschis pentru întoarcerea lui Carol al-II-lea13.
În timp ce în viața politică posibila întoarcerea a lui Carol al-II-lea preocupa pe toți
oamenii politici, la data de 7 octombrie 1929 s-a produs moartea unuia dintre regenți, respectiv

10
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă
și contemporană, pp. 128-129.
11
Ioan Scurtu, Din viața politică a României 1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc,
p. 140.
12
Ibidem, p. 141
13
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 279.
6
a lui Gheorghe Buzdugan. La data de 9 octombrie au fost convocate Corpurile Legiuitoare, iar
Consiliul de Miniștri a preluat prerogativele regale până se rezolva problema regenței. Acest
lucuru a stârnit mari neînțelegeri deoarece, conform articolului 81 din Constituția din 1923,
Consiliul de Miniștri putea prelua prerogativele regale doar în cazul decesului suveranului, ceea
ce nu era valabil în această situație. Reacția partidelor din opoziție nu a întârziat să apară și la 7
octombrie 1930 s-a întrunit Comitetul Executiv al Partidului Național-Liberal, prezidat de Vintilă
Brătianu, care considera că preluarea prerogativelor regale de către guvern reprezenta „un act
contrariu Constituției și de natură să știrbească grav autoritatea instituțiunii Regenței” din cauza
faptului că tronul nu era vacant și regența continua să funcționeze. Nici comitetul de Direcție al
Partidului Poporului nu era de acord cu această metodă a guvernului. Vintilă Brătianu și
Alexandru Averescu și-au manifestat în fața regenților protestul contra acțiunii guvernului. Cei
doi au propus convocarea unui Consiliu de Coroană, care să numească un nou regent. După multă
agitație, în cele din urmă, Constantin Sărățeanu a fost ales regent, el obținând 445 de voturi14.
Profitând de criza existentă în România, de neînțelegerile dintre partide și de mâhnirea
oamenilor asupra guvernului condus de Iuliu Maniu, principele Carol al-II-lea a decis să revină
în țară pentru a urca pe tron. Bineînțeles că acesta a fost ajutat de o serie de simpatizanți, printre
care: locotenent-colonelul Nicolae Tătăranu, secretarii particulari Puiu Dumitrescu și Nicolae
Gatosky, locotenent-colonelul Victor Precup, maiorul Ion Nicoară, colonelul Dahinten și
căpitanul Cristescu de la Grupul 2 Aviație din Cluj, coloneii Paul Teodorescu și Gabriel
Marinescu, comandanții regimentelor 2 și 9 din București. În noaptea de 6 spre 7 iunie 1930 au
avut loc dezbateri lungi, ce s-au finalizat prin desființarea actului de la 4 ianuarie 1926 și urcarea
pe tron a lui Carol al-II-lea15.
Carol, la revenirea sa în țară, i-a promis lui Iuliu Maniu că va respecta Constituţia, dar
și că va renunța la ideea de a divorța de principesa Elena, însă acestea au fost doar niște
promisiuni. În această situație, Maniu a demisionat la data de 6 octombrie 1930. Regele era cel
care hotăra posturile de miniştri pentru politicienii care îl susțineau. După instalarea guvernului
Mironescu, au început să apară zvonuri referitoare la un regim dictatorial. Constantin Argetoianu
a fost cel care a deschis discuția asupra acestei probleme, la care s-au alăturat apoi Nicolae Iorga
şi Grigore Iunian. Poziţiile importante ale puterii erau ocupate de militari. Cu toate acestea,
condiţiile economice existente îngreunau această idee, plus că partidele nu ar fi acceptat în niciun
caz o modificare a Constituţiei, motiv pentru care regele nu a riscat să facă acest pas, deoarece

14
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă
și contemporană, pp. 272-278.
15
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, pp. 280-283.
7
putea să piardă tot ce obținuse. Pe de altă parte, Franța, aliata României, dorea menținerea
sistemului parlamentar16.
Regele Carol al-II-lea a dovedit, încă de la urcarea pe tron, incontestabile calități în
specularea contradicțiilor dintre grupările politice și din interiorul acestora, urmărindu-și astfel
propriile interese. O importantă sciziune s-a produs în iunie 1930 pe fondul actului restaurației
monarhice. „Bătrânii liberali” conduși de Vintilă Brătianu se pronunțau împotriva venirii lui
Carol al-II-lea pe tron, iar „tinerii” liberali în frunte cu Gheorghe Brătianu susțineau întoarcerea
principelui din exil. Astfel, la data de 15 iunie 1930, conducătorul „tinerilor” liberali a părăsit
formațiunea politică și a înființat un nou partid, cu denumirea de Partid Național Liberal georgist.
Un eveniment similar s-a întâmplat și în decembrie 1930 prin plecarea din cadrul Partidul
Național-Liberal a lui Constantin Argetoianu. Acesta din urmă, a creat la 8 iunie 1932 „Uniunea
Agrară”, organizație pusă la dispoziția regelui Carol-al-II-lea.17
La data de 23 martie 1932, Adunarea Deputaților a votat legea „asanării datoriilor
agricole sau a conversiunii, iar la 11 aprilie 1932 a fost votată de Senat cu mici modificări. Legea
se aplica în funcție de suprafața de pământ a gospodăriei. Asanarea de drept se aplica
gospodăriilor cu mai puțin de 10 hectare și reducea datoriile acestora cu 50%, iar restul se plătea
în decursul a 30 de ani cu o dobândă de 4% către stat. Asanarea prin reducerea dobânzilor
acumulate era pentru gospodăriile mai mari de 10 hectare, dacă cel puțin 60% din împrumut a
fost folosit pentru investiții agricole. Astfel, datoriile erau reduse în funcție de anumite criterii cu
până la 50%, restul urmând a fi achitat în 2 ani și jumătate. Prin asanarea juridică, debitorii
posesori a peste 10 hectare de pământ se obligau să plătească minim 60% din împrumut, aceasta
fiind eșalonat pe 30 de ani. Asanarea prin amânarea executării se legifera gospădăriilor care
depășeau mai mult de 10 hectare și care nu vroiau sau nu se încadrau în celelalte categorii. Prin
aceasta debitorii puteau cere amânarea executării silite instanțelor judecătorești urmând a-și chita
datoria în 3 ani, cu o dobândă egală cu scontul Băncii Naționale a României. Această legea a
ajutat într-un anumit fel, mai mult de două milioane de țărani. Aflat în opoziție, Partidul Național-
Țărănesc a exprimat prin Armand Călinescu, Mihai Ralea și Ghelmegeanu mai multe
îmbunătățiri pentru aprofundarea ei la țară și lărgirii ei printr-o conversiune urbană18.
Anii 1930-1931 au fost marcați de tensiuni și regrupări în cadrul partidelor politice. În
cadrul Partidul Național-Țărănesc nemulțumirile erau generate de activitatea guvernelor și
renunțarea programului din perioada de opoziție. Între Constantin Stere și Iuliu Maniu existau

