NECULCE, Ion (c. 1672–1745, Prigoreni, azi Ion Neculce, j. Iaşi), cronicar.

Tatăl său se
înrudea prin alianță cu Vasile Lupu și provenea dintr-o familie cu rădăcini grecești sau
macedo-române din Balcani, care se stabilise în Țara Românească și se strămutase în secolul
al XVII-lea în Moldova. Frate vitreg cu Stamate postelnicul, acesta primește o modestă slujbă
de vistier. Documentele demonstrează că avea o stare materiale relativ bună (explicabilă și
prin activitatea lui negustorească), figurând în calitate de cumpărător al unor proprietăți în
ținuturile Iașilor, Tecucilor și Bacăului, pe care le pierde ulterior. Mama cronicarului, Catinca
Cantacuzino, era a treia fiică a lui Iordache Cantacuzino, mare vistiernic, din celebra familie a
împăraților bizantini. Cum zestrea mamei a fost foarte mare, starea materială a familiei se
stabilizează. E de remarcat înrudirea cronicarului cu spița atât de extinsă a Cantacuzineștilor,
față de care va manifesta însă o atitudine de totală respingere. Tatăl moare când fiul avea în
jur de șase ani și este înmormântat, cel mai probabil, în biserica familiei din Prigoreni, de
vreme ce figurează în pomelnice și la mai bine de un secol de la deces. În scurt timp, mama se
recăsătorește cu Enache grămăticul, cu care mai are două fete, Maria și Sanda. Dintr-o
scrisoare târzie a cronicarului deducem că acesta a crescut în casa de la Blăgești, lângă
Pașcani, a bunicii dinspre mamă, Alexandrina Cantacuzino, unde se pare că începe și
instrucția pentru cariera de slujbaș pe lângă curtea domnească, având acces la o bibliotecă
consistentă. Între 1686 și 1690 se află în pribegie la București, unde fuge din calea expediției
lui Jan Sobiescki spre Dunăre. Acum află despre moartea domniței Ruxandra, fiica lui Vasile
Lupu și rudă apropiată și mai ales despre uciderea lui Enache grămăticul. Adăpostit, după
toate aparențele, în casele lui Constantin Cantacuzino, cu care erau înrudiți prin familia
mamei, are prilejul de a asista la foarte multe dintre intrigile politice din Țara Românească,
care au dus la moartea lui Șerban Cantacuzino și la asuprirea familiei acestuia de către
Constantin Brâncoveanu. Familia se reîntoarce în Moldova în 1690 și se stabilește la
Prigoreni. În aprilie 1693 este numit, sub domnia lui Constantin Duca, postelnicel. În 1699,
sub Antioh Cantemir, devine, după propriile însemnări din letopiseț, „vătav de aprozi”, o
slujbă cu responsabilități financiare, ceea ce înseamnă că se bucura de încrederea
domnitorului. În martie 1700 este numit mare agă, comandând oștile pedestre ale domnului.
În 1701 se căsătorește cu Maria, fiica hatmanului Lupu Bogdan, cumnat al Cantemireștilor,
înmulțindu-și astfel proprietățile. O vreme este mazil și se ocupă de viața de familie. Nici
măcar Mihail Racoviță, vărul său, nu îl aduce la curte. În 1704 îi moare mama, Catrina. În toți
acești ani numele îi apare în tot felul de acte privitoare la propritățile sale, pe care și le disputa
cu diverse neamuri. În februarie 1705 pleacă la Constantinopl, la îndemnul influentului său
socru, Lupu Bogdan, pentru a sprijini pe lângă Înalta Poartă revenirea la domnie a lui Antioh
Cantemir. În mai 1705, își primește răsplata, fiind numit mare sulger, a șasea demnitate din
divan. Profită de putere și de veniturile pe care noul rang i le aduce și își extinde proprietățile.
