CAPITOLUL II

Anul 1683 reprezintă momentul crucial în istoria Europei creştine, atunci când otomanii
au suferit un eşec răsunător sub zidurile Vienei, fapt ce a însemnat, pe de o parte, iniţierea
reculului Semilunei şi, implicit, demararea procesului de dezintegrare şi de transformare a
statului întemeiat de Osman într-un „om bolnav al Europei”, iar pe de altă parte – accentuarea
veleităţilor de puteri balcanice ale statelor vecine Ţărilor Române.
Imperiul Habsburgic devine unul dunărean, pe când Regatul Poloniei este aproape de
desăvârşirea dezideratului de încorporare a Ţării Moldovei. De altfel, în cadrul Ligii Sfinte,
constituite la sfârşitul anului 1683, sub auspiciile Papei, cu participarea Casei de Austria, a
Poloniei şi a Elveţiei, nu puteau să facă parte şi Ţările Române, a căror domni, deşi dornici să
contracareze pericolul omniprezent pe care-l prezenta Imperiul Otoman pentru creştinătate, erau
cât se poate de conştienţi de tendinţele anexioniste ale habsburgilor şi polonezilor. Astfel se
explică semnarea Tratatului de la Făgăraş, la 1 iunie 1685, prin care principele Transilvaniei,
Mihail Apaffy, şi domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, se angajau să-şi acorde sprijin
reciproc în caz de primejdie.1
În ultimele decenii ale sec. XVII, domnii Moldovei duceau o politică oscilantă între
puterea suzerană – Imperiul Otoman şi cele două puteri regionale – Imperiul Habsburgic şi
Regatul Poloniei. Intrigile şi viziunile principalelor clanuri boiereşti din Moldova determinau în
mare măsură vectorul extern al ţării. De altfel, „Ruseteştii, împreună cu Constantin Cantemir,
erau adepţii unei apropieri faţă de Poartă sau Imperiul habsburgic, din aversiune faţă de
Polonia, pe când Costineştii rămăseseră credincioşi legăturilor cu polonii”.2
În timpul ultimei domniei a lui Şerban Petriceicu în Ţara Moldovei (noiembrie 1683 –
martie 1684), statul românesc de la est de Carpaţi se confrunta cu o perpetuă criză internă,
datorată divergenţelor dintre cele mai influente familii boiereşti, precum şi a caracterului molatic
al domnitorului. Cu toate că Nicolae Iorga îl considera pe Şerban Petriceicu un „om de o cultură
distinsă”3, în cronica atribuită lui Nicolae Costin, portretul domnului moldovean se prefigurează

1 Susana Andea, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Legături politice (1656-1688), Cluj-Napoca, 1996, p.
332-334.
2 Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. V, Bucureşti, 2003, p. 296.
3Iorga N. Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, Bucureşti, 1938, p. 289.
ca al unui „om blând şi slab la domnie, că cine cum grăia pre toţi credea şi toţi erau fără frică
de dânsul”4.
Cronicarul Ion Neculce consemnează momentul celei de-a doua (după alte surse, a celei
de-a treia) accederi la tronul Ţării Moldovei: „Petriceico-vodă, după ce-au înţeles c-au bătut pe
turci la Beci, s-au scoborât cu moldovenii probegi şi cu puţintei leşi în târgu în Suceavă ş-au
început a strânge pe boieri, pe unii de nevoie, alţii viniè de bună voie. Şi de acolo s-au scoborât
la leşi ş-au triimis pogheaz de au luat şi pe Duca-vodă”5. Despre dificultăţile cu care s-a
confruntat Şerban Petriceicu pentru a redobândi, după un deceniu, tronul Moldovei, avem
confirmare şi de la Iorga, cel care susţine că domnul miza „pe căpeteniile pribegilor vacanţi, din
categoria de boiernaşi, de mazili doritori de venituri, ca Smucilă şi Moţoc”6. Nu se cunoaşte cu
exactitate data începerii campaniei de recucerire a tronului Moldovei, dar se poate consemna că
în septembrie 1683 nordul ţării era ocupat de oştenii lui Petriceicu7.
Fiind sprijinit de polonezi, care concepeau schimbarea domnului moldovean ca pe o parte
componentă a luptei antiotomane, Şerban Petriceicu beneficia de suportul financiar al regelui
Ioan Sobieski şi al câtorva nobili polonezi. În corespondenţa domnitorului către Andrei Potocki,
castelanul Cracoviei, din data de 7 ianuarie 1684, acesta menţionează că „de două săptămâni am
ajuns sănătos şi cu bine la Iaşi, fără vreo împiedicare şi năvălire importantă din partea
duşmanilor”8. În aceeaşi scrisoare adresată nobilului polonez, domnul mai precizează că oastea
moldoveană, alături de cea a cazacilor, cu care erau în alianţă politico-militară, ca urmare a unui
presupus tratat încheiat la Chişinău,9 „s-au împrăştiat nu din altă pricină, ci numai că duşmanul
a mânat înaintea sa cirezi mari de vite împotriva alor noştri şi i-a lovit pe ai noştri bine din
tunuri, care au fost şapte bucăţi. Împotriva cărora n-a fost cu putinţă să reziste ai noştri, căci
toată oastea căzăcească s-a aflat fără praf de puşcă. De aceea întreaga noastră oaste a trebuit
să sufere o astfel de înfrângere şi împrăştiere”10. În continuare, domnul moldovean îl înştiinţează
pe nobilul polonez cu privire la planurile sale şi îi solicită ajutor: „Noi trebuie să răzbatem spre

4 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 197.
5 Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 80.
6 Iorga N., Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, Bucureşti, 1938, p. 345
7 Stoide C., Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683-1684 // Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XIII, Iaşi, 1976, p. 75.
8 Corfus I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (sec. al XVII-lea), Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 305
9 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 199.
10 Corfus I, op.cit, p. 305.
Suceava, iar de acolo mai sus, unde vom aştepta ajutorul, şi încă grabnic de la domnia ta,
pentru care te rugăm mult, căci aceşti cazaci sânt şi puţini şi foarte nesupuşi şi dificili pentru
orice slujbă. Pe dumnealui, domnul Dymidecki, polcovnicul m.s. regelui, l-am trimis înainte de
Naşterea Domnului împotriva lui Duca domnul, care se afla aici în ţară la Domneşti. (...) Abia
astăzi, după această înfrângere a cazacilor, trimit la dumnealui, ca să se îndrepte cu oastea spre
Roman, căci văd că aici e mică nădejdea de puterea căzăcească (...) dar acum trebuie să mă
retrag în derută. Dacă nu va fi ajutor grabnic de la domnia ta, vor trebui să piară în vederea
tuturora atât sărmanii boieri de ţară, cât şi alţii care s-au aruncat asupra acestui duşman. Ceea
ce totul se întâmplă în parte din lipsa de ajutor din partea domniei tale. Pentru Dumnezeu deci,
binevoieşti domnia ta să îngrijeşti de securitatea şi de fericirea de pagube a oamenilor creştini,
ca să nu fim în derută şi să-i dăm sub sabia păgână”11.
S-au făcut încercări să se obţină şi sprijinul ţarului moscovit. La 11 ianuarie 1684,
mitropolitul Dosoftei, împreună cu căminarul Lupu, au fost delegaţi „să ducă ţarului şi mai
marilor statului rusesc scrisori şi să încerce negocierea unui tratat de alianţă şi apărare
împotriva turcilor”12. Întâlnirea cu reprezentanţii Moscovei a avut loc la 3 martie 1684, dar s-a
încheiat fără obţinerea rezultatului scontat.
În ceea ce priveşte relaţiile moldo-polone, domnul Şerban Petriceicu primise răspuns de
la regele Ioan Sobiescki. În scrisoarea din 16 ianuarie 1684, regele Poloniei se miră că domnul
moldovean nu ştia de întoarcerea sa şi îl asigură că i-a trimis de îndată „dragoni şi tunuri pentru
apărarea şi slujba lăudabilă a domniei sale”13. De asemenea, Ioan al III-lea îl asigura pe domnul
Moldovei că principele Transilvaniei, Mihail Apaffy (1661-1690), nu are intenţii expansioniste şi
îi poate fi aliat: „(...)din partea principelui Transilvaniei nu trebuie să ne temem de niciun avânt
duşmănos, căci acesta, ca întotdeauna, aşa şi acuma îşi va arăta faţă de noi bunăvoinţa
prietenească şi neclintită. Prin urmare, trebuie să avem credinţă tare în Dumnezeu că nu v-a
răsturna opera începută de credincioşii săi spre bucuria creştinătăţii”14.
Într-o altă scrisoare de-a regelui polonez adresată domnitorului Moldovei, datată pe 25
ianuarie 1684 şi emisă din Cracovia, se observă că Ioan Sobiescki cunoştea situaţia din Ţara
Moldovei şi că încerca să-l îmbărbăteze pe domnul moldovean: „(...)căci aşa ne-am aşteptat