16
Armin Heinen, op.cit, p. 144.
17
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866-1938, București, Editura Humanitas, 1990, p. 58.
18
Gheorghe Dumitrașcu, op.cit, p. 23.
8
anumite tensiuni, ce vor duce la plecarea din partid a primului și înființarea unui Partid Țărănesc-
Democrat în frunte cu acesta. Partidul s-a creat la data de 6 mai 1931 și dorea să continue
programul Partidului Țărănesc, care a fuzionat în anul 1926 cu Partidul Național. În Partidul
Național Libereal au apărut neînțelegeri între „bătrâni” și „tineri”. Primii doreau păstrarea
partidului pe linia veche, iar ceilalți doreau o nouă organizare a organizației politice. În luna mai
a anului 1930 a fost elaborat și un nou program al Partidului Național-Liberal, care rămânea
„credincios ideilor naționale, democratice, de ordine, de dreptate și de înfrățire socială ce stau la
baza doctrinei și activității lui”. La 22 decembrie 1930 s-a produs decesul lui Vintilă Brătianu,
conducerea partidului fiind încredințată lui I. G. Duca. În Partidul Poporului două personalități
au plecat și și-au înființat noi organizații: Constantin Garoflid a înființat Liga Agrară ce urmărea
promovarea intereselor marilor proprietari agricoli, iar Grigore Filipescu a întemeiat Liga „Vlad
Țepeș” în luna iunie 1929. Aceasta s-a transformat ulterior, la 10 martie 1931, în Partidul
Conservator, ce avea drept scop lupta împotriva conversiunii datoriilor agricole. În perioada
crizei economice, mișcările de dreapta încercau să își facă loc în viața politică19.
Începând din 1930 și până în 1933 măsurile economice şi social-politice luate de guvern
au fost ultima alternativă rămasă. Între aceștia ani a fost creată o mare confuzie, determinată de
faptul că în perioada iulie 1930 - 13 noiembrie 1933, primul-ministru fusese schimbat de 8 ori.
De la întoarcerea lui Carol al-II-lea, guvernele nu mai puteau hotărî pe propria răspundere politica
lor deoarece, trebuia să se țină cont de dorinţele suveranului. Până și structura internă a partidelor
a fost modificată în funcție de oamenii politici care îi puteau folosi lui Carol al-II-lea pentru
realizarea scopurilor sale20.

19
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, pp. 293-296
20
Armin Heinen, op.cit, p. 148.
9
 1.2. Guvernarea peste partide a regelui Carol al II-lea

Revenit pe tron, Carol al-II-lea a schimbat personalul din vremea regelui Ferdinand și a
Regenței, cu oameni devotați lui. Funcția de mareșal al palatului deținută de Constantin Hiott a
fost dată generalului Constantin Ilasievici, cea de secretar particular al regelui a fost dată lui Puiu
Dumitrescu, iar cea de administrator al Casei Regale a fost atribuită lui Florian Marinescu.
Schimbarea generalului Eracle Nicolescu la 11 iunie 1930, din funcția de prefect al Poliției
Capitalei, cu colonelul Gabriel Marinescu a avut consecințe politice majore. Reginei Maria i-a
fost interzis să mai desfășoare vreo activitate politică sau să discute cu oameni politici, ea
stabilindu-se la 16 iunie 1930 la castelul din Balicic, din ordinele fiului său. Barbu Știrbey a decis
să se autoexileze, după ce regele i-a interzis accesul la curte și a pus să fie urmărit21.
După sosirea în țară a Elenei Lupescu, la 12 august 1930, s-a constituit camarila regală.
Elena era figura principală a camarilei, ea reușind să eclipseze numeroși oameni politici cu
experiență. Datorită lui Carol al-II-lea a devenit cea mai influentă și bogată femeie din România.
Rudele acesteia, au beneficiat, de asemenea, de favorurile regale. Uniformele introduse de Carol
pentru armata română puteau fi achiziționate doar de la un singur furnizor, acela fiind vărul
Elenei Lupescu, și anume avocatul Dumbrăveanu. La fel s-a întâmplat și cu construcția noului
Palat regal din Calea Victoriei, ce a fost încredințată tot unei rude apropiate a acesteia. Puiu
Dumitrescu, secretarul particular al regelui, era al doilea om al camarilei. Din camarilă mai
făceau parte Mihail Manoilescu, fost subsecretar de stat și ministru, Nicolae Tabacovici,
Alexandru Mavrodi, fost director al ziarului ”Viitorul”. Alcătuită din diverși oameni politici,
camarila urmărea să conducă din umbră întreaga viață politică și economică. Astfel, ei au acționat
pentru creșterea rolului monarhiei, discreditarea regimului parlamentar-constituțional în vigoare,
slăbirea partidelor politice principale, sprijinind oameni politici si grupări pro-dictatoriale22.
În prima parte a domniei sale, Carol al-II-lea a acționat pentru a impune guverne de
”uniune națională”, care să nu fie susținute de un partid politic, să depindă doar de el. La data de
8 iunie 1930, regele l-a încredințat pe generalul Constantin Prezan cu înființarea unui guvern de
uniune națională, însă acesta nu a reușit. În această situație Carol al-II-lea a apelat la Partidul
Național-Țărănesc, majoritar în Parlament23. La inițiativa lui Carol al-II-lea și a camarilei sale a
început o intensă campanie de presă împotriva sistemului de conducere bazat pe partide politice
și de sprijnire a guvernului de ”uniune națională”. Astfel a luat ființă la 18 aprilie 1931 guvernul

21
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, București, Editura Danubius, 1991, pp. 98-99.
22
Ioan Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII România reîntregită, pp. 290-291.
23
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866-1938, Editura Humanitas, București, 1990, pp. 174-175.
10
de ”uniune națională” condus de Nicolae Iorga. Membrii lui erau numiți de către rege, iar
președintele Consiliului de Miniștri, era limitat în funcția sa de prim-ministru. Era prima dată
când un suveran își permitea acest lucru în România. Acest guvern nu se putea sprijini nici pe
partide politice, nici pe forțe financiare și nici pe Parlament, care era majoritar țărănist24.
Guvernul era alcătuit din membri ai Partidului Național Democrat, câțiva partizani ai lui
Constantin Argetoianu, tehnicieni fără suprafață politică și sprijin electoral. Cabinetul Iorga era
structurat astfel: Nicolae Iorga era președintele Consiliului de Miniștrii, al ministerului
Instrucțiunii Publice și al Cultelor și ad-interim la Interne, Constantin Argetoianu avea funcția
de ministrul Finanțelor și ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine, dr. Ion Cantacuzino era
ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale; Mihail Manoilescu ca ministru al Industriei și
Comerțului; generalul C. Ștefănescu-Amza în funcția de ministru al Armatei; Constantin
Hamangiu ca ministru al Justiției; G.Ionescu Sisești ca ministru al Agriculturii și Domeniilor;
Vasile Vâlcovici ca ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, D. Munteanu Râmnic ca
subsecretar de stat la Interne25.
Prim-ministrul Nicolae Iorga a obținut dizolvarea Parlamentului, iar pentru a facilita
câștigarea alegerilor a fost nevoit să găsească o posibilitate de a încheia carteluri electorale. Prin
intermediul lui Constantin Argetoianu s-a reușit consolidarea organizației „Uniunea Națională”,
o formațiune alcătuită din grupările lui Iorga și Argetoianu, din diverse asociații și uniuni
profesionale și chiar pe liberali. Guvernul condus de Iorga nu avea o bază politică proprie, el
aflându-se sub controlul Partidului Național Liberal, de al cărui sprijin era dependent. În perioada
acestei guvernări a fost înregistrat un număr mare de falimente bancare, industriale și comerciale,
lucru ce a dus la scăderea drastică a nivelului de trai al populației. În scopul de a ajuta țărănimea,
Constantin Argetoianu a realizat un proiect de lege privind conversiunea datoriilor agricole.
Acesta a fost aprobat la data de 14 aprilie 1932 de către Parlament. Charles Rist, expert străin, a
criticat dur politica economică și financiară a cabinetului condus de Iorga. Rist a realizat și un
plan de redresare financiară, ce avea la bază o nouă reducere salarială și o sporire a impozitelor,
realizându-se astfel condițiile necesare pentru achitarea datoriei externe26.
Activitatea guvernului condus de Nicolae Iorga a fost marcată de gravele probleme
economice, de presiunile capitaliștilor străini care solicitau achitarea datoriei externe la termen,
pentru care, cabinetul a fost obligat să introducă în iulie 1931 primele de export (10.000 lei la

