Sunteți pe pagina 1din 15

Regele Carol al II-lea şi partidele politice

Încă de la venirea sa pe tronul României, Carol al-II-lea și camarila regală au luptat


pentru compromiterea partidelor politice și a politicienilor, care nu erau de acord cu tendința
acestuia de a-și impune dictatura regală. Printre măsurile luate în acest caz se numără
înființarea unor organizații de manevră, câștigarea atenției oamenilor politici importanți,
încurajarea forțelor care erau dăunătoate sistemului parlamentar constituțional și crearea unui
mediu propice instaurării dictaturii personale a regelui. Principalul inamic al regelui și al
camarilei sale a fost Iuliu Maniu, care a încercat să convingă celelalte partide, în special
Partidul Național-Țărănesc, în menținerea regimului burghezo-democratic. Maniu a încercat
să îi atragă de partea sa pe ”bătrânii liberali”, care se aflau la conducerea partidului de
guvernământ, ajungând la o înțelegere cu C. I. C. Brătianu de a lupta pentru păstrarea
regimului actual respectiv1.
Între anii 1934-1937, Carol al-II-lea a cerut guvernului Tătărescu, ca printr-o serie de
legi și măsuri să atragă cât mai mulți „tineri” liberali în cabinet, pentru a diminua puterea
partidelor de opoziție și a închega poziția economică a grupării industrial bancare, ce îl avea
în frunte pe rege. O altă metodă folosită de suveran a fost determinarea frământărilor în cadrul
partidelor și slăbirea acestora. Astfel, în cadrul Partidului Național-Liberal, regele a reușit să îi
atragă pe „tinerii” liberali în frunte cu Gheorghe Tătărescu și pe „centriști” din cadrul
Partidului Național-Țărănesc printre care se aflau: Armand Călinescu, Grigore Gafencu,
Mihai Ralea, Nicolae Costăchescu. Aceste grupări aflate în sânul partidelor provocau tensiuni
participând la diminuarea forței acestor organizații politice. O altă metodă folosită de Carol
al-II-lea a fost susținerea organizațiilor care sprijineau dictaura și a acțiunilor ce aveau ca scop
înlăturarea regimului democratic. Regele și camarila regală au avut un rol important în crearea
unor noi partide de dreapta, precum Frontul Românesc condus de Alexandru Vaida-Voevod și
Partidul Național Creștin, realizat prin fuziunea Ligii Apărării Național Creștine cu Partidul
Agrar, realizată în anul 1935, dar și în sprijinirea Mișcării Legionare2.
În viața politică românească cuprinsă în perioada 1934-1937 sunt evocate trei
tendinţe principale: „revenirea la monarhia constituţională, domnia mascată a regelui şi, în
final, ca o a treia posibilitate, schimbarea politică radicală, aşa cum o cerea extrema dreaptă”3.

1
Ioan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Național-
Țărănesc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, pp. 312-313.
2
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români (1866-1938), București, Editura Humanitas, 1990, pp. 176-177.
3
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la
problema fascismului internațional, Ediția a-II-a, Editura Humanitas, București, 2006, p. 246.
31
Carol al-II-lea și-a dezvoltat influența în viața politică românească și prin
schimbarea membrilor în guverne, acordând funcțiile ministeriale acelor persoane în care avea
mare încredere și totodată, a procedat pentru eliminarea celor „nefavorabile”. Pe această linie,
la data de 29 august 1936 s-a produs o schimbare importantă în cadrul guvernului, și anume
înlăturarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine. Astfel,
suveranul scăpa de un om cu puternice convingeri democratice, un adversar ferm al
dictaturii4.
La data de 9 iulie 1936 a avut loc Congresul general al Partidului Național-Liberal.
În cadrul acestuia au existat numeroase neînțelegeri, atât pe aspecte politice cât și în privința
membrilor care urmau a fi desemnați în conducerea partidului. În cele din urmă, s-a hotărât
alegerea lui C. I. C. Brătianu în postul de președinte și cea a lui Gheorghe Tătărescu în cea de
secretar general al Partidului Național-Liberal. Pe lângă acestea, a fost introdus un articol în
Statutul partidului ce prevedea înlocuirea președintelui, în lipsa sa, de către secretarul general.
Aceast lucru a creat o vie satisfacție în cadrul „tinerilor” liberali. Pentru că divergențele dintre
cele două grupări aflate în cadrul Partidul Național Liberal se intensificau, „bătrânii”, pentru
a-și consolida pozițiile intentau pentru fuziunea cu partidul lui Gheorghe Brătianu, urmărind
totodată, restabilirea dominației Brătianu. Conflictele au continuat și în anul 1937, pe de o
parte din cauza faptului că „tinerii” l-au numit pe Valer Pop în funcția de conducerea a
organizației din Transilvania a partidului, în locul lui Alexandru Lapedatu, care se afla în
tabăra „bătrânilor”. Modificarea nu a fost permisă de președintele partidului. Pe de altă parte,
gruparea „H” în frunte cu Victor Iamandi, Petre Ghiață și Petre Bejan amenințau cu părăsirea
partidului dacă se realiza fuziunea cu partidul lui Gheorghe Brătianu5.
Încercările regelui Carol al-II-lea de a lichida regimul parlamentar constituțional bazat
pe partide politice și instaurarea dictaturii personale s-au lovit de opoziția fermă a puterilor
democratice. Dintre partidele care susțineau regimul bazat pe Constituția din anul 1923 se
numără: Partidul Radical Țărănesc, Partidul Conservator, Partidul Poporului, Partidul
Național-Liberal Gheorghe Brătianu, dar și Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist și
Partidul Socialist. În aceeași tabără se afla și Partidul Național-Țărănesc, cu excepția
„centriștilor” și „bătrânilor” din Partidul Național Liberal6.
Divergențele din cadrul Partidului Național-Liberal s-au desfășurat în primul rând în
cadrul organizațiilor de tineret, ajungându-se chiar la scandaluri publice, în principal în