11 Ibidem, p. 306
12 Stoide C., Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor moldo-poloneze din anii 1683-1684 // Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XIII, Iaşi, 1976, p. 80.
13 Corfus I., op. cit, p. 307
14 Ibidem
totdeauna, ca tătarii, flămânzi şi garnisiţi cu prizonieri, privind din depărtare la casele lor şi la
mosafirii răspândiţi la ei(aluzie la cazaci – n.n.), să fie nevoiţi să ia o astfel de hotărâre(adică să
răspundă chemării sultanului de a se lupta cu polonezii şi cu „trădătorul” domn al Moldovei –
n.n.). (...) Nădejdea-i la Dumnezeu că aceiaşi cazaci se vor strânge şi se vor aduna din nou în
grabă, căci noi le-am trimis dinainte de câteva săptămâni suma de 100 000 de zloţi şi câteva
sute de bucăţi de postav şi de stofă pentru a-i îmboldi la alte lupte (...) Prin urmare, domnia ta
poţi sta în siguranţă în ţara domniei tale şi poţi ţine capitala, din mila Domnului recucerită”15.
Cea din urmă depeşă din perioada domniei lui Şerban Petriceicu, pe care am găsit-o în
culegerea de documente a lui Ilie Corfus, se precizează că noul domnitor „Dumitraşcu, numit de
Poartă în domnia Moldovei, a rămas încă dincolo de Dunăre, nevoind să intre în chip nesocotit
în ţară, deşi este invitat peste măsură de unii boieri moldoveni, până ce nu va avea o asistenţă
numeroasă”16.
Ultima domnie a lui Serban Petriceicu a fost una măcinată de interminabile lupte între
Regatul Poloniei, victorios în centrul Europei (aportul trupelor lui Ioan Sobiescki la bătălia
pentru Viena fusese determinant), dar înfrânt în sud-estul continentului de năvălirile tătare asupra
Ţării Moldovei, şi Imperiul Otoman, aparent muribund, dar cât se poate de furibund în a-şi
menţine poziţiile în Balcani şi la nord de Dunăre. Astfel, din cauza lipsei de stabilitate politică
internă şi externă, domnul moldovean nu a putut rezista pe tron mai mult de câteva luni şi, după
cum se spune în cronica lui Ion Neculce: „Petriceico-vodă, vădzând că n-are cu cine să stè, s-au
întorsu din Ieşi iar la Suceavă, şi-nţelegând c-au pus turcii domnu pe Dumitraşcu-vodă
Ca(n)tacuzino, luat-au şi el miere şi vin, vaci şi boi, turme de oi, ce-au putut apuca, şi s-au dus
în Ţara Leşască. Ş-au stăpânit şi el, de la Ieşi, de la noiemvri păn’ la făurar. Bogat bine şi folos
au rămas ţărâi şi de la Petriceico-vodă, pradă şi foamete mare!”17.
Un alt domn, care s-a aflat de trei ori pe tronul Moldovei, de fiecare dată înregistrând
domnii efemere, a fost Dumitraşcu Cantacuzino. Se consideră că încă din iarna anului 1684
(după unele date în ianuarie, iar după altele – în februarie) noul domn fusese întărit prin firman în
scaunul Ţării Moldovei, însă instalarea sa definitivă avusese loc abia în primăvara acelui an. În
martie, cu ajutorul unei armate turco-tătare, Dumitraşcu-vodă venea să readucă Moldova sub

15 Ibidem, p. 309
16 Ibidem, p. 312
17 Neculce I., op.cit, p. 80.
ascultare otomană. Tot atunci fusese întărită garnizoana de la Cameniţa, iar susţinătorii lui
Petriceicu – izgoniţi18.
La 10 aprilie 1684, Gheorghe Balş, vornic de Câmpulung, descrie într-o scrisoare către
Dubău spătarul alungarea oamenilor lui Petriceicu din ţară. În corespondenţă se menţionează că
„Dumitraşcu domnul, sosind cu turci şi tătari la Iaşi, şade în capitală fără nici o primejdie, şi a
scris cărţi deschise către toţi boierii şi nobilimea, care au rămas încă în provincie, să meargă
grabnic la el, iar dacă n-ar voi să vină, îi va da tătarilor şi turcilor, pe ei înşişi şi avutul lor. De
la Poartă este un astfel de firman, în care scriu ca provincia să nu dea deloc haraci timp de
patru ani. Poarta a trimis bani pentru a recruta oameni, atât pedeştri, cât şi călări, cât mai mulţi
cu putinţă. Pe Şerban, domnul Munteniei, l-au şi trimis la război, care este acum la Cetatea Albă
şi spun că are să treacă Prutul la Huşi şi are să se unească cu tătarii (...) Domnul Dumitraşcu
încă se pregăteşte pentru Soroca, căci hanul, cu tătarii, se sprijină în Tighina, unde aşteaptă pe
Köprülü seraschierul şi cu caimacamul, cu care se află şapte paşale, care merg împreună cu
hanul să aşeze pe Dumitraşcu în Ucraina ”19.
Între timp, regele polon şi Petriceicu atacă cetatea Cameniţa şi intră în ţară. Pentru a se
salva, Dumitraşcu vodă părăseşte Iaşiul, îndreptându-se spre Galaţi. Dar modificarea politicii
externe polone faţă de Ţara Moldovei, care prevedea încorporarea acesteia a îndepărtat boierii şi
pe însuşi Petriceicu de la colaborare. Dumitraşcu Cantacuzino, care era considerat un venetic şi
venea cu o armată străină, a unit împotriva sa biserica şi boierimea. Ţăranii şi orăşenii erau şi ei
nemulţumiţi, cu toate că sultanul îi scutise timp de patru ani de tribut. Jafurile şi distrugerile
provocate în timpul luptelor pentru domnie, dar şi foametea ce a bântuit ţara în perioada 1684-
1686 a condus la pauperizarea populaţiei.20 Cronicarul Ion Neculce descrie situaţia din Ţara
Moldovei destul de plastic: „Dece viind domnia în leşi ş-aşădzindu-să în scaon, era mare
foamete, că fusesă ţara toată bejenită, că nu putusă oamenii ara şi nu se făcusă pâne. Era
oameni toţi leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om (...) Tâlhăret mult era.
De la Cotnar în sus era ţara pustie (...) viteli era scumpă, mierea era scumpă, găineli mai nu era
în ţară (...) Bani ieşisă mulţi din ţară, dar bucate nu era”21.