24
Cosma Neagu, Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe tron Carol al-II-lea (1930-1940), București, Editura
Globus, 1990, p. 164.
25
Valentin Hossu Longin, Monarhia Românească, București, Editura Litera, 1994, pp.116-117.
26
Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu 1934-1937, Târgoviște, Editura Cetatea
de Scaun, 2007, p. 45.
11
vagonul de grâu și 13.000 pentru cel de făină), care erau acoperite din timbrul asupra pâinii plătit
de cumpărători. A fost aplicat apoi a doua „curbă de sacrificiu”, care prevedea reducerea salariilor
cu 10-15%, unele persoane neprimind salariul câteva luni bune. Toate aceste măsuri au
determinat revolte din partea oamenilor împotriva guvernului, care erau foarte frecvente.27 Pentru
că situația scăpase de sub control, la data de 31 mai 1932 prim-ministrul Nicolae Iorga și-a
prezentat demisia, la sugestia discretă a regelui.28 Grigore Gafencu avea următoarea părere
despre acest cabinet: „Guvernul Iorga-Argetoianu își continuă cîrmuirea sub oblăduirea celei mai
neașteptate fantezii. E o operă de neîncetată improvizație, lipsită, dacă nu de bune intenții, desigur
însă de orice cugetare cu șir și cu sistem [...] Argetoianu dezorganizează ce a mai rămas din
finanțele publice. Acest diletant, cu înfățișare de dictator, nu crede nimic, știe prea puțin, pricepe
ușor fără să se adîncească și e gata de orice.29
După alegerile din 17 iulie 1932 s-a alcătuit guvernul condus de Alexandru Vaida
Voevod la data de 11 august. Prin acesta, regele încerca să mascheze eșecul guvernului de
„uniune națională”. Partidul Național-Țărănesc a reușit cu greu să obțină victoria în alegerile din
anul 1932, obținând un procent de 40,30% din voturi.30
Încă de la început, guvernul Vaida-Voevod s-a confruntat cu criza economico-financiară
prin care trecea țara, neputând să facă față problemelor existente. Au apărut nemulțumiri și
dezbinări în rândul cadrelor militare, din cauza faptului ca cea mai mare parte a ofițerilor
sărăcise, în timp ce o mică parte se îmbogățise subit. Totodată, mai mulți ofițeri, printre care
locotenent-colonelul Precup, ofițerul Condeescu, generalul Ernest Baliff erau foarte deranjați de
atitudinea lui Carol al-II-lea, de care se simțeau folosiți. Pe lângă aceștia, mai erau și alții,
generalul N. Rădescu și generalul Rosetti erau adversari declarați. Regele însă, era preocupat
doar de interesele sale, de a obține beneficii materiale, având totodată grijă și de orgoliul său. El
a instituit uniforme pentru armată și decorații noi, chiar si o medalie, „Decorația Suferinței”,
primii care au beneficiat de ea au fost Puiu Dumitrescu și Barbu Ionescu31.
Carol al-II-lea a emis monede și timbre noi, care îl înfățișau pe el sub o cunună de spini.
În fiecare an, el realiza altă uniformă pentru cadrele armatei, adăugând de fiecare dată ceva. În
anul 1931 s-au pus în vânzare ”batistele patriotice” care aveau chipul regelui imprimat pe ele.
Carol al-II-lea avea dublu avantaj, și anume popularizarea chipului său și plata dreptului de

27
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 302.
28
Aurelian Chistol, op.cit, p. 46.
29
Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, Ediție și postfață de Stelian Neagoe, București, Editura
Humanitas, 1991, p. 292-293.
30
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 306.
31
Cosma Neagu, op.cit, p. 168.
12
reclamă, plus aranjamentele cu cei care le realizau. Pe lângă problemele economice și sociale,
guvernul a trebuit să se implice și în anumite treburi ale familiei domnitoare. La data de 26 iulie
1931, cu ocazia căsătoriei principesei Ileana cu Anton de Habsburg, regele a cerut guvernului să
doneze miresei un colan de briliante în valoare de 2 800 000 lei. Această căsătorie a fost primită
bine de rege, care a avut astfel șansa de a scăpa de sora sa, dând din nou o lovitură mamei sale,
Ileana fiind copilul preferat al acesteia. El a aprobat căsătoria cu condiția ca cei doi să se
stabilească în străinătate și să revină în țară cel mult o dată pe an, și asta doar cu aprobarea sa, pe
motiv că prezența unui Habsburg pe teritoriul românesc, ar fi putut da naștere unor nemulțumiri,
mai ales în Transilvania32.
La data de 17 februarie 1932 Carol și fosta soție Elena au ajuns la un acord. Aceasta din
urmă, se obliga să nu stea mai mult de 4 luni în România, ea având dreptul să-și ia fiul cu ea în
străinătate încă două luni. Regele trebuia să îi dea o rentă anuală de 7 200 000 lei, iar ea se angaja
să nu mai vorbească de rău la adresa acestuia, atât în presa străină, cât și în cadrul familiilor
domnitoare înrudite sau împrietenite cu dânsa. Ea urma să se stabilească în Florența, regele
oferindu-i suma de 30 000 000 lei, pentru cumpărarea unei case și pentru spesele de instalare.
Principesa ceda regelui casa de la Mamaia și ferma de la Crevedia. Carol a cerut ca statul să
acopere aceste cheltuieli financiare, pentru care au fost retrase 27 de milioane de lei din fondul
timbrului de aviație, pentru casa din Mamaia și 3 milioane de lei din fondul de încurajare a
agriculturii pentru ferma de la Crevedia. Aceste cheltuieli se făceau în timp ce erau puse noi taxe
pe pâine, acte juridice, produse petroliere. În luna decembrie 1931 a fost introdusă curba ”de
sacrificiu” prin care se fixa un impozit suplimentar de 15% asupra salariilor, nivelul de trai
scăzând alarmant33.
Cabinetul Vaida-Voevod, avea un pronunțat caracter personal, în funcțiile importante
fiind numiți apropiați ai coroanei. Vaida susținea mișcarea legionară și era de acord cu instituirea
dictaturii regale, fapt ce a favorizat intensificarea măsurilor antidemocratice. Acest guvern a
adoptat unele măsuri care să limiteze deficitul bugetar, să asigure plata salariilor și a pensiilor,
precum și a cuponului datoriei externe. În luna august a anului 1932 a fost luat un împrumut de
50 de milioane franci elvețieni, de la câteva bănci elvețiene și oferit Băncii Naționale a României
pentru a întări stocul de acoperire al circulației monetare. Banii au fost folosiți pentru nevoile
bugetare ale statului, în mod special pentru achitarea salariilor curente, iar apoi pentru achitarea
restanțelor. La 30 septembrie 1932 s-a adoptat o nouă lege privind comerțul cu devize, iar
conform acesteia orice vânzare sau cumpărare de devize se făcea numai de către Banca Națională

32
Ioan Scurtu, Monarhia în România, p. 100.
33
Ibidem, pp. 101-102.
13
a României și de persoanele autorizate de ea. Instituțiile de stat, județene sau comunale, nu putea
contracta nici o obligație în valută străină, până nu primea avizul prealabil al Ministerului de
Finanțe, care se consulta cu Banca Națională a României. Cea mai importantă problemă a
guvernului Vaida-Voevod a fost aceea a datoriilor agricole. A fost elaborat un nou proiect de
lege privind conversiunea datoriilor agricole, conform căruia debitorii și creditorii trebuiau să se
înțeleagă între ei în termen de 18 luni. În decursul a 6 luni debitorii agricoli nu puteau fi urmăriți
pe cale de executare silită, toate creanțele erau prelungite. Debitorii trebuiau să preschimbe
polițele o dată la 6 luni. Debitorii agricoli care posedau până la 10 ha plăteau dobândă de 4%, iar
cei cu peste 10 ha de 5% asupra datoriei convertite; anuitățile nu erau considerate definitive,
debitorii nu erau obligați să le plătească. Neplata în termen a dobânzilor și nepreschimbarea
polițelor ducea la pierderea dreptului de a beneficia de prevederile legii de conversiune. Proiectul
a fost adoptat la 6 octombrie 193234.
La 28 ianuarie 1933 guvernul Vaida-Voevod a semnat „Pactul de la Geneva”. Acest
acord a creat mare nemulțumire în rândul partidelor politice, deoarece el prevedea controlul
finanțelor publice, diminuarea salariilor și creșterea impozitelor pentru achitarea datoriei externe.
La 12 aprilie 1933 documentul a fost supus aprobării Adunării Deputaților. La data de 1 ianuarie
1933 guvernul a introdus „a treia curbă de sacrificiu” care semnifica o nouă reducere a salariilor
cu 10-20%. Acest lucru a determinat greva muncitorilor petroliști din Valea Prahovei și a
ceferiștilor din Atelierele „Grivița” din București35.
În urma manifestațiilor muncitorilor ceferiști, la data de 2 februarie 1933 Armand
Călinescu propune introducerea stării de asediu. La început nu au fost toți de acord cu această
măsură însă în final s-a adoptat hotărârea cu unanimitatea de voturi. Proiectul nu a fost văzut cu
ochi buni în Camera Deputaților, dar în cele din urmă, la ora 2 noaptea s-a votat cu 100 de voturi
pentru și doar unul singur contra. Armand Călinescu afirma: „ Trebuie să reacționăm, să salvăm
statul. Nu există altă măsură”36
La data de 10 martie 1933 a ieșit la suprafață „afacerea Skoda”. Pe lângă activitatea de
spionaj a lui Bruno Seletzki, reprezentantul firmei Skoda la București a ieșit la iveală și
angajamentul luat de guvern ca România șă-și lichideze industria de armament, suportând
consecințele negative. Acest lucru a fost speculat de marii industriași N. Malaxa, Max Auschnitt,