În ianuarie 1706, după moartea hatmanului Lupu Bogdan, este numit mare spătar, având
atribuții judecătorești. La începutul lui 1706, participă ca delegat al domnului la nunta lui
Constanin Brâncoveanu, fiul cel mai mare al domnitorului muntean, cu Anița, fiica stolnicului
moldovean Ion Balș. Când Antioh pleacă, în primăvara anului 1707, la Tighina ca să
controleze lucrările la cetate, cronicarul este lăsat caimacam, adică locțiitor ale domnitorului,
alături de Ilie Cantacuzino, și Ilie Catargiul. În urma mazilirii lui Antioh Cantemir, se
refugiază în Polonia Revenit din pribegie în 1708, nu mai ocupă nici o poziție privilegiată la
curte, nici sub Mihai Racoviță, nici sub Nicolae Mavrocordat. Abia în decembrie 1710, odată
cu venirea pe tron a lui Dimitrie Cantemir, este numit, din nou, mare spătar, devenind omul de
încredere al domnului, după cum nu ezită să consemneze: „Iar mai de credință și mai ales
toate trebile domniei era după mine Ioan Niculce vel spătar.” Este numit ulterior hatman,
primind, deci, comanda întregii armate. În această calitate asistă la întâlnirile lui Cantemir cu
țarul Petru cel Mare, care vor duce la bătălia de la Stănilești din 8-11 iulie 1711, încheiată cu
victoria turcilor. Neculce este în miezul istoriei pe care o va relata ulterior, fiind martorul cel
mai aplicat al acesteia. În urma înfrângerii, este nevoit să își urmeze domnul în exil, la Kiev și
apoi la Harkov. În 1712, refuză împroprietărirea pe care țarul o acorda tuturor boierilor
moldoveni, ceea ce a dus la o încordare a relațiilor cu Dimitrie Cantemir. Pornește în pribegie,
stabilindu-se, în 1713, la Soltanov, în Polonia, aproape de hotarul cu Moldova, unde va
aștepta iertarea din partea turcilor. Acum scrie o parte a letopisețului și O samă de cuvinte. Își
tot mută reședința, dar rămâne în apropierea hotarului, până în 1720, când, la 1 iulie, reușește
să revină în patrie după nouă ani de exil și pribegie. Începe demersurile pentru a-și recâștiga
proprietățile, intrate în posesia unor boieri aflați pe val. Întreaga sa activitate este consacrată
recuperării averii. Treptat, se reabilitează, iar documentele rămase indică procese repetate și
dramatice, în care Neculce a avut pledoarii fulminante. Abia la începutul anului 1731 mai
ocupă o funcție foarte importantă la curtea lui Grigore Ghica, fiind numit vornic de Țara de
Sus. Din 1733 însă dă în primire dregătoria, fiind ulterior mazil, ocupându-se de moșiile sale
și mai ales redactându-și cronica. Își trăiește ultimii ani la moșia de la Prigoreni, unde moare
în 1745 și este înmormântat lângă biserica satului, alături de părinți și de soție.
În predoslovie, N. se referă explicit la înaintașii lui cronicari, intrând în polemică
deschisă cu interpolatorii cronicii lui Ureche, pe care îi acuză că „au defăimat pre moldoveni,
scriind că sunt din tâlhari”, Acest patriotism va marca întregul letopiseț, dând naștere nu o
dată unor răbufniri xenofobe care nu sunt decât semnul frustrărilor boierului pământean care
își vede drepturile și avantajele uzurpate de noua protipendadă grecească, aflată în stadiu de
cristalizare. Spre deosebire de Ureche sau Costin, autorul nu a avut nevoie pentru ultima parte
a cronicii sale de nici un alt izvod, „ce au scris sângur, dintru a sa știință, cât s-au tâmplat de
au fost în viiața sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citiască și să scrie, că au fost scrisă în
inima sa.” Prin urmare, cronicarul este profund implicat în istoria pe care o narează, motivația
sa este una de datorie morală față de urmași, care se vor putea cizela și orienta parcurgând
faptele strămoșilor („cu cât vă viți îndemna a ceti pre acest letopisățu mai mult, cu atâta veți
ști a vă feri de primejdii și veți fi în stare a da răspunsuri la sfaturi, ori de taină, ori de oștire,
ori de voroave, la domni și la noroade de cinste”), dar și subiectivă, de construire a imaginii
sale și a aliaților săi în fața posterității. Dintre tote cronicile moldovene, a lui N. este de
departe cea mai impregantă de personalitatea tumultoasă, de temperamentul surescitat,
irascibil al autorului. Ceea ce, în plan literar, reprezintă un mare câștig. Înaintea cronicii
autorul atașează o culegere de 50 de legende, intitulate O samă de cuvinte, pe care le-a strîns
la un loc pentru că, deși nelegitimate de cronici, ele par a spune adevărul despre trecutul eroic
al țării. Cele mai multe au în centru figura lui Ștefan cel Mare și au alimetat literatura
pașoptiștilor (cea referitoare la Dumbrava Roșie, cea despre altarul mânăstirii Putna sau aceea
referitoare la „muma lui Ștefan cel Mare”), altele unor domnitori precum Petru Rareș,