18 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 202.
19 Corfus I., op.cit, p. 313
20 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 202
21 Neculce I., op.cit, p. 81.
 Istoricul A.D. Xenopol afirma că „mulţi din locuitorii ţărei se duceau de bună voia lor
robi la Tătari, pentru a scăpa de foamete”22, precizând că e posibil ca şi cronicarii să fi exagerat
în descrierea evenimentelor: „ce sunt, alături cu atari nenorociri reale, cele mai cumplite
închipuiri ale poeţilor!”23. Totodată, autorul primei sinteze a istoriei românilor accentuează
faptul că „în loc de a uşura mizeria obştească, Cantacuzino speculează asupra nevoilor
poporului, căutând în atare mod să facă avere”24.
Până şi principele Transilvaniei, Mihai Apaffy, era în cunoştinţă de cauză despre situaţia
precară din Moldova. Conform informaţiilor furnizate de marele căpitan al secuilor, Dáczo
János, care era omul său de încredere trimis la Iaşi, trupele de tătari se retrăseseră, însă ţara era
bântuită de o mare foamete.25
În concluzie, cea din urmă domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino provocase revolta
populaţiei nemulţumite de politica fiscală a acestuia, dar şi de originea sa elenă: „Cu prilejul
mazilirei lui Dumitraşcu Cantacuzino, se face în Iaşi o mare răscoală contra Grecilor care se
înmulţise fără încetare în timpurile de tulburare şi sub domnia mai multor Greci ce trecuse pe
tronul Moldovei”26. Cu toate că Poarta îl găsise vinovat de administrarea ineficientă a ţării şi îl
mazilise ca urmare a unui vicleşug pus la cale de boierii moldoveni, care la Obluciţa, în faţa lui
Suleyman-paşa, l-au înaintat la tronul Moldovei pe clucerul Constantin Cantemir, această ultimă
domnie a lui Dumitraşcu poate fi considerată drept o primă tentativă de introducere a regimului
fanariot în Ţările Române, datorită sistemului de venalităţi fiscale la care fusese supusă Ţara
Moldovei.
Prin domnia lui Constantin Cantemir, se instaurează o nouă dinastie de voievozi a
Moldovei – cea a Cantemireştilor. C. C. Giurescu considera că domnul „Constantin Cantemir
era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului”27, iar Ştefan S.
Gorovei este de părere că bătrânul Cantemir provenea dintr-o familie de boiernaşi din Ţara de

22 Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la
Brâncovanu), ed. a III-a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p. 262.
23 Ibidem, p. 263.
24 Ibidem
25 Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997,
p. 173.
26 Xenopol A.D., op.cit, p. 264
27 Giurescu C. C., Istoria Românilor, vol. III, partea I, Bucureşti, 1944, p. 205
Jos, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul
lui Ştefan cel Mare28.
Viaţa tumultoasă a lui Constantin Cantemir s-a răsfrânt şi asupra domniei sale.
Indubitabil, dexteritatea militară de care a dat dovadă, ca urmare a experienţei sale în numeroase
bătălii, se va observa şi în ultimii ani de viaţă. Dânsul a participat în luptele polonezilor cu
cazacii lui Bogdan Hmelniţki (1648-1655), cu moscoviţii (1654-1667), cu tătarii (1648-1652), cu
suedezii (1655-1660), cu Brandenburgul, cu principele Gheorghe Rakoczi al II-lea (1657)29.
După ce fusese „cel mai mare meterez al Moldovei împotriva sciţilor (adică a tătarilor –
n.n.) din Bugeac”30, după cum îl caracterizează feciorul său, marele cărturar, Dimitrie Cantemir,
demonstrându-şi iscusinţa în a negocia cu tătarii bugeceni problemele de hotar31, funcţiile pe
care le-a deţinut atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, precum şi dibăcia de care a dat
dovadă în lupte, l-au propulsat la tronul domnesc de la Iaşi. În acest sens, P.P. Panaitescu
caracteriza domnia lui Constantin Cantemir ca fiind una „autoritară şi cu autoritate morală a
unui om puternic, bun oştean, temut de toţi, abil cârmuitor şi mai ales stăpânitor absolut”32.
Ion Neculce considera că, în ciuda existenţei unei grupări ostile domnului, acesta „cu
boiarii trăiia bine până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiia pe toţi, tot anume, pre
carili cum era”33.
Potrivit promisiunilor făcute lui Şerban Cantacuzino, care avea înţelegeri cu austriecii şi
polonezii, noul domn al Moldovei trebuia să colaboreze cu Ioan Sobiescki în vederea organizării
unei campanii anti-otomane. În acest sens, Constantin Cantemir întreprinde o tentativă de
îmbunătăţire a relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este numit
staroste de Putna milcoveană, iar fiica domnului, domniţa Safta, se căsătoreşte cu Pătraşcu
cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Velicico Costin, fratele lui Miron, este făcut hatman. La
revenirea în ţară, în 1685, Miron Costin şi-a recăpătat domeniul boieresc, cuprinzând 89 de sate
şi părţi de sate, localizate în 11 ţinuturi.34