34
Ioan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Național-
Țărănesc, pp. 205.206.
35
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor 4 regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, Ediția a-II-a, revăzută
și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 149-150.
36
Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, Ediție îngrijită și prefațată de Al. Ghe. Savu, București, Editura
Humanitas, 1990, p. 143-145.
14
ș.a care l-au convins pe rege de necesitatea creării unei industrii naționale de armament, la care
el să participe cu pachete de acțiuni substanțiale. Contractul fusese realizat în timpul guvernului
prezidat de Iuliu Maniu, fapt ce îi oferea lui Carol al-II-lea șansa de a-l scoate pe liderul politic
în afara vieții politice. Tensiunile create de „afacerea Skoda” l-au determinat pe Iuliu Maniu să
își prezinte demisia, din postul de președinte al Partidului Național Țărănesc, la data de 2 aprilie
1933, în locul lui fiind numit la 6 mai 1933 Alexandru Vaida-Voevod37.
Manifestările național-țărăniștilor împotriva guvernului Vaida s-au intensificat. Astfel,
la 10 septembrie 1933 cu prilejul Congresului tineretului național-țărănesc, susținut la
Câmpulung-Muscel, Ion Mihalache s-a pronunțat pentru adoptarea unui nou program al
partidului și pentru revitalizarea ideologiei țărăniste. Regele era conștient de faptul că guvernul
nu putea să o mai ducă mult, dar câmpul lui de manevră nu era prea larg38. În cele din urmă, la
data de 7 noiembrie 1933, Vaida s-a prezentat la Sinaia pentru deschiderea sesiunii Corpurilor
Legiuitoare. După discuții cu regele, șeful guvernului a înțeles că demisia guvernului era
inevitabilă. Astfel la 9 noiembrie 1933, Vaida a depus demisia. Acest eveniment marca sfârșitul
celei de-a doua guvernări național-țărăniste, ce a reprezentat o luptă între liderii partidului, între
rege și Iuliu Maniu, între autoritatea statală și populația lovită de criză39.
De la revenirea lui Carol al-II-lea pe tron, nici un guvern n-a mai putut decide pe propria
răspundere politica sa. Trebuiau luate mereu în calcul dorinţele particulare ale regelui. Nici măcar
o majoritate parlamentară clară nu le-a putut proteja de intervenţii străine. Modul de configurare
al partidelor şi structura lor internă au fost profund modificate. Regele i-a preferat pe politicienii
considerați de el foarte binevoitori sau pe cei de care credea că se poate folosi pentru a-și atinge
obiectivele. Au existat grupuri în toate marile partide care doreau o apropiere mai mare față de
Curte, în timp ce altele au păstrat distanța faţă de rege sau chiar au fost împotriva acestuia.
Conflictele care au rezultat de aici au determinat sciziuni de partid. Gheorghe Brătianu (Partidul
Național Liberal - Gheorghe Brătianu) şi Constantin Argetoianu (Uniunea Agrară) s-au despărţit
de liberali, Grigore Iunian (Partidul Ţărănist-Radical) de naţional-ţărănişti, şi Octavian Goga
(Partidul Naţional-Agrar) de Partidul Poporului al lui Averescu40.

37
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă
și contemporană, pp. 362-363.
38
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor 4 regi (1866-1947 ), vol. III. Carol al-II-lea, p. 154.
39
Ibidem, p. 158.
40
Armin Heinen, op.cit, pp. 148-149.
15
 1.3. Intensificarea mișcărilor extremiste

În luna aprilie 1930 a luat ființă Garda de Fier, deoarece conducătorul acesteia, Corneliu
Zelea Codreanu, mulțumit de succesele Legiunii Arhanghelului Mihail, a dorit să își extindă
propaganda în Basarabia de Sud. Acest lucru însă, era destul de dificil de realizat deoarece
autoritățile se opuneau deja acțiunilor sale propagandistice: „O singură problemă e grea: Cum aş
putea proceda ca să nu se opună autorităţile, ca să nu ne batem cu statul, cu armata? Atunci mă
gândesc să lansez o nouă organizaţie naţională pentru combaterea comunismului jidănesc, în care
să intre şi Legiunea «Arhanghelul Mihail» şi oricare altă organizaţie de tineri, peste deosebirile
de partide. În modul acesta socoteam că ne vom putea strecura în Basarabia.” Drept urmare, a
fost creată Garda de Fier41.
Cu toate încercările lui Codreanu, marșul asupra Basarabiei a fost interzis. Garda de Fier
intenționa să treacă Prutul pe șapte coloane, în șapte puncte, la un interval de 20 de kilometri, pe
un teritoriu cuprins între Cetatea Albă și Tighina. Liderul organizației legionare declara:
„Basarabia e dată economicește și politicește în stăpânirea absolută a jidanilor, orice încercare
de dezrobire românească, orice atingere a acestei negre stăpîniri este considerată o crimă.” Se
întâmplă apoi ca șeful legionarilor să fie implicat în procesul lui Beza, cel care a încercat să îl
asasineze pe Constantin Angelescu. Ziarul „Dimineața” a scris că liderul legionarilor s-a
desolidarizat de Beza, încercând astfel să împiedice pătrunderea românilor macedoneni în Garda
de Fier. Reacția lui Codreanu nu întârzie să apară, care declară că el nu poate să fie decât alături
de cauza macedonenilor, fapt ce îi aduce arestarea. Procesul lui a durat aproape două luni, el fiind
achitat. În închisoare el cunoaște grupul de tineri aromâni format din Papanace, Caranica,
Mamali, Anton Ciumeti, Pihu, Ficata, și Ghețea, cu care va avea în timp legături rezistente42.
Noua organizație avea o organizare paramilitară, cu o ierarhie strictă, în care ordinele
șefului trebuiau îndeplinite necondiționat. „Cultul morții” era elementul caracteristic al acestei
organizații, fiind transpus în formula: „Neputînd învinge în viață fiind, vom învinge murind”.
Pentru ai atrage de partea lor pe țărani, a fost utilizat pe scară largă, misticismul, astfel orice
întâlnire sau demonstrație legionară începea cu o slujbă religioasă, iar construirea de troițe și
vinderea de cruciulițe erau acțiuni foarte utilizate. Garda de Fier folosea ca armă politică,
teroarea. Imediat după înființarea ei, legionarii au început atentatele și violențele. Un prim