Barnovschi vodă, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan ș.a. Una dintre ele reprezintă cea dintâi
schiță biografică dedicată lui Nicolae Milescu spătarul. I-a fost dat lui N. să traverseze o
istorie sincopată, instabilă, cu foarte multe schimbări de domni și cu o situație mereu incertă a
țării pe care, în mod evident, o iubește cu patimă. Referirile lui la „sărmana țară a Moldovii”
sunt dese și comise cu un patos netrucat. Fiind foarte aproape de evenimente, autorul oferă
multe detalii concrete, ceea ce imprimă narațiunii o forță de evocare specială. În plus, pentru
istoricul vieții private, al metalităților, letopisețul lui N. este, prin indiscreția sa, prin gustul
pentru pitoresc, pentru amănuntul fistichiu, ieșit din comun, o mină de aur. Autorul excelează
în portretistică; figurile lui sunt vii, oameni reali, cu metehne, cu defecte și năravuri îngroșate
abil de cronicar, care își atinge potențialul creator în special în registrul caricaturii și al
grotescului. Memorabil este portretul lui Dumitrașco-vodă Cantacuzino, pe care autorul îl
detestă vizibil, laolaltă cu toți boierii pământeni. Evocarea figurii bătrânului domn nu reține
nici un detaliu favorabil și nu iartă nici un păcat. Dacă narațiunea este cel mai adesea simplă,
când nu simplistă, în orice caz, spontană, portretele sunt episoade studiate, montate în chip de
concluzii ale capitolelor alocate cutărui domn trecător. „Dumitrașcu vodă era un om bătrân,
grec țărigrădean de neamul lui, de Catacozoneștii. Și mai nainte vreme fusesă visternic mare
și-n Țara Muntenească, la Gligori vodă. Și era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor,
geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. Și dup-acestea, după toate, era bătrân și curvar.
Doamna lui era la Țarigrad, iar el aice își luasă o fată a unei rachierițe de pe Podul Vechiu,
anume Arhipoaia, care o chema Anița, țiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea, de-
o țina în brați, de-o săruta și o purta cu sălbi de galbeni și cu haine de șahmarand, cu șlic de
sobol și cu multe odoară înpodobită. Și era tânără și frumoasă și plină de suleiman, ca o fată
de rachieriță. Și o triimitè cu carăta domnească, cu siimeni și cu vornici și cu comiși dzuoa
amiadzidzea mari pe uleți, la feridiu și pe la mănăstiri și pe la vii, în prinblări. Și făcè și pe
boieri de-ș triimitè giupânesăle cu dânsa. Și după ce viniè de la primblări, triimitè
giupânesilor daruri, canavețe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în
primblare. Și după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ș-au dus-o în Țarigrad cu dânsul ș-au
măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec.” Portretul nu se încheie după epuizarea muniției,
căci N. știe că e important, în pragmatica povestirii, să plaseze morala la final. Pentru a crea
un efect absolut, marchează climaxul prin detalii grosiere, care țin de intimitatea domnitorului
(ceea ce trădează și mentalitatea cronicarului!), urmate imediat de tonul patetic, abil
dramatizat, care ar trebui să îi asigure complicitatea cititorului: „Căutați, frați, iubiți cetitori,
de videți ce iaste omeniè și curviè grecească! Că el, de bătrân, dinți în gură n-avè. Dimineața
îi încliè de-i punea în gură, iar sara îi descliè cu încrop și-i puna pe masă. Carne în toate
posturile cu turcii depreună mânca. Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni
c-aceștia ai avut! Ce sorți de viiață ț-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare
mirare este, cu atătea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pănă astădzi în tine, Moldovă!”
Construcția este însă mai amplă, iar portretul domnitorului reprezintă numai un element al ei.
Boierul pământean detestă sincer toți țarigrădenii, grecii care vin, pradă tot ce se poate prăda,
pun biruri noi, fac avere și apoi sunt maziliți și iar vin pe tron, fără a fi legați cu nimic de
soarta țării. Adevărul este că istoria pe care o trăiește N. este una accidentată, alcătuită dintr-
un șir de comploturi, trădări, intrigi la Înalta Poartă, care au ca efect o succedare rapidă a
domniilor și o stare cumplită, marcată de foamete, bejenii, ciumă și tot felul de nenorociri, pe
care cronicarul nu pregetă să le detalize și să le deplângă. Deși foarte scurtă (numai 11 luni),
domnia lui Dimitrie Cantemir ocupă partea cea mai amplă din letopiseț, pentru că ea a
reprezentat un punct de cotitură în istoria Moldovei. Dar poate și pentru că sfârșitul ei a
marcat decisiv și istoria personală a autorului, obligându-l la nu mai puțin de nouă ani de exil.