28 Murgescu B., O domnie la cumpăna veacurilor: Constantin Cantemir, Magatin istoric, Bucureşti, p. 22.
29 Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 53.
30 Dimitrie Cantemir, Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei, Institutul cultural român, 2007
31 Cantemir D., Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei, traducere în lb. română de Radu
Albala, Bucureşti, 1960, p. 74-75
32 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 29-30.
33 Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. a II-a revăzută, Bucureşti, 1959, p. 304.
34 Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 75.
 O relevantă dispută diplomatică a avut loc între domnul Moldovei şi cel al Ţării
Româneşti, din cauza faptului că Şerban Cantacuzino urmărea cu înverşunare să se răzbune pe
fraţii Iordache şi Manolache Ruset. Iniţial, pentru a-i face pe plac domnului muntean, Constantin
Cantemir l-a închis pe Iordache Ruset şi i-a„celtuit capul” (i l-a strâns cu un cerc de fier).
Preîntâmpinat de către hatmanul Costin că v-a fi chemat înaintea Divanului Domnesc, Iordache
fuge în Transilvania şi apoi la Constantinopol.35 În cele din urmă, Constantin-Vodă a rezistat
ingerinţelor domnului muntean în treburile interne ale Moldovei, graţiindu-i pe fraţii Ruset şi
chiar oferindu-le, în 1686, funcţiile de prim-mare-vistier şi de al doilea staroste de
Putna.36 Conflictul dintre Şerban Cantacuzino şi Constantin Cantemir s-a aplanat de la sine ca
urmare a decesului domnului muntean în toamna anului 1688.
Totodată, anumite consideraţii conjuncturale şi de oportunitate politică l-au determinat pe
domnul Moldovei să întreţină nu doar legături diplomatice cu principele transilvănean, Apaffy, ci
şi cu principalul pretendent, susţinut de turci, la tronul Transilvaniei, nobilul ungur, Emeric
(Imre) Thököly.37 Din descrierea misionarului catolic, Antonio Giorgini, rezultă că exista o
intensă corespondenţă între domnul moldovean şi sus-numitul pretendent.38
Ioan Sobieski, interesat de menţinerea relaţiilor sale cu Mihail Apaffy, într-o scrisoare
confidenţială din 3 aprilie 1686, îşi exprimă speranţa schimbării situaţiei din Transilvania
ameninţată de trupele austriece, anunţând că la Câmpulung Moldovenesc locuitorii Moldovei s-
ar fi supus de bună voie Poloniei.39 În atare situaţie, la curtea principelui transilvănean soseşte
solia domnului Cantemir, iar anterior venise şi solia din partea domnului Ţării Româneşti. În
cadrul întrevederilor s-a hotărât încheierea unei alianţe între Ţările Române, sub protecţie
habsburgică.40
Opţiunea lui Cantemir de a menţine status-quo-ul, adică de a nu renunţa definitiv la
suzeranitatea otomană de dragul unei protectorat habsburgic sau a unei ocupaţii poloneze, s-a
manifestat de-a lungul domniei sale, în special prin contracararea atacurilor polono-căzăceşti,
precum şi a detaşamentelor de tâlhari care năvăleau în Ţara Moldovei. Despre acest fapt

35 Ibidem.
36 Cantemir D., Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân, domnul Moldovei, Bucureşti, 1960, p. 154-155.
37Susana Andea, op.cit, p. 171.
38 Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 88, 104, 119, 120.
39 Susana Andea, op.cit, p. 176.
40 Zaborovschi V., Politica externă a celor trei principate, Ţara Românescă, Transilvania şi Moldova, de la asediul
Vienei (1683) până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688),
Bucureşti, 1925, p. 83-85.
menţiona domnitorul în corespondenţa adresată principelui Transilvaniei în perioada 1685 –
168841. De altfel, un document relevant schimbului de informaţii dintre conducătorii celor două
ţări româneşti este scrisoarea lui Constantin Cantemir către Mihai Apaffy din 31 august 1688:

„Preavestite şi preaînalte principe,

domn, frate, prieten şi vecin nouă binevoitor.
Primesc cu dragoste cercetarea prin scrisoarea adusă de omul Măriei Tale, că nu s-a
sfiit Măria Ta a ne căuta, frăţeşte ne dăm silinţa şi noi cu bunăvoinţa de vecin asemănător a fi
binevoitori Măriei Tale. În ce priveşte dorinţa omului Măriei Tale am fi putut aproba mersul lui
până unde ar fi vrut, dar examinând lucrul nu l-am încuviinţat: dar după cum cere bunăvoinţa
de vecin, potrivit dorinţei Măriei Tale nu mă sfiesc cu acest prilej a vă informa prin scrisul
nostru despre veştile de aici, care dorim să-l găsească pe Măria Ta în bună sănătate.
Putem să scriem Măriei Tale în ceas norocos, că polonezii se află în tabără sub cetatea
Cameniţei, într-un oraş numit Zarocze. Se află acolo şi înălţimea sa sultanul Noradin, au fost şi
ciocniri, împingându-i pe polonezi i-au mânat până în tabăra lor, acum tătarii nu mai lasă pe
nimeni să iasă din tabără. S-a dus şi înălţimea sa paşa Saraschierul, grăbindu-se cu trupele, cu
tot felul de lucruri de trebuinţă, mergând cu provizii îndestulătoare; în continuare care va fi
sfârşitul lucrului aceasta numai sfântul Dumnezeu poate şti. Dinspre muscali şi cazaci niciun
folos, deoarece nici nu se înţeleg, nici nu-şi fac tabără. În sfârşit, rugăm şi noi frăţeşte pe Măria
Ta, să nu ne luaţi în nume de rău dacă se vor înnoi oarecare veşti şi să ne daţi de ştire despre
ele. Destăinuirea Măriei Voastre la aceasta o primim cu mare plăcere. După care vă dorim să
rămâneţi în chip fericit.
În oraşul nostru Iaşi, în ultima zi a lui august, în anul 1688.
Fraţi, prieteni şi vecini binevoitori
ai ilustrităţii domniei voastre,
Constantin Voievod,
domn al Ţării Moldovei”42

41 Mihnea I., Din legăturile lui Constantin Cantemir cu principele Mihai Apafi, Bucureşti, 1925, Revista Arhivelor,
nr.2, p. 289-290.
42 Susana Andea, op. cit, p. 199.
 Odată cu încheierea Tratatului de la Dumbrăveni din 9 mai 1688, Transilvania renunţă la
suzeranitatea otomană şi acceptă protecţia trupelor austriece ale generalului Caraffa. Ca urmare a
acestei modificări a statutului internaţional al Transilvaniei, la 2 aprilie 1689, Mihail Teleki
porunceşte bistriţenilor să închidă drumurile spre Moldova din porunca generalului imperial
Veterani43.
În timp ce Transilvania a ajuns sub stăpânire austriacă, Moldova, datorită diplomaţiei şi
abilităţii domnului Constantin Cantemir a reuşit să reziste încercărilor de ocupaţie din partea
polonezilor, păstrând supunerea faţă de Poartă, cu toate că în 1690, constrâns de circumstanţe,
domnul Moldovei a încheiat Tratatul de la Sibiu cu împăratul habsburgic, Leopold I. Clauzele
acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea
religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb, Moldova era obligată să le
plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: „Domnul va fi
întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte”44.
Xenopol considera, însă, că tratatul nu fusese altceva decât o farsă: „Din chiar
reproducerea conţinutului acestui pretins tratat se vede că întreaga ştire a relaţiilor lui
Cantemir cu Nemţii era o iscoadă. (...) Era oare cu putinţă ca împăratul Germaniei (adică al
Imperiului Habsburgic – n.n.) să dee în mâna lui Cantemir un asemenea act, cu tot jurământul
de a ţinea secretul, când prin destăinuirea lui s-ar fi rupt de îndată legătura cu Polonii cea atât
de trebuincioasă, pentru a scoate la un capăt fericit greul răsboiu cel purta cu Turcii, mai ales
când şi Francezii îl atacau pe de altă parte”45. Nu vom stărui asupra nedumeririi marelui istoric
român, însă vom sublinia faptul că acesta se îndoia, în mod justificat, de înmânarea copiei
Tratatului domnului moldovean şi în mod nejustificat, de existenţa, propriu-zisă, a documentului.
Ca urmare a semnării Tratatului secret din 5/15 februarie 1690 de către reprezentantul
împăratului, Donat Heissler, şi trimişii domnului Moldovei, Ioan Buhuş şi Petru Iuraşcu, putem
afirma că domnitorul Constantin Cantemir ducea o politică de prudenţă în raport cu puterile
vecine, asigurându-şi în mare măsură stabilitate în ţară şi securitate pentru domnie. Prin
semnarea acestui document, domnul Moldovei urmărea evitarea ocupării ţării sale de către