41
Ibidem, p. 180.
42
Grigore Traian Pop, Mișcarea legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, București, Editura Ion Cristoiu,
1999, p. 256
16
incident, a fost încercarea de a-l ucide pe Constantin Angelescu, subsecretar de stat la Ministerul
de Interne, în luna iulie 1930, apoi a urmat incendierea localității Borșa43.
În decembrie 1930 legionarul Dumitrescu-Zăpadă a încercat să îl asasineze pe evreul Emil
Socor, directorul ziarelor „Dimineața” și „Adevărul”, vinovat pentru campania dură dusă de
presă împotriva Gărzii. Deși, probabil a fost un gest individual, ministrul de interne Ion
Mihalache l-a învinovățit pe Corneliu Zelea Codreanu, care a fost arestat la data de 9 ianuarie
1931 și incriminat împreună cu toată Legiunea pentru complot împotriva siguranței statului. A
urmat apoi dizolvarea Legiunii Arhanghelului Mihail și a Gărzii de Fier, la data de 11 ianuarie
1931. Până la urmă, magistratura română a absolvit Legiunea și pe Codreanu de orice vină și a
confirmat sentința în apel și în casație, însă pentru guvern organizația a continuat să rămână în
afara legii44. Acest lucru nu a împiedicat însă organizația condusă de Corneliu Zelea Codreanu
să participe la alegerile din iunie 1931, mișcarea prezentându-se sub numele de Grupul Corneliu
Zelea Codreanu45.
Între anii 1931-1932 Garda de Fier a profitat din plin de instabilitatea politică lansând o
serie de campanii agrare cu ocazia alegerilor. Această perioadă a fost una de bun augur pentru
legionari deoarece au reușit să-și înființeze primele bastioane electorale, recurgând la o tactică
propagandistică empirică46. La alegerile din 1931, Garda de Fier a obținut doar 1,05 % din totalul
voturilor, însă, la alegerile parțiale din luna august 1931 desfășurate în județul Neamț, liderul
legionarilor a reușit să primească un loc în Adunarea Deputaților. Pe lângă aceasta, faptul că
guvernul nu i-a opus un alt contracandidat a determinat la alegerile din iulie 1932 ca legionarii
să câștige 5 locuri în Parlament. Organizația lui Codreanu a înregistrat unele succese în această
perioadă, însă nu putea influența politica internă sau externă47.
La începutul anului 1932 s-au înregistrat o serie de evenimente noi în mediile de
extremă dreaptă românească. Pe o parte, minoritatea sasă din Transilvania și-a exprimat clar
opțiunea nazistă, iar în interiorul minorităților maghiare se manifestau primii susținători ai unui
național-socialism în versiune maghiară. Pe de altă parte, portdrapelul național-socialismului în
versiune românească era senatorul Ștefan Tătărăscu, care înființase un Partid Național-Socialist
Român și lansase bilunarul „Crez Nou”, unde era prezentat programul de a uni toate forțele

43
Ioan Scurtu, Ion Bulei, op.cit, pp. 78-79.
44
Michele Rallo, România în perioada revoluțiilor naționale din Europa (1919-1945). Mișcarea Legionară,
traducere de Nicolae Luca, București, Editura Sempre, 1999, p. 29.
45
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, traducere de Marian Ștefănescu,
București, Editura Humanitas, 1993, p. 126.
46
Ibidem, p. 134.
47
Ioan Scurtu, Ion Bulei, op.cit, p. 122.
17
fasciste, național-socialiste și național-creștine din România. Deoarece, locul din Parlament
pentru județul Tutova rămăsese vacant trebuiau să se organizeze alegeri suplimentare. Astfel,
legionarii l-au propus drept candidat pe tatăl lui Codreanu, însă, pentru ca organizația legionară
să nu câștige acest loc, guvernul Iorga a întărit actul dizolvării Gărzii de Fier, dar nu a putut casa
candidatura lui Ion Zelea Codreanu, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu și astfel la data de 17
aprilie legionarii au obținut și acest loc48.
După alegerile parţiale din Tutova, legionarilor li s-au cuvenit două mandate de deputat.
Pe lângă Corneliu Zelea-Codreanu, în Parlament era acum şi tatăl său, Ion Zelea-Codreanu, de
la care, fiul spera un anumit ajutor, însă el nu şi-a mai putut exercita mandatul, pentru ca în luna
iunie 1932, criza de guvern a condus la dizolvarea Parlamentului existent şi implicit la noi alegeri.
La alegerile parlamentare generale, Legiunea abia se evidenţiase, însă în 1932 făcea vâlvă în
ziare și îşi ducea lupta electorală asemeni unei campanii de război. Ea avea zone în care era foarte
puternică și care erau ferite de posibilitatea infiltrării altor partide, dar în același timp organizația
legionarilor dorea câștigarea de noi teritorii. Mișcarea condusă de Codreanu solicita un moratoriu
sau cel puţin o scădere a plăţilor datoriei externe, declarațiile sale vorbeau despre „dreptate pentru
popor" şi „pâine pentru săraci", dar, toate acestea erau observaţii secundare, răzbunarea împotriva
celor vinovați de starea țării era obiectivul principal: „Noi ne-am legat...să învingem şi să
răzbunăm." „Vrem pedeapsă pentru tâlhari şi pentru călăii noştri”49.
Criza economică a favorizat creșterea puterii mișcărilor de extremă-dreapta, deoarece
înainte de criză acestea abia obțineau 5% din totalul voturilor, iar în 1932 ele primesc 11% din
totalul voturilor. La Garda de Fier, precum și la celelalte grupări similare, apărarea romanității,
refuzul modelului occidental, substratul religios ortodox și antisemitismul sunt predominante. Cu
toate acestea, organizația lui Corneliu Zelea Codreanu se deosebește de cele apropiate ei prin
dorința de modernitate, cultul acțiunii și violența politică, dar în special prin atitudinea de
„sacrificiu” care permitea atentatele sinucigașe. Membrii Gărzii de Fier îi acuză pe cuziști și pe
discipolii lui Goga că nu apără tradiționalismul românesc. Legionarii elimină inamicul nu se
opresc la o simplă denunțare. Ei opun acțiunea, violentă și decisă, până la martiriul legionarilor:
„Dogma legionară ne spune: Cantitatea de jertfă determină victoria. Gloria noastră este gloria
jertfei pe care o face”50.

48
Michele Rallo, op.cit, pp. 31-32.
49
Armin Heinen, op.cit, p. 201.
50
Cristophe Midan, Carol al-II-lea și teroarea istoriei 1930-1940, versiunea în limba română de Daniela Codruța
Midan, București, Editura Militară, 2008, p. 14.
18
 În anul 1933 Legiunea începe să se extindă la nivel național. Astfel, sunt înființate
cuiburi în orice localitate mai însemnată, centrele studențești intră sub conducerea studenților
legionari, iar ofensiva propagandistică este susținută atât de presa gardistă cât și de publicații
importante precum „Calendarul” lui Nichifor Crainic și „Cuvântul” lui Nae Ionescu. Cu prilejul
evenimentelor desfășurate la Atelierele Grivița în perioada 14-16 februarie, Corneliu Zelea
Codreanu ține parte greviștilor în Parlament, prilej cu care legionarii sunt acuzați că ar fi
comuniști deghizați, aflați la comanda Moscovei. Liderul legionarilor nu s-a pronunțat nici pro
nici contra, însă a declarat următoarele: „Nouă ne este frică de altceva, de faptul că oamenii de
la acele ateliere nu au ce mânca; le este foame. [...] Unii din acei muncitori au 1100 lei pe lună și
au 5,6,7 copii.” Codreanu este aprobat de N. Lupu și mai precizează faptul că obligația
autorităților este următoarea: „să satisfaceți acestea două: foamea și setea de dreptate, și va fi
ordine deplină în această țară”51.
În vara anului 1932, Legiunea obţinuse poziţii solide doar în 20 de judeţe, însă după o
jumătate de an, în luna ianuarie 1933, ea cuprindea deja 45 de organizaţii teritoriale, iar 17 gazete
regionale de partid apăreau într-un tiraj de 35 000 de exemplare. În luna mai a anului 1933,
Codreanu indica numărul organizaţiilor judeţene ca fiind de 50, iar în luna iulie existau 60 de
organizaţii. La sfârşitul anului s-au înregistrat 22 de reviste. Pentru alegerile din 20 decembrie
1933, Garda de Fier a candidat în 66 de judeţe, în 68 de judeţe ea poseda grupuri locale proprii.
E posibil ca în acest moment să fi avut aproximativ 28 000 de membri. Pregătirea ascensiunii
organizației lui Codreanu a început în toamna şi iarna lui 1932/1933, iar începând din primăvara
anului 1933, ea a devenit o forţă politică de neignorat52.
Printre cauzele ascensiunii Gărzii de Fier s-a numărat pe de o parte, climatul politic
general din Europa, care părea să evolueze spre extreme. Evoluția Gărzii a fost urmărită cu
îngrijorare. Legiunea a provocat polarizarea opiniei politice, folosindu-se de asta pentru propriile
interese. Pe de altă parte, urmările crizei sociale şi politice au început să fie resimțite, opoziția
față de camarila regală era tot mai evidentă, grevele muncitorești din 1933, scandalul Skoda şi
nemulţumirea tinerei intelectualităţi române faţă de imposibilitatea de a obţine un loc de muncă
adecvat. Garda de Fier era superioară din punct de vedere organizatoric față de Liga Apărării
Național Creștine din care s-a desprins sub aspectul propagandei. Organizația a câştigat noi forţe
sociale, care i-au adus Legiunii o atenţie sporită53.