În orice caz, este exact momentul în care influența dregătorului N. a atins cota maximă. De
aceea, simte nevoia nu doar să relateze evenimentele, ci și să se justifice, să își creeze o
imagine pozitivă. Cronica părăsește registrul prudent al evocării și al efortului de obiectivare
și își asumă subiectivitatea accentuată, apropiindu-se de autobiografie: cronicarul reconstituie
o istorie în centrul căreia se află, a cărei figură tuteleră se consideră. La un moment dat, curmă
narațiunea într-un moment tensionat și inserează în text un discurs al dezvinovățirii: „Atunce
am știut și eu c-au fostu scris să vie moscalii; că eu tot gândiem că om purcede în gios spre
Huși, precum sfătuisem. Iar dac-am înțeles c-au sosit moscalii, mult m-am mirat și am dzis lui
vodă să scrie, să să întoarcă moscalii înapoi, și să mergem, precum scrie veziriul, să prindem
pre Brâncovanul, să să lasă de moscali, că poate să-i bată turcii, și tătarâi or robi țara. Puiu pre
Dumnedzeu martur că așea i-am dzis, și tare am stătut, că doar l-oi întoarce, și n-am putut.
(...) Măcar că mulți dzic că eu l-am îndemnat să să închine la moscali, dar grăiescu cu năpaste
și ca niște oameni ce nu pricep și nu știu. Că atunce era toți creștinii bucuroși moscalilor, nu
numai eu, că scriia alții mai-nainte de chiema pre moscali, mai-nainte de Dumitrașco-vodă:
muntenii, sârbii, moldovenii, cu câți ani mai-nainte! Numai pizmașii zavistnici scorniia asupra
mea ocară, și oamenii cei proști și neprieteni și cei nepricepuți credea așa.” Orgolios, N. ține
să iasă curat din întreaga afacere, neezitând, de câte ori are ocazia, să se propună drept model.
Cronicarul nu se mai mulțumește să relateze evenimentele cele mai importante, ci își spune
apăsat punctul de vedere. Nu are fire de moralist, precum Miron Costin, ci sancționează
neajunsurile direct, tăios, nu o dată vehement, în termeni chiar brutali. Nu își ascunde
malițiozitatea sau satisfacția atunci când anumiți rivali pățesc ceva („Acest fel de zeefet
frumos i-au făcut”), nu își ține în frâu ironia. Prezența sa este mereu vizibilă în modul în care
regizează textul, în care își orientează cititorul, apelând nu o dată la empatia acestuia. Toate
aceste trădări ale principiilor de imparțialitate presupuse de textul letopisețului fac din N. cel
mai scriitor dintre cronicari. De aceea, el va deveni, după editarea corpusului istoric al țărilor
române, cel mai frecventat dintre cronicarii români. Odată cu programul „Daciei literare” din
1840, prin care Kogălniceanu orienta literatura națională către trecut, letopisețul său a a
devenit una dintre sursele esențiale ale literaturii de secol al XIX-lea: nu numai pașoptiștii
(Alecsandri, Bolintineanu) l-au rescris ficțional producând poeme care au stat la temelia
mitologiei naționale), ci și Eminescu, în Umbra lui Istrate Dabija-voievod. Tipul de povestire
spontană, cu ample inserții orale, pe care îl practică Ion Creangă își are în N. un înaintaș. Nu o
dată, Sadoveanu l-a numărat pe cronicar printre modelele sale esențiale, preluând de la el nu
doar subiecte, decupând scene și personaje istorice (ca în Zodia Cancerului sau vremea Ducăi
Vodă), ci și strategii narative și stilistice. În Hronicul Măscăriciului Vălătuc, Al.O.
Teodoreanu pastișează respectuos cronica lui N. În plus, boierimea moldoveană s-a
recunoscut adesea în textul său, de unde a cules nu numai informații despre strămoși, ci a și
aderat la atitudinile tranșante ale cronicarului. În prima sa carte de memorii, Ce am auzit de la
alții (1922), Radu Rosetti își întemeiază multe dintre reconstituirile istoriei familei sale
apelând la „Neculcea”, sursă de bază a interesului genealogic al boierimii moldave. Nu
întâmplător, Buletinul Muzeului Municipal din Iaşi, înființat în 1922 de Gheorghe Ghibănescu
și continuat până în 1933, s-a numit „Ion Neculce”. Dintre toți cronicarii români, N. pare a
avea posteritatea cea mai generoasă.