43 N.Iorga, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), colecţia Hurmuzaki: Documente
privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913, p. 1416
44 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor I. Eremia, Chişinău,
Universitas, 1992, p. 245-246
45 Xenopol A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la
Brâncovanu), ed. a III-a, Ed. Carte Românească, Bucureşti, p. 270
eventualii învingători ai Porţii şi, totodată, evitarea represaliilor otomanilor în cazul unui
insucces major al Ligii Sfinte. Însă circumstanţele politico-militare create, ca urmare a victoriei
forţelor otomano-muntene de la Zărneşti (11/21 august 1690) împotriva celor imperialo-
transilvănene, care au dus la refacerea pentru scurt timp a principatului Transilvaniei sub Imre
Thököly, au făcut ca Tratatul moldo-habsburgic din 1690 să nu aibă efecte juridice, întrucât
domnul moldovean se acceptase să se supună împăratului Leopold I numai după ce trupele
imperiale ar fi ajuns la Brăila şi Siret.46
Această politică duplicitară a domnului moldovean se încadrează perfect în mozaicul
relaţiilor internaţionale de la sfârşitul sec. XVII, întrucât, pe de o parte, asentimentul faţă de
puterile creştine, învingătoare la Viena, era la fel de evident ca şi aversiunea faţă de acea
suzeranitate apăsătoare şi adesea chiar ruinătoare, iar pe de altă parte, pericolul ca Moldova să fie
încorporată de către Imperiul Habsburgic sau Regatul Poloniei, în detrimentul statutului încă
respectat al ţării, ca urmare a faptului că otomanii nu şi-au impus religia, limba, legile şi
obiceiurile în Ţara Moldovei47, făceau ca domnii să-şi demonstreze permanent abilităţile
diplomatice în tratativele cu puterile vecine.
În anul 1691 a urmat o nouă campanie a oastei polone asupra Moldovei, care şi-a stabilit
la Suceava, Neamţ şi Soroca garnizoane.48
În scrisoarea lui Constantin Cantemir către Ioan Sobiescki din 2 octombrie 1691, emisă în
Ţuţora, domnul moldovean respinge cererea regelui polonez de a trece sub protecţia sa şi îi cere
să-ţi retragă armatele din Moldova: „Am primit scrisoarea măriei voastre regeşti, în care măria
voastră mă sfătuieşte să mă întorc cu totul şi să mă supun protecţiei măriei voastre. Aceasta în
niciun chip n-o pot face, pentru că eu, din mila Domnului, am stăpânii mei osebiţi, sub a căror
putere şi protecţie fiind, pot să mă apere şi pe mine şi această ţară. Am ştire şi despre aceasta că
măria ta te gândeşti să pui garnizoane în Iaşi şi în Roman. Deci nici aceasta nu poţi face măria
voastră, căci dumnealor sultanii se află cu mari hoarde la trecătoare şi cu care măria voastră
vei ajunge repede să te vezi. Ceea ce măria voastră îmi face cunoscut în scrisoarea măriei
voastre, că ai să-ţi uneşti oştirile cu oştirea domnealui generalului Veterani, ştim bine atât unde

46 Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 90.
47 Boicu L., Principatele Române în raporturile politice internaţionale (sec. al XVIII-lea), p. 18,
sursa: http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/B/BoicuLeonid-Principatele_romane.pdf
48 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 207.
se află dumnealui generalul Veterani, cât şi că deocamdată nu va veni aici. Aş dori deci
prieteneşti măriei voastre, ca măria voastră să-ţi nu-ţi pierzi degeaba aceste oşti, ci mai bine să
te întorci cu ele înapoi. În care privinţă fac atent creştineşte pe măria voastră, şi nu te aştepta
măria voastră ca aici să nu fie oşti tătăreşti. Mai amintesc măriei voastre că nu vei face cu
aceste hoarde nimic altceva, decât că vei da în robie pe sărmanii din această ţară, pentru care
ar trebui avut un respect creştinesc”49.
Într-o altă scrisoare, datând tot din 2 octombrie 1691, Constantin Cantemir se adresează
mai puţin intransigent şi pe un ton mai muabil decât în depeşa sus-menţionată, enumerând
motivele pentru care i-a refuzat protecţia regelui polonez şi asigurându-l că şi el doreşte
independenţa deplină a Ţării Moldovei: „Strădania măriei voastre în legătură cu eliberarea
acestei ţări vrednice de plâns de sub greul jug este cunoscută nouă tuturora, şi după cum măria
voastră ai avut totdeauna privirea părintească şi îndurătoare asupra tuturor acelora ce apelează
la protecţia măriei voastre, domnul meu milostiv. Şi aşa este, căci cine ar fi acela care nu şi-ar
dori libertatea? Totuşi spuneam înaltei înţelepciuni şi stăpâneştii atenţii a măriei voastre,
domnul meu milostiv, dificultatea noastră, că, afară de fiul, pe care-l am la Stambul (Istanbul –
n.n.), mi s-au luat prin firman doi fii şi întreaga casă, precum şi casele tuturor boierilor care se
află mai jos de Fălciu. În al doilea rând, toţi sărmanii cetăţeni (în sensul de locuitori ai „cetăţii”,
adică ai ţării – n.n.) ar trebui să cadă în robie. (...) Ar trebui să dau în robie atât pe copiii mei,
cât şi întreaga ţară. (...) Căci deşi milostivirea sa hanul nu este aici, dar oastea lui e toată, cu
calgai sultan, care, fiindcă n-are nicio tulburare din partea Moscovei, merge aici cu oastea
împotriva măriei voastre, cu alţi sultani, ceea ce înştiinţăm măriei voastre, după conştiinţa
noastră. Cad deci în faţa preastrălucitei maiestăţi a măriei voastre regeşti, cerşind creştineasca
milă şi îndurare a măriei voastre asupra acestei ţărişoare pe moarte. Măria voastră, ca un domn
înţelept, poate găsi mijloace înţelepte pentru recuperarea noastră, iar nu acest mijloc care arată
acestei ţărişoare pe faţă prăpădul şi ruina. Nu dori, măria voastră, să pierzi această ţărişoară,
căci dacă măria voastră vei ţine mai departe aici oştile sau vei lăsa garnizoane, de bună seamă
că va pieri, pentru că săbiile stăpânilor noştri atârnă asupra ei”50.
Din aceste două scrisori, aparent diametral opuse din cauza tonalităţii întrebuinţate, reiese
că domul moldovean încerca să cocheteze cu veleităţile regelui polonez, dovedind clarviziune,