4
Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, București,
Editura Enciclopedică, 2003, p. 336.
5
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, Editura
Enciclopedică, București, 2004, pp. 181-182.
6
Ioan Scurtu, Ion Bulei, op.cit, p. 178.
32
filialele din Ilfov, Brăila, Argeș, Putna, Botoșani, Bacău și Roman. Acestora li s-au alăturat
atacurile dintre „hașiși” și gruparea lui Dinu Brătianu cu scopul reîntregirii liberale cu
georgiștii, dar și a unei posibile prelungiri a guvernării Tătărescu, respinsă de ultimii7.
Rivalii lui Carol al-II-lea au aranjat diverse întruniri, au publicat manifeste și articole
în presă, folosind uneori tribuna parlamentară. În luna ianuarie 1935, cu prilejul zile sale de
naștere, Iuliu Maniu a ținut un discurs împotriva camarilei. Tot în luna ianuarie, în cadrul unei
întruniri a Partidului Național-Liberal Gheorghe Brătianu, Elena Lupescu a fost criticată
vehement. O altă întrunire, între reprezentanții Partidului Poporului și cei ai Partidului
Național Liberal Gheorghe Brătianu, a avut loc la data de 26 mai, în sala „Gib” din București,
unde a fost criticată din nou, camarila regală. Gheorghe Brătianu și Alexandru Averescu, în
luna ianuarie a anului 1935, au realizat un manifest comun, împotriva camarilei, dar mai ales
a Elenei Lupescu, atât în țară cât și în străinătate8.
Conflictul dintre regele Carol al-II-lea și Iuliu Maniu a determinat două consecințe
directe asupra Partidului Național-Țărănesc: Prima este reprezentată de plecarea lui
Alexandru Vaida Voevod din partid și înființarea de către acesta a organizației Frontul
Românesc. El era considerat de suveran un simplu element de manevră. A doua urmare este
marcată de neînțelegerile din cadrul partidului în privința metodei ce trebuia urmată de
organizația politică în raport cu factorul constituțional, și anume cea a lui Mihalache sau cea
intransigentă, mergându-se până la limita unui conflict deschis. În anul 1937, în cadrul
Partidului Național-Țărănesc existau trei curente politico-ideologice diferite, incapabile să se
omogenizeze. Este vorba de gruparea lui Iuliu Maniu, de dreapta, susținătoare a regimului
parlamentar constituțional și adversară declarată a camarilei. Ea era formată din Mihai
Popovici, Ghiță Pop, Ilie Lazăr și Zaharia Boilă. Al doilea curent este cel agrarian de stânga,
reprezentat în special de Nicolae Lupu și Virgil Madgearu, care „producea numeroase
aprehensiuni atât la Palat, cât și în sânul opiniei publice, datorită propensiunii „lupiștilor”
către constituirea unui ”Front Popular Antifascist”, ceea ce ar fi împins Partidul Național
Țărănesc pe panta unei colaborări fățișe cu exponenții ideologiei cominterniste din țara
noastră. Al treilea curent era reprezentat de gruparea „centristă” alcătuită din personalități
precum: Armand Călinescu, Mihai Ghelmegeanu, Vasile Rădulescu Mehedinți, Virgil
Potârcă, Nicolae Costăchescu și Grigore Gafencu. În ciuda faptului că se declara în favoarea
menținerii regimului democratic, această grupare se va pune în folosul regelui și al camarilei
regale9.

7
Aurelian Chistol, Cronica unui eșec așteptat: Guvernarea Goga-Cuza, Craiova, Editura Aius, 2011, p. 24.
8
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria
modernă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 393.
9
Aurelian Chistol, op.cit, pp. 28-29.
33
În anul 1937, în interiorul marilor partide se întâlneau curente diferite total..
Dezacordurile de opinie se refereau la poziţia regelui şi la pericolul pe care îl reprezenta
Mișcarea Legionară pentru ordinea socială. O parte dintre ei doreau să revină la ordinea
constituţională și se împotriveau atât dorințelor regelui, cât şi ale extremiştilor de dreapta. Alţi
oameni politici urmăreau să limiteze influenţa puterii lui Carol al II-lea, pentru care erau chiar
dispuşi să colaboreze cu Legiunea. Unii considerau că doar prin consolidarea puterii
monarhului se permite riposta la grupările de extremă dreaptă, în timp ce un al patrulea grup,
care îl susținea nemijlocit pe rege, aștepta din partea acestuia o răsplată sub formă de funcții și
titluri de onoare. Toate aceste lucruri au creat o stare de confuzie în rândul alegătorilor, care
nu mai înțelegeau nimic. Marile partide s-au destrămat din cauza contradicţiilor interne, iar
cele mici, precum Frontul Românesc al lui Alexandru Vaida Voevod, Partidul Național
Creștin şi Partidul Național Liberal Gheorghe Brătianu nu s-au putut folosi de şansa lor,
deoarece nici ele nu au constituit o alternativă politică limpede10.
Carol al-II-lea împreună cu camarila regală au încercat să îl implice pe Iuliu Maniu în
„afacerea” Skoda, urmărind astfel să îl discrediteze în plan politic. Astfel, reprezentanții
Partidului Național-Țărănesc au cerut realizarea unei anchete în privința acestei probleme
pentru a nu mai fi acuzați pe nedrept. Prin urmare, s-a realizat o comisie de anchetă
parlamentară la 28 aprilie 1934, alcătuită din 30 de deputați și 23 de senatori, ce aparțineau
partidelor reprezentate în Corpurile legiuitoare. În cadrul comisiei, Maniu a declarat că nu a
fost implicat în această afacere și că ea reprezenta doar un pretext pentru a lovi în el și în
Partidul Național Țărănesc. În cele din urmă, după lungi cercetări și după marea zarvă creată
cei implicați au fost judecați și apoi achitați din lipsa dovezilor11.
Pentru consolidarea rolului monarhiei, la 14 iulie 1935 s-a realizat fuziunea Partidului
Național Agrar cu Liga Apărării Național Creștine, din care a rezultat Partidul Național
Creștin. Acesta a fost creat special pentru a sluji planurilor politice ale regelui. În programul
acestui partid se prevedeau printre altele: modificarea Constituției în ceea ce privește
diminuarea numărului deputaților și sporirea rolului Senatului, consolidarea puterii executive,
extinderea atribuțiilor monarhului ș.a. În privința activității partidului, Octavian Goga a
declarat următoarele lucruri: „Partidul Național Creștin crede în lupta pentru păstrarea
neștirbită a prestigiului regalității. Noi sântem monarhici și vrem ca regele să stăpânească țara
[...] Cine se ridică împotriva lui este un dușman. Dacă voi fi odată la guvern o să-i iau de guler

