“Alexandru Lăpușneanul”

de Costache Negruzzi

Nuvela istorică este o specie literară care aparține genului epic, pornește de la fapte
autentice, atestate de documentele vremii, având ca surse de inspirație, anumite
evenimente istorice, existente în cronici sau letopisețe.

Caracteristici:

 nu respectă cu exactitate ordinea și autenticitatea evenimentelor;

 creează situații sau personaje noi;
 se realizează culoarea epocii utilizând arhaisme, descriind obiceiuri, evidențiind
vestimentația;
 în perioada pre-romantismului și a romantismului;
 se bazează pe adevăr istoric și anumite legende.

~Apariție~
A apărut în primul număr al revistei “Dacia literară” la 30 ianuarie 1840 și respectă cu
strictețe dezideratele lui Mihail Kogălniceanu, inspirându-se din istoria națională și
dobândind o notă de originalitate.

~Izvoare istorice~
Izvoarele istorice ale acestei scrieri se află în cronic, mai exact, în cele două materiale
de referință, “Letopisețul Țării Moldovei”, în care consemnează despre domnitor
Grigore Ureche și Miron Costin, și “O samă de cuvinte” a lui Ioan Neculce.

Costache Negruzzi preia din aceste lucrări informații semnificative legate de cea de-a
doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569) și, pornind de la aceste date,
elaborează o creație literară originală, cu subiect de roman.

~Încadrarea în epocă~
Costache Negruzzi face parte din perioada pașoptistă, remarcându-se prin
capodopera sa, prima nuvelă istorică “Alexandru Lăpușneanul”, apreciată atât pentru
temele elaborate, cât și pentru calitățile artistice deosebite.

~Încadrarea în specia literară~

“Alexandru Lăpușneanul” se încadrează în specia literară menționată, fiind produsul
unei literaturi pre-romantice, românești, atât prin tema ei, cât și prin construcția
personajelor.

Influența clasică este evidentă în ceea ce privește rigurozitatea compozițională de

care dă dovadă textul citat.

În manieră realistă, este bine evidențiată psihologia personajului colectiv, mulțimea,

care gândește și acționează ca un singur individ.

~Titlul~
Titlul situează în centrul narațiunii personajul care polarizează atât interesul epic, cât
și mesajul operei, un erou literar prezentat într-o manieră riguroasă de o mare forță
sugestivă.

Forma articulată a numelui “Lăpușneanul” dă culoare epocii, fiind considerat un

arhaism morfologic.

~Tema~
Opera citată are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală, mai exact, în
Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea.

Evocarea artistică a celei de-a doua domni a lui Alexandru Lăpușneanu evidențiază
lupta pentru impunerea puterii domnești și consecințele deținerii acestei puteri de
către un domnitor crud și tiran.

Timpul și spațiul sunt bine precizate, ceea ce conferă un caracter verosimil scrierii.
 ~Perspectiva narativă~
Scrierea se remarcă prin obiectivitate, naratorul este omniscient și prezintă
întâmplările într-o manieră sobră, detașată, utilizând verbe la persoana a III-a.

Se pot remarca și mărci ale subiectivității prin identificarea epitetelor de

caracterizare: “mișelul boier”, “urâtul caracter”, “mârșavul curtean”.

Narațiunea se desfășoară linear prin înlănțuirea secvențelor narative în ordine

cronologică.

Predomină dialogul ca nod de expunere, având rolul de a dramatiza narațiunea,

oferind, în mod indirect, informații semnificative, legate de personajele textului.

Narațiunea și descrierea au o pondere redusă, deoarece se remarcă relatarea

faptelor, realizate de către domnitor, de la venirea sa la domnie, precum și pasaje
descriptive, prin care se individualizează personajele, oferind, astfel, cititorului
informații suplimentare despre vestimentația acestora sau despre precizarea unor
locații exacte, precum Cetatea Hotinului.

~Structură și compoziție~
Din punct de vedere compozițional, nuvela are patru capitole care corespund
momentelor subiectului, fiecare având câte un motto semnificativ: “Dacă voi nu mă
vreți, io vă vreu”, “Ai să dai samă, Doamnă”, “Capul lui Moțoc vrem” și “De mă voi
scula, pre mulți am să popesc și eu”.

~Relație incipit-final~
Incipitul și finalul sunt succinte, prezentate într-o manieră destul de apropiată de cea
a cronicarilor.