49 Corfus I., op.cit, p. 330

50 Ibidem, p. 332.
dar şi o necontentenită smerenie în raport cu vecinul său mult mai puternic. Prin această
corespondenţă, Constantin Cantemir încerca să evite crearea unui „teatru de război” interminabil
pe teritoriul Ţării Moldovei, încercând să-l ademenească pe Ioan Sobiescki, propunându-i
amânarea planurilor sale anti-otomane pentru vremuri mai favorabile şi făcând aluzie la faptul că
Moldova ar urma şi i s-ar cuvine să se afle sub protectorat polonez. Într-un fel, pentru a
compensa amânarea, pe o perioadă nedeterminată, de altfel, a trecerii sub protectoratul polonez,
domnitorul îi furnizează informaţii lui Ioan al III-lea cu privire la planurile otomanilor de a
invada Regatul Poloniei.
Cât priveşte moldovenii polonofili, Constantin Cantemir, cu toate că se afişa ca un bun
creştin în raport cu regele polonez, împăciuitor şi gânditor la situaţia supuşilor săi, era cât se
poate de necruţător cu moldovenii care-şi trădau ţara. Executa fără milă pe cei prinşi în
podgheazurile polone; până şi pe mitropolitul Dosoftei, deşi fusese luat de Sobiescki de la Iaşi în
1686, „se mâniese pe-acel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhii”51. Cu şi mai mare
severitate erau trataţi moldovenii din detaşamentele polone, domnitorul poruncind ca aceştia
„tăiaţi în patru, să fie spânzuraţi pe la răspântii”52.
Pe plan internaţional, spre sfârşitul deceniului opt şi începutul celui de-al nouălea al sec.
XVII, putem consemna înaintarea eşalonată a habsburgilor în Ungaria şi Transilvania, pe când
polonezii încercaseră zadarnic să atace decisiv Poarta otomană între anii 1684-1691. Obiectivul
maximal al leşilor era să-l aducă pe Iacob Sobiescki, fiul cel mare al regelui, pe tronul Moldovei
şi chiar al Ţării Româneşti; plan sprijinit de regele Franţei, Ludovic al XIV-lea.53
Referitor la situaţia de la hotarul de est, în ianuarie 1692, sultanul Ahmed al II-lea, la
presupusa solicitare a unor boieri moldoveni, îl anunţă pe domnul Constantin Cantemir că a fost
trimisă scrisoare hanului Crimeii în problema încălcării hotarelor de către cazaci şi îi cere să
colaboreze cu hanul pentru a-i sili pe aceştia să respecte firmanul de întărire a autorităţii
domneşti asupra întregii ţări: „Boierii Moldovei făcând arzuhal la înalta mea Poartă, au
înştiinţat că: de câţiva ani, cazacul care este hatman al Ucrainei trecând fluviul Nistru în
această parte şi intrând în teritoriul Ţării Moldovei, s-a stabilit şi a pus cu sila stăpânire pe
satele şi morile şi ogoarele şi moşiile şi vetrele lor, care sânt proprietăţile acestora rămase de la
moşii şi strămoşii lor, şi a strâns lângă el supuşi ai Moldovei, zicând că aceştia ar fi cazaci.

51 Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 94.
52 Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 83
53 Ibidem, p. 87
Deoarece a săvârşit aceste fărădelegi, mai înainte de aceasta, în timpul răposatului şi iertatului
meu frate, sultanul Suleyman han – să-i fie ţărâna parfumată! – fusese emisă porunca ilustră şi
fusese desemnat un mubaşir, pentru ca pomenitul hatman să treacă în partea cealaltă a fluviului
Nistru şi să se stabilească într-un loc din afara pământurilor Moldovei...”54.
În martie 1692 sultanul Ahmed al II-lea emite o altă poruncă către mârzalele tătarilor din
Bugeac de a se pune, cu oştile lor, la dispoziţia kalgaiului Kîrîm Ghiray care, împreună cu
beilerbeiul Adanei, Mehmed paşa, are misiunea să apere Moldova împotriva unui eventual atac
polonez: „Deoarece, în prezent, necredinciosul polonez cel blestemat are intenţii rele faţă de
Ţara Moldovei, pentru înlăturarea stricăciunilor acestira a fost numit comandant cele ce este
nobil printre emirii emirilor, beilerbeiul de Adana, Mehmed – să-i dăinuie norocul! Pentru paza
şi apărarea acelei ţări, alături de sus-numitul beilerbei, a fost desemnat, împreună cu oastea
tătară care vânează duşmanul, şi cel ce este moştenitorul măreţilor sultani, Kîrîm Ghiray
sultan”55.
Încercând o recapitulare a celor mai importante realizări ale lui Constantin Cantemir pe
plan extern, nu putem neglija meritul său de a menţine statutul internaţional al Ţării Moldovei, în
pofida provocărilor şi a tentativelor de supunere deplină a ţării de către marile puteri. În relaţia
cu habsburgii s-a arătat destul de prudent, iar prevederile Tratatului secret semnat la Sibiu de
către reprezentanţii acestuia, demonstrează abilitatea domnitorului moldovean în a se asigura în
reciprocitatea onorării promisiunilor făcute. În raport cu polonezii, Cantemir fusese uneori
tranşant, alteori evaziv, aplicând cu măiestrie tactica victimizării, insistând asupra „nimicniciei
ţărişoarei” sale şi a faptului că avea un fecior lăsat ostatic la Constantinopol. În scrisorile
adresate regelui Ioan Sobiescki, domnul Moldovei îmbinase profesiunile de credinţă faţă de
Coroană cu pragmatismul afişat în calitatea sa de supus al Porţii, fără a părea insidios.
Finalmente, domnul Constantin Cantemir nu ar fi reuşit să se menţină la tron, în acele
condiţii vitrege, timp de aproape un deceniu, dacă nu ar fi obţinut şi menţinut încrederea
sultanilor şi a suitei lor.
La 26 mai / 4 iunie 1693, Ahmed al II-lea aduce la cunoştinţa boierilor Moldovei că
domnia ţării a fost încredinţată lui Constantin Duca, căruia trebuie să i se supună cu

54 Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984,
p. 407-408.
55 Ibidem, p. 412-413.
toţii.56 Aşadar, în scaunul Moldovei este numit fiul fostului domnitor Gheorghe Duca, care avea
doar 16-17 ani. Ascensiunea noului domn s-a putut realiza datorită sprijinului politic şi financiar
pe care i l-a acordat Constantin Brâncoveanu.57 Pentru a apropia şi mai mult Moldova de politica
sa, domnul muntean a pus la cale logodna şi ulterior nunta dintre tânărul domn şi fiica sa, Maria:
„Triimis-au Brâncovanul pe Mihai spătar şi cu alţi boieri ce să tâmplas-acolo pribegi, de s-au
dus la Poartă, di-au aşedzat logodna cu fiica Brâncovanului, anume Maria, cu Constantin,
ficiorul Ducăi-vodă”58.
Conform unor surse, înainte de a veni în ţară, Duca ar fi primit de la Constantinopol
instrucţiuni de a face tot posibilul de a media pacea dintre Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman.
Dar având în vedere că nici măcar diplomaţia franceză nu înregistra succese în tentativa de a
satisface pretenţiile anexioniste ale polonezilor, fără a periclita poziţiile otomane în sud-estul
Europei, cu atât mai mult se dovedise că încercările de împăciuire ale tânărului domnitor vor
suferi eşec.
Cu toate acestea, Constantin-vodă întreprinse măsuri de a păstra corespondenţa cu regele
polonez, fapt dovedit prin scrisoarea acestuia din 26 aprilie 1694, emisă la Iaşi, prin care domnul
moldovean îl roagă pe Sobiescki să oprească incursiunile de pradă ale armatelor sale: „(...)îmi
revine să mă plâng înaintea preastrălucitei maiestăţi a măriei voastre regeşti, domnului meu
milostiv, că detaşamentele de recunoaştere din ţările măriei voastre [au ajuns]deja în chip
duşmănos până la Iaşi. (...) Din ce pricină au năvălit asupra mea, nu ştiu”59.
Începutul sfârşitului primei domnii a lui Constantin Duca se va produce odată cu firmanul
sultanului Mustafa al II-lea din 15/24 aprilie 1694, prin care domnul Moldovei era însărcinat cu
paza transportului soldelor pentru trupele otomane din Cameniţa: „Datorită faptului că duşmanii
religiei care s-au adunat în noua cetate – pe care necredincioşii răufăcători au ridicat-o în
apropierea cetăţii Cameniţa – împresoară zi de zi cetatea [Cameniţa], de peste trei ani populaţia
islamică [de aici],nu are posibilitatea să ia din afară lemne pentru foc. (...) În afara nevoilor lor
de acest fel, zahereaua ca li se dădea în mod obişnuit din partea miriei, lună de lună, deşi
trebuia să fie de patruzeci şi două de mii cinci sute chile de Istanbul (ceea ce constituia 20 de
ocale sau cca 25,6 kg – n.n.), de patru ori s-au dat, cu măreţul firman, douăzeci şi cinci mii de

