Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui 

Iancu Costin (cf. Vita Constantini Cantemyrii ar fi

avut origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu Costin a fost postelnic al doilea
sub Radu Mihnea și hatman sub domnitorii Alexandru Iliaș și Moise Movilă[6]; totodată a fost un
apropiat al domnului Miron Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe voievod la Țarigrad,
unde acesta fu ucis în 1633, din cauza pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a fost eliberat din
închisoare ca să înmormânteze trupul decapitat și a fost ispravnic pentru averea lăsată de
Barnovschi.[7]
Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la moartea sa în 1691.
În acest an[Când?] are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă și pe munteni și pe
moldoveni. Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă, vestește că oști cazace vin în
ajutorul leșilor. Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa află adevărul și pune gând rău domnului și
hatmanului. Moise Movilă vodă și Iancu Costin fug în Polonia împreună cu familiile.
Fostul hatman ia în arendă, în 1634, moșia Nowosilka Nowa, aproape de localitatea Bar din Polonia.
În anul 1638, Dieta polonă acordă, la recomandarea regelui, indigenatul polon lui Iancu Costin
- bărbat însemnat în Moldova și fiilor săi, pentru însemnatele servicii aduse Crăiei, între care la loc
de cinste se situează evitarea cuceririi de către Abaza Pașa și a cetății Camenița. De altfel, boierul
moldovean se arată destoinic și în treburi diplomatice, mediind între reprezentanții polonezi și cei
al Țarigradului, așa cum făcea și un frate al său, care locuia în Muntenia, de unde se presupune că
venise și familia Costineștilor. În anul 1647, tânărul Miron își începe studiile la colegiul iezuit de la
Bar și le continuă la cetatea Camenița, remarcându-se atât prin inteligență, cât și prin noblețea
trăsăturilor. Ca și Grigore Ureche, distinsul cărturar cunoaște profund valorile antichității, își
însușește, pe lângă polonă și rusă, limbile latină și greacă. Iubește istoria,
cunoaște retorică și poetică.
În 1650 moare Iancu Costin.[7]
Miron Costin s-a căsătorit cu Ileana Movilă (1633-1691), nepoată a domnitorului Simion Movilă.
Ca nobil polon, în 1651, Miron este înrolat în armată, în oastea regelui Ioan Cazimir, și luptă
împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnițki, răsculați contra polonilor, și a aliaților tătari ai acestora,
la Beresteciko, lângă cetatea Camenița, unde se retrăseseră elevii colegiului de la Bar.
În 1653, către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, Miron și frații săi revin în Moldova. Își începe
ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va elogia
în Letopisețul său, arătând: „Toma vornicul și Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut
cândva această țară sau de va mai avea”. Acum primește și prima misiune diplomatică, fiind trimis
la starostele Cameniței să obțină ajutor împotriva lui Gheorghe Ștefan, care amenință tronul șubrezit
al lui Vasile Lupu. Noul domnitor Gheorghe Ștefan îl numește sluger (boier care se ocupa de
aprovizionarea cu carne a Curții și a oștii), 1658 și îl trimite în misiune diplomatică în Țara
Românească, spre a negocia un pact antiotoman cu vodă Constantin Șerban Basarab. Urcă rapid
scara ierarhică, devenind paharnic, apoi pârcălab de Hotin (1660-1664) și participă în 1659 la
campania împotriva lui Rakoczi în Transilvania.
În 1661, domnitorul Istratie Dabija îl trimite în solie la Ioan Cazimir, regele Poloniei. În 1663 trece cu
oastea lui Dabija vodă prin Muntenia spre a lua parte la războiul turco-austriac și vede ruinele
podului lui Traian.
I se acordă, 1664, titlul de mare comis, în 1667, Iliaș Alexandru vodă îl înalță la rangul de vornic al
Țării de Sus, iar doi ani mai târziu, Gheorghe Duca vodă îl numește mare vornic al Țării de Jos, rang
acordat și lui Grigore Ureche.