Scrierea debutează cu informații legate de contextul politic, context ce prefațează

întoarcerea lui Lăpușneanu, marcând dorința de răzbunare a acestuia.
Finalul se constituie ca o concluzie redată într-o manieră obiectivă, așteptată cu
nerăbdare de către cititor “Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă
o pată de sânge în istoria Moldaviei.”.

~Subiectul operei~

“Dacă voi nu mă vreți, io vă vreu”

Dupa ce Iacob Euclid, poreclit Despotul, murise de mana lui Stefan Tomsa, iar dupa
ce Alexandru Lapusneanu fusese invins de doua ori, se retrasese la Constantinopol.
El pleaca spre Moldavia cu gandul de a-si recapata tronul cu ajutorul celor 7 mii de
spahii si celor 2 voinici Bogdan si Motoc, postelnicului Veverita, si spatarului Stroici.
Ajuns in Moldova, Lapusneanu afla ca nu este dorit nici de popor nici de boieri.

Printre acesti boieri se afla si Motoc cel care-l vanduse o data pe Lapusneanu, cum
l-a vandut si pe Iacov Eraclid, dupa ce aflase de la Alexandru Lapusneanu ca va domni
peste Moldova cu sau fara acordul boierilor sau al poporului. Motoc incearca sa-l
faca sa aiba din nou incredere in el, dar subtil Lapusneanu taindu-i vorbele mieroase
cu zicatoarea: "Lupul parul schimba dar naravul ba" Lapusnuanu recunoaste ca nu-si
va pata sabia cu sangele lui Motoc, care sub orice forma incearca sa-l ademeneasca
pe Lapusneanu sa aiba incredere in el.

“Ai să dai samă, Doamnă”

Tomsa nefiind pregatit sa se infrunte cu Alexandru fuge in Valahia astfel incat

Lapusneanu isi recapata usor tronul. Devenind domnitor, poporul spera intr-o viata
mai buna cu el in timp ce boierii sunt ingroziti. Dar acesta dezamageste poporul dand
foc la toate cetatile Moldovei inafara de Hotin.

Domnitorul lua toate averile boierilor sub tot felul de pretexte, fara ca acestia sa se
impotriveasca sau sa macar sa comploteze impotriva lui caci stiau ca vor fi omorati
asa cum au fost omorati si alti boieri Alexandru cunoscand-o pe fiica lui Petru Rares,
Ruxandra se casatoreste cu ea, casatoria fiind facuta cu ajutorul intereselor comune
a celor doi soti Zilele treceau astfel incatintr-o zi pe Ruxandra o opri in strada o
femeie care ii spuse ca e vaduva ca are 5 copii si ca sotul ei ucide fara mila, si pentru
faptele rele facute de sotul ei Ruxandra va plati. Aceasta se sperie si il roaga pe
Lapusneanu sa nu mai ucida pe nimeni. Acesta ca drept leac pentru tristetea ei da un
mare ospat la palat la care erau invitati toti boierii.
 “Capul lui Moțoc vrem!”

Dupa ce fusesera anuntati toti boierii de marele ospat ce va fii dat, ei se dusera la
mitropolie unde veni si Lapusneanu pentru a asculta slujba dupa care, Lapusneanu
cobora si pupa moastele sfantului Ioan In mitropolie el cuvanta in fata boierilor si a
poporului spunand ca este timpul sa termine cu toate crimele si ca de acum inainte
sa se aiba cu boierii ca fratii. Acesta este iertat de boieri si de popor, mai putin de
boieri : Spancioc si Stroici acestia nefiind luati in seama.

Dupa acel discurs boierii incalecara pe cai si pornira spre palat. In interiorul palatului
o masa ca-n povesti astepta Dupa ce se ospatara Lapusneanu il lovi in cap cu
Buzduganul pe boierul Veverita in timp ce acesta se inchina in fata lui. Dupa aceasta
incepe un adevarat razboi intre osteni si boieri ramanand dupa batalie o baie de
sange Poporul, stand la poarta palatului striga in gura mare "Capul lui motoc vrem",
facandu-l pe acesta vinovat pentru cele intamplate. Domnitorul dadu norodului ceea
ce cereau sub forma de cadou de la domnitor asezand capetele boierilor sub forma
de piramida dupa rangul fiecaruia Lapusneanu o chema pe Ruxandra care ingrozita
lesina.