51
Adrian Gabriel Lepădatu, Mișcarea legionară între mit și realitate, Ediția I, Chișinău, Editura Cartier, 2005, p.
117.
52
Armin Heinen, op.cit., p.203.
53
Ibidem, p. 204.
19
 În perioada cuprinsă între 10 iulie 1931-1933 Corneliu Zelea Codreanu a creat o mare
tabără de muncă la Vișani, în fostul județ Râmnicu-Sărat cu scopul de a construi un dig care să
oprească inundațiile catastrofale și periodice ale râului Buzău. Bineînțeles că acest lucru a adus
simpatie Legiunii, în timp ce guvernul neglija această construcție de utilitate publică. Acest lucru
a stârnit însă disprețul ministrului de interne, iar cei 500 de muncitori legionari au
fost arestați54. În luna mai a anului 1933 a fost creată prima „echipă a morții”, formată din tineri
care erau gata să se jertfească pentru victoria organizației legionare. Garda de Fier a primit
instaurarea hitlerismului în Germania, ca o victorie a naționalismului în fața democrației și a
criticat profund Societatea Națiunilor. Legionarii conduși de Corneliu Zelea Codreanu foloseau
în mod curent denumirea de Mișcarea Legionară55.
În lunile iunie/iulie 1933, toate grupurile legionare au fost chemate să conducă campanii
de popularizare. Partizanii Gărzii au plecat în satele din împrejurimi, iar opinia publică relata
confruntările violente cu forţele de ordine. O atenţie deosebită a stârnit-o „echipa morţii”.
Numele său controversat și apariţia sa şi-au găsit mereu locul în primele pagini ale ziarelor: „Pe
chipiurile noastre negre noi purtăm capul de mort, spre a ne avertiza duşmanii şi ca semn al
sacrificiului vieţii noastre pentru Führer şi ideea sa.” Asemănător suna și cântecul „echipei
morţii": „în rând cu Căpitanul/ Bucuroşi ne vom jertfi,/ Peste leşure duşmane,/ Ţară nouă vom
clădi./ Cu zâmbetul pe buze/ Moartea-n faţă o privim/ Căci suntem echipa morţii,/ Ori învingem
ori murim”56.
Corneliu Zelea Codreanu a redactat „Cărticica șefului de Cuib”, care a apărut sub forma
unei publicații bisăptămânale, cu titlul „Fascicola Legionarului”. Ea a apărut în 4 numere, între
9 și 21 mai 1933 și a avut un succes imens. Cărticica a devenit esențială pentru organizarea și
spiritualitatea mișcării, iar ulterior a suferit mai multe modificări. Se reia din nou funcționarea
taberelor de muncă, însă nu fără conflicte cu autoritățile. Unele tabere sunt interzise, iar
muncitorii sunt arestați, bătuți și trimiși chiar în judecată. Au existat însă și unele care au
beneficiat de sprijinul autorităților locale, ce au reușit să-și atingă scopurile. Ideea organizației
de a considera munca fizică drept o formă de educație și nu de profit, a sporit numărul aderenților
și simpatizanților. Bineînțeles că, nici celelalte organizații de dreapta nu au stat pe loc, astfel că,
Octavian Goga călătorea la Berlin și Roma, Mihail Manoilescu elabora programul unui stat

54
Paul Guiraud, Codreanu și Garda de Fier, Ediția a-III-a, traducere de Bogdan Basarab, București, 1998, p. 59.
55
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 313.
56
Armin Heinen, op.cit., p. 209-211.
20
corporatist român, iar A. C. Cuza autoriza formarea detașamentelor paramilitare de lăncieri, care
purtau cămăși albastre și arborau svastica pe braț57.
În vara anului 1933 Codreanu a mutat de la Iași la București sediul Legiunii și a început
aici construirea unei construcții, care să îi adăpostească pe legionarii răniți sau bolnavi. Este
vorba de Casa Verde, care va deveni ulterior sediul central al Mișcării. În decursul a câtorva
săptămâni, Garda de Fier a înregistrat un progres evident și o serie de adeziuni importante.
Cotidienele care o susțineau erau „ Calendarul” al lui Nichifor Crainic și „Cuvântul” al lui Nae
Ionescu, plus încă 15 periodice cu un tiraj total de 35.000 de exemplare. În aceeași perioadă a
fost fondată și revista politico-culturală „Axa”, care era cea mai importantă publicație
legionară58.
Odată cu venirea în fruntea guvernului a lui I. G. Duca s-au luat măsuri drastice
împotriva Gărzii de Fier, ce au culminat cu dizolvarea acesteia și scoaterea ei din alegerile de pe
data de 20 decembrie 1933. Drept răzbunare, legionarii l-au asasinat pe prim-ministru la data de
29 decembrie 1933, în gara din Sinaia59. Am analizat acest subiect mai pe larg în cadrul
subcapitolului destinat asasinării șefului guvernului I. G. Duca.

57
Lepădatu Adrian Gabriel, op.cit., pp. 114-115.
58
Michele Rallo, op.cit., p. 35-36.
59
Ioan Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 322-323.
21
 1.4. Asasinarea lui I.G. Duca

Decizia de a-l aduce în fruntea guvernului pe liberalul I. G. Duca a fost destul de dificilă
deoarece, regele știa că acesta se formase la școala politică a lui Ion I. C. Brătianu și avea
convingerea că partidele sunt esențiale în viața publică, lucru ce împiedica oarecum, planurile lui
Carol al-II-lea și nu în ultimul rând, faptul că acesta se opusese venirii regelui în țară. În cele din
urmă, suveranul și omul politic au ajuns la un consens și chiar au hotărât lista noului guvern
împreună. Astfel la data de 14 noiembrie 1933 liberalii au ajuns la conducere în frunte cu I. G.
Duca. Noul guvern nu a fost privit cu ochi buni de niciun partid politic, dar mai ales de Garda de
Fier. Acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că în vara anului 1933 președintele Partidului
Național Liberal declarase că va continua politica externă alături de Franța, Marea Britanie și
Societatea Națiunilor și că va lua măsuri împotriva celor care doreau apropierea de Germania, în
special Mișcarea Legionară60.
Guvernul condus de I. G. Duca a suspendat gazetele critice, declarând într-un comunicat
că va stopa „toate mişcările urii şi ale persecuţiei politice" şi va înăbuşi fără ezitare orice formă
de perturbare a ordinii. Manifestările electorale pe care Garda de Fier voia să le ţină au fost oprite
prin dispoziţii oficiale, depunerea listelor electorale fiind îngreunată prin invocarea de motive
nejustificate61.
I. G. Duca nu era de acord cu planurile regelui, care dorea să-și consolideze puterea. Ideile
lui erau apropiate cu cele ale lui Ion și Vintilă Brătianu. Încă de la început, omul politic liberal a
dat de înțeles că va lua măsuri aspre împotriva Legiunii, drept motiv pentru care la data de 7
decembrie 1933 el a solicitat dizolvarea acesteia, însă cabinetul nu a fost de acord. Cu toate
acestea, Duca nu s-a lăsat învins și împreună cu Titulescu, ministrul de externe, au încercat să-l
convingă pe rege să semneze un decret de dizolvare a Legiunii62. Regele nu a fost de acord, fapt
ce l-a determinat pe I. G. Duca să semneze el însuși decretul, luând asupra lui toată
responsabilitatea acestui act. Decretul a fost aplicat rapid și brutal, iar conform unor estimări
oficiale au fost arestați 1700 de legionari, deși este posibil ca numărul lor să fie dublu. Corneliu
Zelea Codreanu a lansat însă cifra de 18.000 de persoane arestate și 8 ucise. S-a creat astfel un
protest amplu împotriva guvernului, care era acuzat pentru măsurile luate împotriva Legiunii,
considerate prea exagerate, afirmându-se că au fost arestate persoane nevinovate, ce nu avea