10
Armin Heinen, op.cit, p. 248.
11
Ioan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Național-
Țărănesc, p. 316-318.
34
pe asemenea indivizi, căci nu se poate lucra în pace fără cinstea și respectul pe care le-o
datorăm regelui12.
În concluzie, regele Carol al-II-lea a reușit să își consolideze puterea în viața politică
românească, ajungând să-și atingă scopul de a crea tensiuni și sciziuni în cadrul marilor
partide, ceea ce a dus treptat la îndeplinirea planurilor sale de a-și impune dictatura personală.

2.2. Activitatea guvernului Gheorghe Tătărescu

La data de 3 ianuarie 1934, Gheorghe Tătărescu a fost numit în fruntea noului guvern,
fără a fi consultate forurile conducătoare ale Partidului Național-Liberal. În ziua următoare,
Comitetul Central al Partidului Național Liberal a hotărât numirea lui C. I. C. Brătianu în
funcția de președinte al partidului. Aceste două evenimente au creat multe discuții, iar noul
prim-ministru a decis să păstreze componența guvernului stabilită de I. G. Duca și să continue
programul acestuia. Această decizie a mulțumit Partidul Național Liberal, care nu a avut de
obiectat nimic13.
La 5 ianuarie 1934 la Sinaia, Gheorghe Tătărescu și membrii guvernului său au
semnat jurământul. În cadrul noului guvern a fost introdus în locul lui Dinu Brătianu, Vasile
Slăvescu și Nicolae Titulescu. Acesta din urmă, a fost numit la 10 ianuarie 1934 șeful
Ministerului Afacerilor Străine. La ceremonia oficială de instalare a guvernului lui Tătărescu,
acesta afirma: „Guvernul acesta este continuarea guvernului prezidat de omul căzut în slujba
Majestății Voastre și în slujba țării, a guvernului lui I. G. Duca, acela care a trecut pe un drum
însângerat de la președinția Consiliului de Miniștri în istorie. Programul lui e același program
care a avut Înalta aprobare a Majestății Voastre și care a fost apoi ratificat de țară în ultima ei
manifestare legală [...] De aceea, cu voință neșovăitoare, guvernul Majestății Voastre va ști să
mențină ordinea și totodată, făcând apel la toate conștiințele românești, va ști să obțină
încetarea tuturor ațâțărilor și dezarmarea tuturor urilor. Guvern de construcție și guvern de
pacificare, strâns uniți în jurul Tronului, vom împlini cu devotament și cu însuflețire misiunea
cu care ne însărcinează încrederea Majestății Voastre”14.
În plan economic, guvernul Gheorghe Tătărescu a susținut industrializarea accelerată a
României, cheltuielile fiind puse pe seama cetățenilor. Absența puternică de valută a impus o
politică vamală restrictivă, ce a condus la închiderea aproape monopolistă a pieţei interne
12
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, p. 198.
13
Ibidem, p. 168.
14
Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937), Târgoviște, Editura
Cetatea de Scaun, 2007, pp. 141-142.
35
pentru produsele finite. Au fost acordate ajutoare financiare şi administrative în scopul de a se
crea noi ramuri industriale. În domeniul industriei grele s-au realizat cele mai semnificative
progrese, urmate apoi de cele ale înteprinderilor din ramura textilă şi chimică. În linii mari,
era vorba, mai cu seamă, de industriile care dobândeau cel mai mare profit din producţia de
armament15.
Guvernul condus de Gheorghe Tătărescu îndeplinea toate dorințele regelui. În acest
sens, la data de 7 aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru apărarea ordinei de stat. Aceasta
prevedea dizolvarea oricărei grupări care punea „în pericol siguranța ordinei de stat sau a
ordinei sociale”, dar și a celor care „în propaganda sau în acțiunea lor organizează sau recurg
la formațiuni de luptă înarmate”. Astfel, toate organizațiile și partidele politice trebuiau să își
desfășoare activitatea în mod legal, conform principiilor constituționale ale României. Starea
de asediu și cenzura au fost prezente pe toată perioada acestui guvern, ea fiind instalată după
asasinarea prim-ministrului I. G. Duca. În data de 9 iulie 1934 a fost adoptată legea deplinelor
puteri prin care „problemele urgente” ale statului erau rezolvate de guvern prin decrete regale,
în perioada dintre sesiunile parlamentare. Guvernul a adoptat multe decrete lege pe care apoi
le dădea spre aprobare Corpurilor legiuitoare. Prin acestă lege se urmărea slăbirea puterii
legislative în detrimentul celei executive. Parlamentul ajusese să fie convocat doar în ședințe
scurte16.
Între anii 1934-1937 România a înregistrat progrese economice prin următoarele
acțiuni: „contingentarea importurilor, controlul devizelor, sporirea unor taxe vamale la import,
acordarea de prime de export, investiții, legislație de încurajare pentru unele ramuri ale
industriei, sporirea volumului comenzilor de stat acordate industriei, înlesnirea finanțării
înteprinderilor care lucrau pentru acesta etc.” Schimbările din viața economică a țării au dus la
ieșirea industriilor de sub capitalul băncilor liberale și intrarea lor sub controlul statului și al
Băncii Naționale. În această perioadă, dezvoltarea economică a României a influențat
prosperitatea firmelor ce aveau legături cu camarila regală, dar au dus și la o oarecare sporire
a nivelului de viață al cetățenilor17.
În anul 1935 au avut loc schimbări ale unor membri ai guvernului, care au consolidat
puterea „tinerilor” liberali. Alegerea în funcția de ministru al Justiției a lui Valer Pop a stârnit
multe discuții din cauza faptului că, acesta s-a înscris în Partidul Național Liberal abia în luna
februarie a anului 1934. Acest lucru reprezenta încălcarea tradiției partidului, conform căreia
pentru a ajunge într-o asemnea funcție era necesar un stadiu îndelungat în cadrul organizației