Este trimis, 1671, de domnul Ștefan Petriceicu în solie la hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al
Poloniei), cu care Costin avea strânse relații.
În 1672 este perioada în care compune poemul filosofic Viiața lumii. Are loc vestita întâlnire
cu marele vizir Ahmed Köpröli care, după cucerirea Cameniței, îl întreabă pe marele vornic dacă
moldovenilor „Pare-le lor bine că au luat împărăția cetății Camenița, au ba?” Patriotul Miron Costin
răspunde lapidar, dar clar, cum consemnează Neculce: „Suntem noi moldovenii bucuroși să să
lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să să lățască.” Îl convinge
pe vizir să renunțe la intenția de a ierna oastea otomană în Moldova, „că-i țara săracă”. Începe
traducerea scrierii Origines et occasus Transsylvanorum (Lyon, 1667) a lui Laurențiu Toppeltin de
Mediaș.
În Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei îi sunt tipărite versurile despre originea
românilor și Apostroful.
Când Ioan al III-lea Sobieski este ales rege (1674), Dumitrașcu Cantacuzino, domnul Moldovei, îl
face mare logofăt. Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în Polonia. În vremea
domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul îl întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care
îndeplinise misiuni diplomatice în Franța, în Danemarca și în Rusia, aflat în drum spre Poartă, pentru
ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej se pare că i-a înmânat Cronica Țărilor Moldovei și
Munteniei (Cronica polonă), dedicată prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă
de epistolă, încearcă demonstrarea romanității poporului nostru și a latinității limbii, având drept
scop, nemărturisit direct, să-i determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul otoman.
Oferă astfel creștinității, înaintea Descrierii Moldovei a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre
istoria, geografia și organizarea politică a românilor.
Scrie „Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace ...” (1675), mult mai analitic decât acela
al lui Ureche, pe care îl continuă. Lucrarea se remarcă prin simțul de observație bine dezvoltat,
preferința pentru anecdotă, gradarea intensității acțiunii, toate acestea contribuind la o varietate
stilistică pregnantă.[8]
Miron Costin îi cere, în 1680, lui Sobieski să se ridice la luptă împotriva turcilor. La izbucnirea
războiului între creștini și turci, cu prilejul asediului Vienei din 1683, logofătul se află în tabăra
otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în aceasta începutul declinului Imperiului
Otoman. La întoarcerea de la Viena, Duca vodă și boierii săi sunt luați prizonieri de leși, dar
cărturarul se bucură de protecția regelui care îi pune la dispoziție unul dintre castelele sale de lângă
orașul Stryi, unde Miron Costin rămâne aproape doi ani și desfășoară o activitate cărturărească. În
1684, boierii pribegiți în Polonia îi cer regelui Sobieski, printr-un memoriu redactat de diplomatul
Costin să elibereze Moldova de sub turci și să le garanteze drepturi similare celor ale șleahticilor,
limitând despotismul domnilor moldavi. Tot din acest an datează „Istoria în versuri polone despre
Țara Moldovei și Munteniei (Poema polonă)”, amplă scriere având 750 de versuri pe care o dedică
binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-lea. Este o operă artistică, având drept model
poemele poloneze ale vremii, și drept scop obținerea sprijinului în luptă împotriva turcilor. Dă
explicații cu parfum de legendă stemelor, recurge la ficțiune, îmbină narațiunea cu descrierea - de o
mare frumusețe - a minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă aeriană parcă, anticipându-l
pe Nicolae Bălcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta imagine a Ardealului. Fratele său Velicico,
revenit mai devreme în Moldova, îi transmite, în 1685, invitația domnului Constantin Cantemir de a
se întoarce în țară. Știindu-l prieten cu polonezii, vodă îl numește staroste de Putna, cât mai departe
de granița Crăiei. Este în foarte bune relații cu bătrânul oștean neștiutor de carte, ajuns conducător
al țării prin voia boierilor.