60
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, pp. 319-321.
61
Armin Heinen, op.cit, p. 233.
62
Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al-II-lea de România, traducere din engleză de Mona Antohi, București,
Editura Humanitas, 2001, p. 195.
22
legături cu Legiunea. Astfel, autoritățile au fost nevoite să îi pună în libertate pe majoritatea celor
arestați63.
Intervenţiile obişnuite ale aparatului de stat le-au adus liberalilor la data de 20
decembrie 1933 rezultatul mult dorit. Partidul Național Liberal a obţinut 51% din voturi, iar
Partidul Naţional-Ţărănesc a primit doar 13,9% din voturi. Corneliu Zelea Codreanu, care a
dispărut la timp pentru a nu fi arestat, i-a sfătuit pe alegătorii săi potenţiali să distribuie voturile
celor mai mari partide de opoziţie. Legionarii prevedeau un posibil rezultat electoral de 200 000
de voturi, situaţie conform căreia Garda de Fier ar fi devenit al treilea partid ca forţă și la o
distanţă evidentă faţă de Partidul Național-Ţărănesc (414 685 de voturi)64.
Cantacuzino-Grănicerul, decorat cu Legiunea de Onoare franceză și ordinul Mihai
Viteazul le trimitea scrisori de amenințare lui Duca și lui Titulescu afirmând: „Mă rog lui
Dumnezeu să nu am a aplica tot ce clocotește în sufletul meu, dar, în ceea ce mă privește, merg
până la sacrificiul suprem, ca și cei 200 000 de legionari”. Primul-ministru primea multe
amenințări cu moartea, iar articolele din presă îndreptate asupra guvernului se înmulțeau65.
În după-amiaza zilei de 29 decembrie 1933 prim-ministrul I. G. Duca s-a deplasat la
Castelul Peleș pentru a-i prezenta regelui Carol al-II-lea diverse proiecte economice și sociale.
Întâlnirea a durat două ore după care șeful guvernului s-a dus la vila unui prieten pentru a lua
cina. Din cauza unei furtuni de zăpadă, trenul de la București avea întârziere de peste o oră, el
fiind nevoit să stea mai mult decât intenționase, ajungând în gară după ora zece seara. Aici, cu
excepția micii suite a prim-ministrului, nu mai era nimeni. În timp ce I. G. Duca își lua la revedere
de la colegii săi s-au auzit cinci împușcături. Șeful cabinetului a primit trei gloanțe în ceafă, iar
după ce a căzut la pământ alte două l-au rănit în spate. Unul dintre asasini a aruncat și o petardă.
Rănitul a fost dus în salonul gării și așezat pe canapea deoarece, sângera abundent. El a murit la
scurt timp după aceea66. Președintele Consiliului de Miniștri a fost ucis de un grup de legionari
cunoscuți în istorie sub denumirea de „Nicadori”. Aceștia erau Nicolae Constantinescu și cei doi
aromâni Ion Caranica și Doru Belimace67.
Asasinarea prim-ministrului I. G. Duca a stârnit un val de indignare în toată țara și astfel
la data de 30 decembrie 1933 a fost instalată starea de asediu, iar presa și toate publicațiile au
fost trecute sub control militar. Pentru a liniști orice mișcare politică deviată au fost adoptate
legile pentru „apărarea ordinii în Stat”. Cei trei asasini au fost condamnați la închisoare pe viață,

63
Ibidem, p. 196.
64
Armin Heinen, op.cit., p. 235.
65
Lepădatu Adrian Gabriel, op.cit., p. 127.
66
Paul D. Quinlan, op.cit., p. 197.
67
Grigore Traian Pop, op.cit., p. 265.
23
numeroși legionari au fost arestați, iar Corneliu Zelea Codreanu a fost nevoit să se ascundă. Cu
toate acestea, aproximativ 28.000 de legionari și-au continuat activitatea sub o nouă înfățișare
legală în cadrul Partidului Totul pentru Țară68. Uciderea șefului guvernului a stârnit indignare nu
doar în țară, ci și în străinătate. La data de 4 ianuarie 1934, Partidul Național Liberal și-a expus
punctul de vedere în ziarul „Viitorul”: „Președintele I. G. Duca a căzut victimă a unui vast
complot din care fac parte toți conducătorii grupării anarhice ce se intitulează Garda de Fier.
Aceștia au înarmat mâna ucigașilor și le-au dat ordin de asasinat. Nu numai modul cum s-a făptuit
asasinatul, nu numai declarațiile unora din asasini și armele ce au servit dovedesc asta, dar și
faptul că Corneliu Zelea Codreanu, capul ucigașilor, se ascunde spre a nu cădea în mâna
autorităților [...] Greșeala care s-a făcut prin îngăduința față de acei care la fiecare moment
scoteau cuțitul și revolverul, nu se va repeta. Dacă asasinul Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost
condamnat pentru omorul comis asupra prefectului Manciu, azi era la ocnă și nu mai avea putința
unui asasinat mai odios”69.
Conform unor aprecieri, uciderea prim-ministrului a fost încurajată de cercurile
conducătoare de la Berlin. În legătură cu responsabilitatea regelui în acest caz, părerile sunt
împărțite, de la aprecierea nevinovăției la învinuirea sa. Lucrurile care îl incriminau erau
următoarele: dizolvarea Legiunii nu s-a realizat prin decret regal, șeful guvernului a fost omorât
după ce venea de la o audiență cu regele, peronul gării din Sinaia nu era luminat, iar pentru
siguranța prim-ministrului nu s-au luat măsurile necesare. Pe lângă acestea, la aflarea veștii morții
lui I. G. Duca, Carol al-II-lea abia a acceptat depunerea cadavrului în camera de gardă a
Castelului Peleș, după ce inițial ordonase ducerea corpului neînsuflețit al premierului în
București. Regele nu a participat la funeralii în ziua de 2 ianuarie 1934. La o a doua analiză se
poate constata că și celelalte hotărâri de dizolvare a Gărzii de Fier au fost luate fără decret regal,
prin Jurnale ale Consiliului de Miniștri, audiența nu a fost solicitată de Carol al-II-lea ci, de I. G.
Duca, iar regele nu era responsabil pentru securitatea prim-ministrului astfel că învinuirile aduse
nu sunt fondate. În plus, se spune că regele ar fi întărit paza Castelului Peleș și ar fi evitat orice
deplasare de teama să nu fie ucis și el de legionari. Cu toate acestea, moartea șefului Consiliului
de Miniștri a facilitat planurile suveranului, deoarece I. G. Duca era adeptul regimului
parlamentar-constituțional bazat pe partidele politice70.