15
Armin Heinen, op.cit, p. 243.
16
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, p. 179.
17
Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937), p. 161.
36
politice. „Bătrânii” liberali au devenit tot mai nemulțumiți de activitatea guvernului Tătărescu,
motiv pentru care la data de 6 decembrie 1935 C. I. C Brătianu i-a trimis regelui un memoriu
intitulat „De ce nu pot avea încredere în domnul Tătărescu, în care guvernul era acuzat că
practică o politică opusă doctrinei și programului Partidului Național-Liberal. Printre altele, el
își manifesta și nemulțumirea față de permanetizarea stării de asediu și a cenzurii18.
Guvernul Gheorghe Tătărescu a sprijinit, în plan social, o grupare burgheză, care
acorda credite, făcea comenzi și cumpăra marfă. Carol al-II-lea se afla în fruntea acestei
grupări alături de Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Bujoiu, Ion Gigurtu ș.a. Situația
muncitorilor s-a îmbunătățit puțin, datorită reducerii șomajului, a îmbunătățirii salariilor, viața
cetățenilor s-a schimbat în mai bine din punct de vedere material și spiritual, ceea ce a
favorizat o scădere a numărului de conflicte majore. Între anii 1934-1937 politica fiscală i-a
afectat pe oamenii cu venituri mici, deoarece impozitul pe salarii era de 30%, iar cel pe
veniturile din comerț și industrie de 17%. Guvernul condus de Tătărescu a promulgat noi legi
având implicații social-politice majore. Astfel, La data de 16 iulie 1934 a fost dată legea
pentru utilizarea personalului românesc în înteprinderi, în detrimentul celui străin, care
ocupau de obicei, posturile cele mai bune. Prin această lege toate înteprinderile economice
erau obligate să aibă un procent de angajați români de 80%, în fiecare categorie de personal.
O altă lege a fost adoptată la 30 aprilie 1936, este vorba de legea pentru pregătirea
profesională și exercitarea meseriilor, ce prevedea pregătirea riguroasă a ucenicilor, ridicarea
calificării profesionale a muncitorilor în raport cu sporirea gradului de complexitate a
economiei naționale, în special a industriei. În luna aprilie a anului 1934 a fost adoptată legea
conversiunii datoriilor agricole prin care acestea erau reduse cu 50-70 %, restul trebuind a fi
achitat în cursul a 17 ani cu o dobândă de 3% pe an. Statul a preluat toate sumele rezultate
prin aplicarea acestei legi, băncile fiind astfel depăgubite19.
Pe plan social, guvernul Tătărescu a adoptat la data de 27 februarie 1934, legea
pentru înființarea și organizarea camerelor de muncă, ce prevedea desființarea Consiliilor
Camerelor de Muncă și înlocuirea lor cu Comisii interimare numite de Ministerul muncii, din
rândul membrilor Partidului Național Liberal. La data de 16 decembrie 1935 a fost depus
proiectul legii administrative în Parlament. Documentul prevedea: „listele electorale să nu mai
fie întocmite de primar, ci de judecătorul de ocol; depunerea listei de candidați de către
candidații înșiși, nemaifiind nevoie de un anumit număr de alegători, contestațiile fiind
rezolvate pe loc de magistrați; durata Consiliului Comunal era nelimitată, alegerile având loc