În 1686 are loc o nouă luptă cu turcii a lui Sobieski, moldovenii aflându-se în tabăra otomană. Acum
are loc confruntarea regelui Poloniei cu plăieșii de la cetatea Neamțu, descrisă de Negruzzi în schița
sa istorică "Sobieski și românii". Din această perioadă datează capodopera sa, „De neamul
moldovenilor”.
Relațiile cu influențabilul domn Constantin Cantemir se deteriorează. Marele cărturar cade victimă,
în 1691, intrigilor celor care-l manevrau pe vodă și sfârșește sub securea călăului în apropiere de
Roman, fără a se putea dezvinovăți. Evenimentul este relatat diferit în Vita Constantini
Cantemyrii, Dimitrie Cantemir luând apărarea părintelui său și acuzându-i pe Costinești de complot.
Mai obiectivul Ion Neculce: "Dece Cantemir-vodă, cum au înțeles acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a
boierilor, au și răpedzit într-o noapte boierinași d-è lui și slujitori, să-i prindză pe toți pe aciie. Dece
unii au scăpat în Țara Muntenească, iar pe carei i-au prinsu i-au adus la Ieși. Și pe Velicico vornicul,
după ce l-au adus la Ieși, era zavistie mai mare despre Cupărești, împungându-să cu horba mai
denainte vremi. Și avè și sâială de dânsul, căce era mai om decât toți. Atunce în grabă Cantemir-
vodă: "De vreme că te-i grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu. Păzește de-l omoară, că d-è scapă viu,
mâne, poimâne el ne omoară pe toți." Și el încă îndat-au ascultat și l-au scos noaptea de i-au tăiat
capul denaintea porțâi. Pentru bineli ce-au dat știre Velicico lui Iordachi visternicul, de-au fugit când
vrè să-l omoare Cantemir-vodă, acum i-au mulțămit și Iordachi visternicul într-acest chip, ca un grec.
Și aflară c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde și pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori
vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău și de tine și de noi. Deci Cantemir-vodă
nu ș-au socotitu viiața lui, că era trecut cu bătrânețeli, om de 70 de ai, de numai cât nu-i sosâsă
ceasul și lui, ce s-au potrivit neprietinilor și nu ș-au cruțat sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe
Macrei, vătavul de păhărnicei, cu slujitori din Roman de l-au luat de-acolo, de la casa lui de la
Bărboși, de l-au dus păn-în Roman, și i-au tăiat capul. Și când l-au găsit Macrei acolo la Bărboși,
atunce-i murisă și giupâneasa. Și nemic nu știè ceilalți boieri de sfat. Că el pornisă atunce pe un
ficior a lui, pe Neculaiu, să iè fata Ducăi-vodă de Țarigrad și să gătasă și cu celalalt să iè fata lui
Cantemir-vodă să s-încuscredze, și nici cu gândul nu gândiè că i-a vini o furtună ca acie. Dzisu-i-au
slujitorii, cându l-au găsit la Bărboși, să fugă, că nu-i departe, în Neamțu, iar el n-au priimitu, știindu-
să drept. Gândiè că l-or duce la leș și s-a îndrepta, iar după ce i-au vinit Macrei, și viind zapciu după
zapciu să piară, nu l-au mai îngăduid ș-au pus de l-au tăiat în Roman. Și mult s-au rugat lui Macrei
să-i ducă păn-în Ieși, iar Macrei, ca un om rău și de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul stăpânu-său
și s-au grăbit de l-au omorât. Că de l-ar hi dus în Ieși, poate s-ar hi îndreptat și n-ar hi perit. Că multe
slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu se grăbescu și ferescu pe stăpâni de păcat, și pe urmă cad
la laudă și despre stăpân, și despre oameni, și despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind
de neam, n-au socotitu. Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe ori plângè
între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat. Că, după ei, n-au
trăit un an nice Cantemir-vodă ș-au murit."