68
Cristophe Midan, op.cit., p. 15.
69
Ion Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol.VIII. România Reîntregită, p. 323.
70
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă
și contemporană, pp. 373-374.
24
 Planul asasinării lui I. G. Duca a fost dezvăluit chiar de către vinovați în timp ce erau
arestați în așteptarea procesului. Nicolae Constantinescu după ce făcuse parte din „Echipa
Morții” fusese propus cap de listă în județul Făgăraș. El ar fi putut cu ușurință să ajungă în
Parlament, deoarece era licențiat al Academiei Comerciale. Fiind arestat, legat cu sârmă
ghimpată și auzind că și Codreanu ar fi fost prins și ucis el s-a decis să îl asasineze pe I. G. Duca,
pentru desființarea Gărzii de Fier și torturarea și uciderea camarazilor săi. El i-a ales drept
complici pe Caranica și Belimace. Cei trei au călătorit în același tren cu președintele Consiliului
de Miniștri, fiind înarmați cu pistoale și petarde. Din cauza suitei premierului, aceștia nu au putut
să-și ducă planul la bun sfârșit în timpul zilei și au așteptat până seara. După momentul crimei,
Nicolae Constantinescu a aruncat arma și a rămas în așteptare cu brațele încrucișate pe piept.
Complicii au fugit conform planului, ei urmând să se predea la București71. Niki Constantinescu
avea vârsta de 29 de ani și era funcționar la compania de transport public din București și
provenea dintre militanții aleși ai primei perioade a Legiunii. Iancu Caranica și Doru Belimace
erau studenți macedoneni, iar cel din urmă provenea dintr-o familie respectabilă de hangii și
negustori din Bitolia, iar bunicul său era un veritabil naționalist aromân72.
Cei doi colaboratori ai lui Constantinescu au fost închiși la Ploiești, unde au fost torturați
ore întregi. Aceștia nu au fost uciși pe de o parte de teama unor alte atentate legionare, iar pe de
altă parte pentru că procesul care urma era o mare șansă împotriva Gărzii de Fier. Comunicatul
oficial dat de guvern după asasinarea omului politic este următorul: „Astăzi, la orele 22, pe
peronul gării Sinaia, a fost asasinat cu patru focuri de revolver Primul-ministru, Ion Gh. Duca,
de un student de la Academia Comercială, anume Nicolae Constantinescu, care avea și doi
complici. Nicolae Constantinescu este arestat. El a declarat că aparține Gărzii de Fier și că acest
atentat a fost pregătit mai de mult. Corpul primului-ministru, conform dorinței Majestății Sale
Regele, a fost transportat la Castelul Peleș”73.
La data de 17 martie 1934 a început procesul Gărzii de Fier în cadrul Consiliului de
Război al Corpului 2 Armată. Legiunea era acuzată de complotul împotriva prim- ministrului I.
G. Duca și asocierea de tip terorist. După mai multe analize s-a ajuns la concluzia că asasinarea
șefului guvernului a fost o acțiune individuală și nu a fost pusă la cale de conducătorii legionari.
Nu au existat probe care să ateste o asociere de tip terorist, iar în depozițiile lor unii foști prim-
miniștri, de la Alexandru Averescu la Iuliu Maniu, de la Vaida Voevod la Octavian Goga, au
susținut că este vorba de o asociație patriotică ce trebuia înglobată în contextul mai responsabil

71
Lepădatu Adrian Gabriel, op.cit., p. 132.
72
Francisco Veiga, op.cit., pp. 197-198.
73
Ibidem, p. 133.
25
al unei mari mișcări de renaștere a națiunii române. La data de 5 aprilie 1934 Consiliul de Război
și-a dat verdictul prin care au fost achitați toți, cu excepția celor trei asasini74. În procesul
„Nicadorilor” s-au prezentat ca martori ai apărării Iuliu Maniu, Vaida Voevod, Constantin
Argetoianu, Alexandru Averescu nefiind de acord cu dizolvarea Legiunii, deși în trecut Maniu și
Vaida au dizolvat-o în anul 1930, iar Argetoianu în anul 1932. Corneliu Zelea Codreanu i-a
avansat pe asasinii lui Duca, în ierarhia legionară, la rangul de „comandanți ai Bunei Vestiri”. În
cele din urmă, guvernul a fost învins prin luarea deciziei, care îi elibera de orice responsabilitate
a crimei, pe conducătorii legionari75.
Asasinatul președintelui Consiliului de Miniștri, I. G. Duca, a stârnit mari controverse
și nici în ziua de azi istoriografia română nu a reușit să descifreze această enigmă, deoarece nu
există documente. Varianta legionarilor conform căreia atentatul a fost un act spontan este
infirmată de circumstanțele bizare ale asasinatului: informațiile pe care le dețineau despre
deplasările șefului guvernului, intervalul de 7 ore în care asasinii au așteptat în gara din Sinaia,
fără să trezească suspiciuni, unde, culmea, iluminația era slabă, iar escorta prim-ministrului era
alcătuită dintr-un singur om, într-un moment de tensiune politică. Există foarte multe ipoteze
asupra acestui controversat asasinat, chiar și un posibil complot între rege și Codreanu pentru a
scăpa de un om, care era capabil să lovească camarila și să se opună descompunerii sistemului
parlamentar. De asemenea, existau și persoane care cred în nevinovăția suveranului, afirmând că
acesta nu s-ar fi așteptat la așa ceva și chiar că s-ar fi temut de un atac legionar76.

74
Michele Rallo, op.cit., pp. 40-41.
75
Neagu Cosma, op.cit., p. 211.
76
Francisco Veiga, op.cit., p. 198-199.
26
 BIBLIOGRAFIE

Călinescu, Armand, Însemnări politice 1916-1939, Ediție îngrijită și prefațată de Al. Ghe. Savu,
București, Editura Humanitas, 1990.
Chistol, Aurelian, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu 1934-1937,
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007.
Dumitrașcu, Gheorghe, Locul Partidului Țărănist Radical-Grigore Iunian în istoria României
(1932-1940), București, Editura Sfera, 2000.
Gafencu, Grigore, Însemnări politice 1929-1939, Ediție și postfață de Stelian Neagoe, București,
Editura Humanitas, 1991.
Guiraud, Paul, Codreanu și Garda de Fier, Ediția a-III-a, traducere de Bogdan Basarab,
București, 1998.
Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O
contribuție la problema fascismului internațional, Ediția a-II-a, București, Editura Humanitas,
2006.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Ediția a-IV-a, traducere din engleză de George G. Potra și
Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2013.
Lepădatu, Adrian Gabriel, Mișcarea legionară între mit și realitate, Ediția I, Chișinău, Editura
Cartier, 2005.
Longin, Valentin Hossu, Monarhia Românească, București, Editura Litera, 1994.
Midan, Cristophe, Carol al-II-lea și teroarea istoriei 1930-1940, versiunea în limba română de
Daniela Codruța Midan, București, Editura Militară, 2008.
Neagu, Cosma, Culisele Palatului Regal. Un aventurier pe tron Carol al-II-lea (1930-1940),
București, Editura Globus, 1990.
Pop, Grigore Traian, Mișcarea legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, București,
Editura Ion Cristoiu, 1999.
Quinlan, Paul D., Regele playboy. Carol al-II-lea de România, traducere din engleză de Mona
Antohi, București, Editura Humanitas, 2001.
Rallo, Michele, România în perioada revoluțiilor naționale din Europa (1919-1945). Mișcarea
Legionară, traducere de Nicolae Luca, București, Editura Sempre, 1999.
Scurtu, Ioan, Viața Politică din România. De la Marea Unire din 1918 la revoluția de eliberare
socială și națională din august 1944 , București, Editura Albators, 1982.
Idem, Din viața politică a României 1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului Național-
Țărănesc, Bucureșți, Editura științifică și Enciclopedică, 1983.

27
Idem, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria
modernă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.
Idem, Monarhia în România 1866-1947, București, Editura Danubius, 1991.
Idem, Istoria Românilor în timpul celor 4 regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, Ediția a-II-
a, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 2004.
Idem, Ion Bulei, Democrația la români 1866-1938, București, Editura Humanitas, 1990.
Idem, Otu Petre secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, București, Editura
Enciclopedică, 2003.
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, traducere de
Marian Ștefănescu, București, Editura Humanitas, 1993.

28