18
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria
modernă și contemporană, p. 389.
19
Ioan Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 328.
37
din trei în trei ani pentru reîmprospătarea a jumătate din numărul consilierilor; dizolvarea
comisiilor alese putea fi făcută numai în cazuri grave”. Organizarea din anul 1925 în comune,
județe, orașe și municipii era menținută și se solicita sporirea atribuțiilor organelor locale. A
fost introdusă și o prevedere pentru limitarea abuzului de putere, prin care particularii puteau
să deschidă acțiune juridică directă împotriva unui funcționar administrativ20.
În perioada 1935-1936 s-a înregistrat o creștere accelerată a cheltuielilor militare, ele
ridicându-se la 32% din bugetul total pe anul 1937, cauza fiind creșterea tensiunilor
internaționale. Pe lângă aceasta, regele era interesat ca în cadrul armatei să domine o stare de
spirit bună. În industrie, guvernul Tătărescu a ridicat tarifele protecționiste, o dată cu
introducerea cotelor de import și a altor restricții. Aceste măsuri, creșterea semnificativă a
cererii de petrol românesc și recoltele bune din anii 1936 și 1937 au dus la dezvoltarea
economiei și la o balanță comercială formidabilă. În aceeași perioadă s-a constatat sporirea
numărului de carteluri, ce controlau în anul 1937 un procent de 23% din producția industrială
a țării și 46% din capitalul ei. Membrii camarilei regale sprijineau cel mai important cartel, ei
fiind sprijiniți de Elena Lupescu21.
În ceea ce privește investițiile, acestea au fost orientate spre o categorie privilegiată
de societăți industriale, în special din domeniile progresului tehnic, dar și spre înteprinderi ale
căror materiale prime aveau origine agricolă. Industriașii mai mici au fost ajutați prin crearea
„Fondului industrial”. La data de 5 aprilie 1937 s-a creat, ca o organizație anonimă, „Institutul
Național de Credit al Meseriașilor” al cărui rol era „de a finanța, înzestra și îndruma
meseriașii”. Avea un capital social de 300 milioane de lei, fiind alcătuit prin contribuția
statului, a Băncii Naționale, a Societății Naționale de Credit Industrial, a Casei Centrale a
asigurărilor Sociale și a cooperativelor de meseriași. Creditele erau acordate cooperativelor
care au contribuit la realizarea capitalului cu cel puțin 5% din propriul lor capital, iar în anii
următori se implicau să semneze sub formă de obligații cel puțin 25% din sumele repartizate
fondului de rezervă statuar. Totodată, a fost creat și „Institutul Național de Credit Metalifer și
Aurifer”, cu un capital de 300 milioane format prin contribuția Băncii Naționale și a
capitalului privat22.
Deoarece, sfârșitul mandatului său se apropia, Tătărescu a prezentat la data de 1
noiembrie 1937 în cadrul Comitetului Executiv al Partidului Național Liberal, un raport cu
realizările celor patru ani de guvernare. El urmărea astfel, să-și consolideze poziția în partid și

20
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria
modernă și contemporană, pp. 304-305.
21
Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al-II-lea de România, traducere din engleză de Mona Antohi,
București, Editura Humanitas, 2001, p. 219
22
Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937), pp. 164-165.
38
să răspundă criticilor opoziției la adresa cabinetului său. În raport au fost trecute toate
progresele realizate în industrie, finanțe, agricultură, comerț, transporturi și în celelalte
domenii economice. Tătărescu a accentuat succesele din domeniul armatei și cele socio-
culturale ale guvernului23.
La data de 24 februarie 1937, guvernul Tătărescu a fost remaniat. Șeful guvernului a
primit și funcția de ministru de Interne, iar Marinescu a devenit subsecretar de stat, cu
condiția de a fi îngăduitor cu Legiunea24. La alegerile din decembrie 1937, guvernul condus
de Gheorghe Tătărescu a respectat cu strictețe legile electorale, ceea ce nu se mai întâmplase
până atunci în cadrul vreunui guvern liberal. Probabil șeful guvernului era convins că va
câștiga alegerile datorită situaţiei economice mult mai bună ca în anii anteriori. Guvernul a
pierdut cu un procent de 35,92%, ceea e a uimit profund pe liberali. Nici un guvern, începând
cu anul 1920, nu obținuse mai puţin de 40% din voturi25.
Guvernul condus de liberalul Gheorghe Tătărescu a jucat un rol important în
creșterea rolului monarhiei. Carol al-II-lea a dispus de cabinetul acesta după bunul său plac,
atribuindu-și mai multe prerogative decât îi erau permise prin Constituție. El este cel care a
avut inițiativa de a diminua puterea parlamentului, în fond, a legislativului. Gheorghe
Tătărescu a fost devotat regelui, guvernarea a dus amprenta unei concepții: „Se face,
Majestate!”26. În esență, singurul lucru bun realizat de guvernul Tătărescu a fost dezvoltarea
economică realizată în perioada sa de guvernare.

2.3. Creșterea influenței mișcării legionare în viața politică

La finalul anului 1934, după achitarea în procesul Duca, Garda de Fier a asimilat o
oarecare legitimitate în cadrul mișcărilor naționaliste românești. Corneliu Zelea Codreanu le
cerea acum legionarilor ordine și disciplină, deoarece era timpul să intre în legalitate pe scena
politică românească. Tot în 1934 s-au înființat și două noi partide naționaliste, antisemite, care
doreau să depășească Garda de Fier. Acestea erau: Frontul Românesc aflat sub conducerea lui
Alexandru Vaida-Voevod și Partidul Național Creștin, format din grupările conduse de A. C.
Cuza și Octavian Goga, însă nici unul dintre aceste partide nu a reușit să concureze cu