56 Ibidem, p. 418-419.
57 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 208-209
58 Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 111.
59 Corfus I., op.cit, p. 334.
chile. Dar, nici aceasta nu a ajuns la destinaţie în întregime. (...) Oştenii de la hotar fiind într-o
asemenea lipsă şi strâmtorare, din partea miriei fusese repartizată, pentru banii de solde, o
parte din giziaua Moldovei; dar, până în acest moment nu a sosit niciun ban al acestora şi
strângerea ei este, de asemenea, o treabă grea. Deşi oştenii menţionaţi se găsesc de atâţia ani în
nevoi şi în stare deplorabilă, totuşi, voievodul Moldovei a făcut arz şi înştiinţare neadevărată la
Înaltul Sfat, spunând că zahereaua şi soldele oştenilor de la Cameniţa, pe anul vechi şi pe cel
nou, au fost achitate în întregime. (...) În cazul în care vă daţi cuvântul şi vă luaţi angajamentul
de a plăti grabnic [această sumă], atunci situaţia voastră va fi considerată potrivită pentru
îndreptarea ţării”60.
După cum descrie cronicarul Neculce, „când fu al treile an al domniei lui, vinit-au
Daltaban sarascher-paşe de la Obluşiţă cu oaste la Ţuţora. Ş-au pornit zaharaoa din ţară şi o
dede pe mâna Ducăi-vodă să-o poarte de grijă, să-i triimiţă la Cameniţă, cu oastea lui şi cu un
soltan de tătari, precum purta mai înainte de grijă şi Cantemir-vodă. Deci Duca-vodă alesă
oaste şi triimisă cu zaharaoa, iar Daltaban să-ntoarsă iar la Obluşiţă înapoi. Şi cât zăbăvi la
Ţuţora, păn-a să porni zaharaoa, cinci, şesă dzile, i-au şi luat joimirii un haznătar limbă de la
Chipereşti mărgând la leşi. Şi-l dusăr-în Ţara Leşască. Deci hatmanii leşeşti şi repedzir-un
rămentar cu câtăva samă de oaste şi loviră zaharaoa lângă Nistru şi o spărsără şi o jăcuiră.
Dece Constantin-vodă şi cădzu în presus mare despre Daltaban sarascherul, şi să mâniè foarte
tare pe Constantin-vodă. Şi scrisă la Poartă rău de Constantin Duca-vodă, că nu este om harnic
la domnie, nice este cu dreptate Porţâi, că den chivernisala lui cea proastă au luat leşii
zaharaoa”61.
Aşadar, imaginea lui Constantin Duca a fost serios şifonată şi turcii nu au ezitat să trimită
la Iaşi un capugiu să ia banii birului şi în acelaşi timp să verifice activitatea domnului şi să-l
mazilească dacă va fi recunoscut „viclean”.62 Picătura care umpluse paharul răbdării Porţii fusese
eroarea comisă de tânărul domn moldovean de a-l ucide pe trimisul turc şi pe cel care-l găzduia:
„Capegi-başe, care mărsesă în Ieşi pentru banii birului şi pentru alte pricini, care m-au sus s-au
pomenit, şădè în gazdă în casăli ciobanului Constantin postelnicul. Ş-au zăbăvit mult în Ieşi. Să
miera cum a faci, că banii birului nu-i da Constantin-vodă, şi adevărul nu ştiè pentr-aceli pricini

60 Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984,
p. 430-432.
61 Neculce I., op.cit, p. 116.
62 Domnii Ţării Moldovei, Studii, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, Civitas, 2005, p. 210
de pâră ce-l pârâsă de la Cameniţă şi Daltaban sarascherul (...) Ce şi chemă pe cumnatu-său,
Costân hatmanul, şi feceră sfat numai amândoi şi alesără sfatul rău şi fără socoteală. Că
triimisă la Moisăiu sărdarul, la cetate la Neamţu, de-au vinit cu vro trei, patru sute de joimiri
într-o noapte, şi-n faptul dzuei au lovit pe capegi-başi, de i-au tăiat capul, ş-au prădat
chervăsăria turcească”63.
În încercarea de a-şi răscumpăra greşeala şi de a recâştiga bunăvoinţa sultanului,
Constantin Duca ordonă ostaşilor să atace garnizoanele poloneze de la cetatea Neamţ,
împiedicând astfel aprovizionarea trupelor polone. Despre aceasta ne mărturiseşte şi Daniil
Rupicki, în scrisoarea sa adresată lui Stanislav Iablonowski, castelanul Cracoviei, din 18
noiembrie 1695: „Milostivirea sa domnul(Constantin Duca – n.n.) nu vrea în niciun chip să
îngăduie să se transporte grâne la noi. Am trimis vreo cincisprezece care. Ne-a îngăduit să
cumpărăm. Când s-au întors, le-au reţinut pe toate la Piatra. Destul de neprietenoşi şi nu se
recunosc a fi doritori de graţia binefăcătorului meu (Ioan Sobiescki – n.n.). Precis, trebuie să-i
înspăimântăm, căci şi Iaşii îi înconjură cu îngrădituri. (...) Strângând oameni la grămadă, s-au
sfătuit între ei ca, în absenţa binefăcătorului meu, sultanul să stea cu tabără pe Moldova, între
Câmpulung şi Neamţ, li voiesc să ia Câmpulungul, Neamţul şi Hangul”64.
Toate încercările lui Constantin Duca de a-şi salva tronul s-au dovedit a fi tardive şi
zadarnice, astfel încât la 28 noiembrie / 7 decembrie este emis firmanul sultanului Mustafa al II-
lea, prin care domnul Moldovei este mazilit şi i se porunceşte să meargă cu întreaga familie la
Istanbul, pentru a locui în casa tatălui său.65
Despre prima domnie a lui Constantin Duca nu putem consemna decât tentativele sale
himere şi timorate de a se afirma pe plan regional, fapt irealizabil atât datorită influenţei şi
prezenţei ubicue a socrului său, domnul muntean, Constantin Brâncoveanu, cât şi a inexperienţei
sale în purta tratative şi a stabili un curs viabil politicii externe a Ţării Moldovei.
Antioh Cantemir fusese numit domn al Ţării Moldovei prin firmanul sultanului din 8/17
decembrie 1695: „fiind trimisă ilustra mea poruncă, fusese dat avertismentul meu împărătesc că,
până la sosirea – cu voia preaînaltului Allah – la reşedinţă a celui care acum este voievodul
Moldovei – pildă emirilor din naţia lui Iisus – voievodul Antioh, fiul lui Cantemir, este necesar şi