Cugetarea ascuţită şi puţintel sceptică pe care o găsim în proverbe, expresia colorată şi

plastică, alternanţa de zâmbet şi tristeţă, tot sufletul poporului, variat ca o primăvară de la
noi, le găsim în cel dintăi povestitor artist al nostru, Ion Neculce – care nu e un mare
cărturar, cum au fost Costineştii, şi care vorbeşte ca un răzăş sfătos de odinioară. Năcazurile
săracei Moldove Neculce le-a avut scrise în inima lui, cum spune însuşi. În marginile limbii
simple și înțelepte, a adunat cronica lui comori de frumuseți artistice. Letopisețul său mi-i
carte de căpătâi – și de câte ori îl deschid mi se umple sufletul de plăceri rare.
MIHAIL SADOVEANU

Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. Într-
adevăr, dacă ne-am închipui pe Creangă trăind în veacul al XVIII-lea, el ar fi trebuit să scrie
ca Neculce, precum Neculce în epoca eminesciană, nemaifiind acum boierii la cârmă, şi-ar fi
scris istoria vieţii. În Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură
de târgoveţ şi de înţelepciune ţărănească.
G. CĂLINESCU

Neculce abdică de la maniera moralei prin parabole și dictoane, preferată de Costin. Încât
mustrării subțiri îi ia locul invectiva. De altfel, cronicarul nu mai ține la didactica povestirii
sale, precum predecesorii. Opinia, pretutindeni prezentă, e comunicată frust, neiertător.
Nimic nu amână aflarea atitudinii naratorului, cugetarea nu e stilul gândirii sale. Faptele
imorale primesc o tăioasă sancțiune ironică. Ironia de tip popular este facultatea dominantă
a spiritului său și, prin urmare, nota distinctivă a stilului. Neculce înviorează seria narativă a
cronicarilor cu povestirea de factură ironică.
ELVIRA SOROHAN

SCRIERI: Leatopiseţul Ţării Moldovii de la Dabija v.v. până la domnia lui Ioan
Mavrocordat v.v. (1662–1743). Cuprinzând şi o samă de cuvinte, în Letopisiţile Ţării
Moldovii, II, ed. pref. M. Kogălniceanu, Iaşi, 1845, 193–464; Letopiseţul Ţării Moldovei şi O
samă de cuvinte, îngr. şi introd. Iorgu Iordan, Bucureşti, 1955; Cronica lui Ion Neculce
copiată de Ioasaf Luca. Manuscrisul „Mihail”, ed. şi pref. Zamfira Mihail şi Paul Mihail,
cuvânt înainte Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1980; Opere, ed. şi introd. Gabriel Ştrempel,
Bucureşti, 1982; Marii cronicari ai Moldovei, ed. și pref. Gabriel Ștrempel, București, 2003,
809-1199.
Repere bibliografice: Vasile Cireş, Studii, Iaşi, 1899, 21–123; Iorga, Ist. lit., II, 269–309;
Iulian Marinescu, Documente relative la Ioan Neculce, „Buletinul Comisiunii Istorice a
României”, 1925, IV, 1928; Sadoveanu, Opere, XIX, 472–498; Călinescu, Ist. lit. (1941), 28–
30; Cartojan, Ist. lit., III (1945), 189–197; Ciobanu, Ist. lit. (1989), 290–306; Ist. lit., I, 596–
619; Cioculescu, Varietăţi, 70–92; Dumitru Velciu, Ion Neculce, Bucureşti, 1968; Rosetti–
Cazacu–Onu, Ist. lb. lit., I, 274–302; Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii
române vechi. Cu aplicaţie la cronicarii moldoveni, Bucureşti, 1973, 249–281, 342–363,
passim; Valeriu Cristea, Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, 1974; Curticăpeanu,
Orizonturile, 72–122; Rotaru, Valori, I, 193–273; Dicţ. lit. 1900, 611–614; Petrescu,
Configuraţii, 74–85; Sorohan, Introducere, 216–255; Mazilu, Noi, 61–69, 193–195, 203–205;
Dicţ. analitic, II, 368–370, III, 246–248; Ștefan S. Gorovei, Ion Neculce și tradițiile Putnei,
„Analele Putnei”, 2005, 2; Manolescu, Istoria, 66–71; Dicţ. esenţial, 554–558; Răzvan
Voncu, Labirintul mărturisirii. Strategii autoreferențiale în literatura română veche,
București, 2012, 98-104.

Bogdan CREȚU