23
Idem, Cronica unui eșec așteptat: Guvernarea Goga-Cuza, p. 25.
24
Paul D. Quinlan, op.cit, p. 239.
25
Armin Heinen, op.cit, pp. 330-331.
26
Ioan Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 332.
39
Legiunea. Faptul că legea tot nu îi permitea mișcării să candideze cu numele de Garda de Fier
în alegeri, l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să înființeze Partidul Totul pentru Țară,
sub conducerea generalului Alexandru Cantacuzino-Grănicerul, Codreanu păstrându-și
funcția de „șef spiritual”. El evita să apară în public, mai ales după ce au luat amploare
zvonuri conform cărora ar urma un iminent asasinat27. Data oficială de înființare fost stabilită
pentru ziua de 10 decembrie, fix după un an şi o zi de la dizolvarea Legiunii iniţiată de către
guvernul liberal. În același timp, ziua de 10 decembrie era și ziua comemorativă a mişcării
studenţeşti antisemite. Noul partid a fost trecut pe listele electorale sub numele de „Totul
pentru Țară” la data de 20 martie 193528.
În anul 1935 are loc primul act de trădare în cadrul Legiunii lui Codreanu. Trădătorul
a fost Mihai Stelescu, întemeietorul primei frății de cruce „Dunărea de Jos” și inițiatorul
uniformelor legionare. El a fost printre primii locotenenți ai lui Corneliu Zelea Codreanu,
căruia îi datora și funcția de deputat. Steleascu a organizat asasinarea liderului legionarilor,
însă a fost descoperit la timp și exclus din Legiune. El a început apoi să facă acuzații asupra
lui Codreanu și să scrie articole contra lui. Drept urmare, Stelescu va fi ucis brutal de către
legionari, în timp ce se afla în spital, pentru o operație de apendicită29. Cei zece asasini ai lui
Mihai Stelescu: Ion Caratănase, Iosif Botînzan, Ștefan Curcă, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă,
I. G. State, Ion Pele, Radu Vlad, I. Trandafir și Ștefan Georgescu au intrat în istorie sub
denumirea de „decemviri”. Ei erau studenți la teologie, iar unii dintre ei erau de origine
aromâni. După ce s-au predat Poliției, ei s-au declarat responsabili atât pentru execuție cât și
pentru planificarea atentatului. Codreanu a fost scos de sub acuzație întrucât, el se afla în
stațiunea Carmen Sylva, în timpul incidentului. Opt dintre asasini sunt condamnați la muncă
silnică pe viață, iar I. Trandafir și Ștefan Georgescu la 10 ani30.
Mișcarea Legionară a început să se extindă după formarea partidului „Totul pentru
Țară”. Garda de Fier intrase acum în legalitate pe o perioadă de 3 ani. În următorii ani,
organizația lui Codreanu își va crește numărul membrilor, va stabili programul doctrinar
(„Pentru legionari”, „Cărticica Șefului de Cuib”), se va dezvolta din punct de vedere
organizatoric (cuiburile-celulă vor trece de la 4200 la 12.000 la sfârșitul anului 1936 și la
34.000 la sfârșitul anului 1937), vor fi instituite noi grade și funcții și va dobândi un credit
amplu în rândul categoriilor sociale și profesionale, va continua să organizeze marșuri și
tabere de muncă, ba chiar vor face propagandă prin noi mijloace cum ar fi comerțul legionar,

27
Adrian Gabriel Lepădatu, Mișcarea legionară între mit și realitate, Ediția I, Chișinău, Editura Cartier, 2005,
pp. 144-145.
28
Armin Heinen, op.cit, p. 254.
29
Paul Guiraud, Codreanu și Garda de Fier, Ediția a-III-a, traducere de Bogdan Basarab, București, 1998, p. 63.
30
Grigore Traian Pop, Mișcarea legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, București, Editura Ion
Cristoiu, 1999, p. 331.
40
restaurante legionare și va obține o largă reprezentare în Parlament după alegerile din anul
1937 (66 de deputați)31.
Între anii 1935-1936, Mișcarea legionară și-a extins influența și în Muntenia și
Transilvania centrală. Faimoasele tabere de muncă au avut un succes mai mare decât
marșurile prin sate, deoarece ele reconstruiau biserici, reparau școli, îngrijeau cimitire,
deschideau drumuri sau construiau diguri, iar uneori ridicau case pentru țăranii ruinați. În
aceste tabere intrau tineri din diferite categorii sociale și se urmărea, printre altele, evitarea
inactivității militanților. În același timp, Garda a început „comerțul legionar”, fiind creată în
acest sens, în noiembrie 1935, o cooperativă de vânzare a alimentelor în București,
aprovizionată de organizațiile județene ale Mișcării. Mai târziu a fost creat și un restaurant,
care se aproviziona de la cooperativă și era destinat în principiu militanților. Finanțarea
Legiunii începea să fie din ce în ce mai bine organizată, chiar dacă unele proiecte se realizau
cu capital puțin, iar unele nu își găseau finalitatea. Cu toate acestea, proprietarii de la oraș și
moșierii cedau terenuri pe care se organizau tabere, iat liber-profesioniștii aduceau continuu
donații bănești ce erau completate prin colectări suplimentare. Mulți angrosiști din capitală au
avansat mărfuri pentru cooperativă, cu excepția negustorilor de coloniale32.
Numărul taberelor de muncă a crescut de la 4, în 1934, la 50, în 1936, în acest an
existând alte 500 de şantiere mai mici. Legiunea a văzut în taberele sale centre de instruire a
„omului nou". Ea susținea că progresul colectiv este posibil doar prin sacrificiu și muncă.
Mișcarea Legionară a abordat proiecte care, în trecut, au fost teme electorale ale liberalilor
sau ale naţional-ţărăniştilor. Aceştia au promis oamenilor că vor construi biserici, străzi și
fântâni, că vor ridica sau repara cămine culturale sau studenţeşti, însă au fost doar promisiuni.
Alte partide s-au văzut obligate să imite modelul însă, în toamna anului 1936, guvernul a
interzis toate taberele de muncă iniţiate de către organizaţiile neoficiale, căutând să le
continue sub propria responsabilitate. Mișcarea Legionară a rămas astfel, fără instrumentul ei
cel mai eficient de promovare, însă peste puţin timp, ea a găsit noi mijloace de exprimare. În
anul 1935, Codreanu a deschis un magazin de vânzare cu amănuntul şi o cantină legionară, iar
în anul 1937, el a întemeiat mai multe întreprinderi meşteşugăreşti, însă de fiecare dată cu
mari cheltuieli şi în mod spectaculos33.
În anul 1934 au fost adoptate anumite legi restrictive ce păreau a fi referitoare la
legionari, însă autoritățile nu luau măsuri când membrii Legiunii ardeau ziare și cărți,