63 Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 118-119.
64 Corfus I, op.cit, p. 336.
65 Tahsin Gemil, op.cit, p. 433
important să se arate grija şi sârguinţa în treburile privind stăpânirea şi cârmuirea ţării
Moldovei, precum şi în cele referitoare la protecţia şi ocrotirea şi liniştea populaţiei ei”66.
Aşadar, la tronul Moldovei urcase feciorul mai mare al lui Constantin Cantemir, pe care
cronicarul Neculce îl descrie ca „om tânăr, ca de 20 de ani, om mare, cinteş, chipeş, la minte
aşedzat, giudecător drept. Nu era prè cărturar, numai nu era prostu. Menciuneli, tălpizicurile nu
le iubiè, la averi nu era lacom, obiceie noo nu priimiè să le facă prè peste samă, vânător şi
slujitor bun, după hirea tătâne-său”.67
Pe plan extern, noul domn a încercat să stabilească relaţii de bună vecinătate şi înţelegere.
Întâi de toate, îl trimite în solie pe Lupu Bogdan hatmanul la experimentatul domn muntean cu
scopul de a cere în căsătorie pe una dintr fiicele sale. Aparent binevoitor, Constantin
Brâncoveanu primeşte propunerea lui Antioh Cantemir cu condiţia să fie omorât Iordache Ruset
vistiernicul. În realitate, această condiţie nu fusese decât un pretext, deoarece Brâncoveanu nu
dorea să se înrudească cu Cantemireştii, pe care îi considera că sunt „de neam prost”68.
Aceasta fiind situaţia în raport cu Ţara Românească, Antioh Cantemir a înţeles că trebuie
să menţină încrederea Porţii şi să îndeplinească toate poruncile sultanului, pentru a-şi păstra
scaunul domnesc. Cea mai grea însărcinare o constituia motivul mazilirii predecesorului său şi,
anume, aprovizionarea trupelor otomane din cetatea Cameniţa. Domnul moldovean îi
încredinţare lui acelaşi Lupu Bogdan hatmanul (1696), apoi lui Moise serdarul (1697) aceasta
misiune dificilă, pentru ca, într-un final, el însuşi să ducă la bun sfârşit operaţiunea: „şi cum au
trecut Nistrul, cum au răpedzit înapoi la Poartă de-au făcut veste de-au băgat zaharao în
Cameniţă. Şi-ş făcu Ant(i)ohie-vodă de la Poartă mare cinste şi laudă pentru-aceasta”69.
Indubitabil, politica externă a domnului moldovean era în directă dependenţă de derularea
războiului antiotoman al Ligii Sfinte. Întrucât austriecii întâmpinau dificultăţi în Transilvania,
aceştia nu au mai intervenit din 1687 în spaţiul extracarpatic. Singurul stat membru al Ligii, care
se implica în Moldova, rămânea Regatul Poloniei. După mai multe campanii nereuşite, polonezii
trimiteau periodic doar detaşamente („podghiazuri”) pentru acapararea proviziilor din sudul ţării.
În acest sens, Antioh Cantemir s-a văzut nevoit să se adreseze noului rege, ducele Saxoniei,
August al II-lea, cu rugămintea ca acesta din urmă să înceteze incursiunile în Moldova, întrucât

66 Ibidem, p. 437
67 Neculce I., op.cit, p. 125
68 Uricariul A., Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 192
69 Neculce I., op.cit, p. 130
„stricau” ţara. În schimb, domnul se angaja „şi când s-a tâmpla să margă cembururi (pâlcuri de
ostaşi – n.n.) tătăreşti în sus, om faci şi noi ştire leşilor să se ferească”70.
Relaţiile cu noul rege al Poloniei plecau de la premisa că Moldova urma să treacă sub
suzeranitate polonă cu condiţia ca Bugeacul să fie realipit la principat. Acest deziderat era cât se
poate de iluzoriu, din moment ce August al II-lea nu dispunea de susţinerea permanentă a
cazacilor, iar tătarii deţineau controlul asupra stepelor din sudul Ţării Moldovei. Cu toate
acestea, solia trimisă de Antioh Cantemir în Polonia fusese primită corespunzător uzanţelor
timpurilor, August al II-lea asigurându-i pe trimişii lui Cantemir, Eni pârcălab şi Mihuleţ, că în
caz de victorie, Moldova urma să facă parte din Rzeczpospolita şi să obţină aceleaşi drepturi ca
şi Ducatul Lituanian.71
Pentru a nu depinde doar de promisiunea polonezilor, Antioh Cantemir trimite solie şi în
Rusia. În luna mai a anului 1698, la hatmanul ucrainean Mazepa soseşte trimisul domnului, Sava
Constantinov, cu rugămintea ca ţarul, atacând Bugeacul, să-l apere pe domnul moldovean de
năvălirea oştirilor poloneze.72
La acel moment, însă, nici polonezii şi nici ruşii nu intenţionau să întreprindă careva
operaţiuni militare la gurile Dunării, deoarece se purtau tratative cu otomanii, la 16/26 ianuarie
1699 fiind semnată Pacea de la Karlowitz. Conform păcii încheiate, între Polonia şi Poarta
Otomană, s-a ajuns la cedări teritoriale reciproce. Astfel, turcii cedau polonezilor Podolia şi
cetatea Cameniţa, în schimb Polonia se retrăgea definitiv din cetăţile şi mănăstirile din nordul
Moldovei. De asemenea, „tătarii din Bugeac, care în timpul războiului au părăsit locurile lor
permanente de trai şi s-au mutat pe teritoriile Moldovei, să părăsească aceste locuri, pe viitor să
trăiască în pace şi să nu facă niciun rău ţării”73.
Cât priveşte Casa de Austria, aceasta obţinuse de la otomani recunoaşterea sui generis a
principiului uti posidendi, conform cărora teritoriile ocupate de către habsburgici rămâneau în
posesia acestora.
Indubitabil, Ţara Moldovei s-a aflat, şi în această perioadă, în vremuri de restrişte, în care
hoardele tătare năvăleau în mod constant, iar trupele polono-căzăceşti şi otomane de multe ori îşi
stabiliseră „reşedinţa” pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru.

70 Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII), coord. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 103
71 Ibidem.
72 Ibidem, p. 104.
73 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Alcătuitor I. Eremia, Chişinău,
Universitas, 1992, p. 247
 La asediul Vienei din 1683 fusese tăiat „nodul gordian” al apariţiei pe scena balcanică a
unui nou actor – Casa de Austria. Iar Pacea de la Karlowitz (1699) nu fusese decât un răgaz
indispensabil pentru otomani, pentru a reuşi să se menţină influenţi în sud-estul Europei, în timp
ce pentru polonezi, acel Tratat a însemnat începutul sfârşitului ca putere regională.
În atare condiţii, Ţara Moldovei continua să fie o piesă importantă în jocul marilor puteri,
dar numai un pion pe tabla de şah a relaţiilor internaţionale. Agonia otomană avea să se răsfrângă
asupra celor două Principate Române prin introducerea sistemului turco-fanariot şi, ulterior, prin
pierderea definitivă a influenţei asupra lor.74

74 Ibidem