31
Michele Rallo, România în perioada revoluțiilor naționale din Europa (1919-1945). Mișcarea Legionară,
traducere de Nicolae Luca, București, Editura Sempre, 1999, pp. 47-48.
32
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, traducere de Marian
Ștefănescu, București, Editura Humanitas, 1993, pp. 220-221.
33
Armin Heinen, op.cit, pp. 261-262.
41
deoarece, conform opiniei lor, acestea împrăștiau idei „iudeo-masonice”. Legionarii umblau
îmbrăcați în uniforme și organizau marșuri de propagandă prin sate, trimiteau scrisori de
amenințare unor oameni politici. Arderea ziarelor „Adevărul”, „Dimineața”, „Lupta”, „Zorile”
și a cărților lui Mihail Sadoveanu deveniseră un spectacol cotidian. La sfârșitul anului 1935,
la alegerile pentru barourile de avocați, legionarii s-au manifestat violent pentru a opri
participarea avocaților evrei în acele ședințe. Evenimente similare au avut loc și cu ocazia
alegerilor la alte organizații profesionale ale medicilor, arhitecților, inginerilor, etc, iar
autoritățile asistau impasibile la aceste acțiuni agresive34.
Relațiile lui Carol al-II-lea cu Garda de Fier au început să se răcească în anul 1936.
Regele dorea să se folosească de legionari pentru realizarea propriilor sale interese politice,
însă aceștia au început să își afirme din ce în ce mai pregnant dorința instalării unei dictaturi
fasciste. Manifestația legionară din 15 februarie 1935 în fața palatului regal, pentru
interzicerea unei conferințe a lui Nae Ionescu a fost expresia răcirii relației dintre rege și
Garda de Fier. În aceeași perioadă, au avut loc primele contacte ale unor fruntași legionari cu
Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu, care nu sprijineau camarila regală. În luna aprilie 1936
legionarii îmbrăcați în uniforme și înarmați au profanat placa comemorării lui I. G. Duca din
gara din Sinaia în timp ce se îndreptau la Congresul studenților legionari din Târgu Mureș. Pe
lângă acest eveniment, la Congres ei au anatemizat partidele politice și regimul democratic,
pronunțându-se pentru o dictatură fascistă. Numeroși oameni politici antifasciști urmau a fi
eliminați de către echipele morții: Nicolae Titulescu, Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, Victor
Iamandi, Armand Călinescu, ș.a35.
În cadrul Congresului din 1936, Mișcarea Legionară și-a manifestat opoziția față de
camarila regală. În acest sens, ei au publicat un manifest intitulat „Duduia”, ce descria rolul
Elenei Lupescu și a familiei acesteia în viața politică și economică a României, informatorii
de care ea se folosea și modul cum regele asculta mereu de aceasta. Corneliu Zelea Codreanu
a adresat și un memoriu regelui și oamenilor politici la data de 5 noiembrie 1936 în care
spunea: „cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc sau își manifestă
păreri cu privire la politica externă că răspund cu capul pentru directivele pe care și le
însușesc. Așteptăm de asemenea același gest de mare curaj și de cavalerism și din partea
Majestății Voastre, în ceea ce privește linia regală de politică externă a României”. Liderul

Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 334.
34
35
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria
modernă și contemporană, pp. 404-405.
42
legionarilor sugera ruperea alianțelor tradiționale ale României și apropierea ei de statele
fasciste36.
La 1 octombrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu și-a publicat cartea intitulată „Pentru
legionari”. În această perioadă, mișcarea era în ascensiune, universitățile erau sub controlul ei,
la sat aveau o prezență masivă, au reușit să intre și în rândul păturilor medii și intelectuale și
au obținut controlul asupra mediilor muncitorești. La data de 25 octombrie 1936 s-a constituit
Corpul muncitoresc legionar, care după doar câteva săptămâni număra deja mii de înscriși.
Singurul inconvenient era faptul că Mișcarea Legionară nu beneficia de organe de presă și
nici de periodice de mare tiraj, din cauza cenzurii. „Cuvântul studențesc”, organul de presă al
Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români, devenise în ultimii ani purtătărul de cuvânt
al Gărzii de Fier. De la 1 septembrie 1936 legionarii vor avea un săptămânal „Libertatea”,
care aparținea tatălui lui Moța37.
Germania intervenea tot mai de des în treburile interne ale României și sprijinea
mișcările de extremă dreapta. Acest lucru a fost evident în luna ianuarie 1937 cu prilejul
morții legionarilor Ion Moța și Vasile Marin, uciși în războiul din Spania, când îl susțineau pe
Francisco Franco. Cei doi legionari uciși au simbolizat lupta Mișcării legionare împotriva
comunismului, decadenței și corupției, devenind astfel eroi naționali. Trenul care transporta
sicriele celor doi au oprit în Gara Silezia din Berlin, unde mai multe detașamente SA și SS le-
au dat onoruri în fața unei mulțimi de oameni. Evenimentul care l-a uimit enorm pe Carol al-
II-lea a avut loc la București, când cortegiul funerar al celor doi legionari a fost însoțit de un
număr de reprezentanți străini, printre care se afla și ministrul german. În afară de acest lucru,
pe sicriele lui Ion Moța și Vasile Marin au fost depuse coroane germane38.
Funeraliile celor doi legionari au impresionat profund opinia publică, pe de o parte
datorită numărului mare de participanți, iar pe de altă parte grație ordinii în care a fost
desfășurată manifestația. Toate acestea au amplificat creditul Gărzii de Fier în toate mediile și
structurile sociale, ceea ce a nemulțumit profund guvernul. Acesta și-a arătat protestul față de
guvernele străine care îți trimiseseră delegații oficiali la funeraliile celor doi legionari. În ceea
ce privește Italia, Ciano a dat următorul răspuns ambasadorului român: „guvernul fascist nu
numai că nu dezaprobă public fapta ministrului nostru, dar o aprobă.” Guvernul român se
pregătea să acționeze împotriva legionarilor pe plan intern. Corneliu Zelea Codreanu a adresat
la data de 26 februarie 1937 următoarea circulară, tuturor cadrelor de conducere gardiste: „În
urma înmormântării mucenicilor Moța și Marin, autoritățile s-au speriat, dar nu din cauza

36
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria
modernă și contemporană, p. 406.
37
Michelle Rallo, op.cit, pp. 56-57.
38
Paul D. Quinlan, op.cit, p. 233.
43
dezordinii, ci din cauza ordinii în adevăr impresionante care a domnit tot timpul [...] Acum
circulă zvonul că autoritățile ar voi să provoace cu orice chip, împrăștiind vestea că se pune la
cale un complot legionar, că se vor face percheziții și arestări, căutându-se cămăși verzi și
arme prin casele legionarilor. [...] Niciodată Mișcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge
la ideea de complot sau lovitură de stat. Consider aceasta o prostie. Mișcarea legionară nu
poate birui decât cu desăvârșirea unui proces interior, de conștiință al națiunii române [...] În
caz de percheziții, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide și vor primi autoritățile cu cea mai
mare amabilitate. În sediile unde se vor găsi legionari, la apariția autorităților se va comanda
„Pentru Onor”39.
În luna noiembrie 1937, Codreanu şi-a anunţat intenţia de a înființa un „Corp
preoţesc legionar”, iar trei luni mai târziu a creat o secție autonomă pentru foștii militari de
carieră numit ”Corpul legionar al forțelor armate”. Carol al-II-lea a schimbat ordinea în mod
autocratic în exercitarea înaintării în grad a armatei, fapt ce a nemulțumit o mare parte a oastei
române. Câţiva din ofiţerii pensionaţi cu forţa s-au alăturat Legiunii, iar alţii au declarat
public că la alegerile viitoare îşi vor depune votul pentru Gardă. Legionarii și-a găsit
simpatizanți și în cadrul corpului de ofițeri activi, mai ales al tinerilor ofițeri, însă acestora le
era interzisă o activitate politică de partid40.
În toamna anului 1937, forțele politice din România se pregăteau pentru lupta
electorală ce se apropia, astfel că ele s-au împărțit în 2 blocuri. Primul dintre ele era alcătuit
din liberali ce beneficiau de sprijinul regelui și al camarilei regale. Aceștia s-au raliat printr-un
cartel electoral cu Nicolae Iorga, Vaida Voevod și Partidul German. De partea cealaltă se
aflau Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu, ce au semnat un pact electoral și la care au
aderat și Gheorghe Brătianu și Constantin Argetoianu alături de partidele pe care aceștia le
reprezentau. Alianța dintre Codreanu și Maniu era împotriva lui Carol al-II-lea și a camarilei
regale și bineînțeles, contra guvernului Tătărescu41. Despre acest pact am vorbit pe larg în
cadrul capitolului destinat alegerilor electorale din anul 1937.
În timpul campaniei electorale, a fost creată o „Echipă pentru Conferințe” alcătuită
din profesori universitari și intelectuali de prestigiu, ce țineau conferințe la sate.
Propagandiștii au acționat și acolo unde existau minorități etnice, astfel că, în Dobrogea un
tătar se adresa în limba turcă locuitorilor tătari de acolo. Situație similară cu aceasta era și în
Bucovina, unde un ucrainean le vorbea minorităților rutene. La data de 23 decembrie 1937,
când au fost finalizate rezultatele alegerilor, s-a constatat înfrângerea guvernului. Era pentru

39
Michelle Rallo, op.cit, pp.62-63.
40
Armin Heinen, op.cit, p. 271.
41
Neagu Cosma, Culisele Palatului Regal. Un aventuriei pe tron Carol al-II-lea (1930-1940), București, Editura
Globus, 1990, pp. 257-258.
44
prima oară când se întâmpla acest lucru pe scena politică din România. Pe de altă parte,
Mișcarea Legionară devenise a treia forță politică a țării42.
Între anii 1934-1937 Mișcarea Legionară a evoluat considerabil atrăgând în rândurile
sale tot mai mulți simpatizanți. Ea a reușit să se promoveze utilizând diferite mijloace, de la
marșuri prin sate la înființarea unor tabere de muncă, a unui comerț legionar. Deși la început
era o simplă organizație, care nu prezenta semne de îngrijorare pentru guvern, treptat ea a
devenit o grupare de temut, ce a intrat în legalitate prin partidul „Totul pentru Țară” și a
obținut procente destul de bune la alegerile din anul 1937.

42
Francisco Veiga, op.cit, p. 236.
45

S-ar putea să vă placă și