“De mă voi scula, pre mulți am să domnesc și eu”

Dupa 4 ani de la acel macel, pe tiran il apuca dorul de a ucide asa ca incepu a ucide
din oamenii norodului, peste care pusese stapanire. Dar il chinuia gandul ca nu a
petut sa-i omoare pe cei doi boieri: Stroici si Spancioc, pentru asta trebuia sa-i
supravegheze, astfel incat se muta in cetatea Hotinului unde se inbolnaveste. Fiind
pe patul mortii acesta ceru sa fie popit inainte sa moara, dupa care lesina. Dupa un
timp indelungat isi reveni si ceru ca Ruxandra si fiul ei sa fie omorat, cu toate ca avea
mustrari de constiinta. Moartea lui Lapusneanu pusa la cale de cei 2 boieri care-l
otravesc. Trupul sau a fost dus la manastirea Slatina.

Caracterizare Alexandru Lăpușneanul

Personajul principal, Alexandru Lăpușnenaul, întruchipează tipul demonului,

personaj excepțional surprins în împrejurări deosebite, de factură romantică.

Portretul său este minuțios construit, personalitatea lui remarcându-se prin defecte
majore, dar și prin calități, puse însă în slujba răului.
Trăsătura sa dominantă este setea nestăvilită de putere, care subordonează toate
acțiunile sale pe parcursul nuvelei, dublată de o dorință care depășește sfera
umanului, aceea de a se răzbuna pe boierii care l-au privat, prin uneltiri, de poziția
socială pe care e convins că o merită cu prisosință.

Încă din primul capitol, aceste trăsături sunt evidente prin dialogul tensionat cu
boierii.

Până să le cunoască intențiile, el îi primește conform etichetei domnești, deși are

intuiția că întâlnirea cu ei la intrarea în țară nu e de bun augur.

Schimbul de replici dintre ei denotă impulsivitatea lui Lăpușneanul, a cărui mimică îi

completează perfect vorbele, fiind foarte bine surprinse de autor, mizând pe
intimidarea adversarilor.

Se dovedește, de asemenea un fin cunoscător al psihologiei umane, utilizând

argumente viabile pentru a își demonstra calitățile de lider.

Argumentația sa derivă dintr-o inteligență ascuțită, pusă însă în slujba intențiilor sale
de răzbunare.

În relație cu Moțoc, Lăpușneanul se dovedește a fi abil, prevăzător, gândind că îl va

putea folosi pentru a-și atinge scopurile.

Caracterul urât al vornicului îi e familiar, cunoscându-l ca întruchipând tipul

intrigantului și al trădătorului.

În al doilea capitol, personajul central își dezvăluie adevăratul caracter, trecând de la

amenințări la fapte reprobabile, dând ordin ca boierii să fie uciși, chiar dacă pricinile
nu erau întotdeauna reale.

Este, astfel, reliefată cruzimea actelor sale, ghidate doar de răzbunare.

În antiteză este prezentată Ruxanda, care intuiește că domnitorul este lipsit de
sentimente nobile și profunde: “ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de
puțină simțire omenească.”.

În capitolul al treilea, el se dovedește regizorul unui plan diabolic.

Îmbrăcat de gală, promite boierilor, În casa Domnului, împăcarea, deși avea în minte
să îi omoare la ospăț, fără a le da șansa de a se apăra.

Răutatea fără margini care degenerează în sadism, combinată cu viclenia și minciuna,

îl caracterizeză pe deplin.

Gestuk construirii piramidei trădează trăsături negative ieșite din sfera umanului,
intrând în categoria patologiei sadismuli.

Construcția sa inedită îi readuce, paradoxal, liniștea sufletească, în loc să îi confere

mustrări amare de conștiință.

El întruchipează, astfel, tipul demonului, al domnitorului tiran.

Chinurile morții îl pun în situația dramatică de a fi incapabil să conducă.

În loc să se căiască pentru faptele comise, își dorește să le amplifice printr-o crimă
care le întrece pe toate, a cărui victimă ar fi trebuit să fie chiar fiul său.

Deși aflat în postura de victimă a bolii, în puținele momente de luciditate, el îi

amenință cu vorbe grele pe cei din jur.

Otrăvirea sa este simbolică, având în vedere că însuși Mitropolitul consimte la

moartea tiranului, fapt ce semnifică stârpirea răului care cuprinsese Moldova.
Lăpușneanul este caracterizat în mod direct în special de către narator, care îi
alcătuiește un portret complex, în capitolul al treilea: “Împotriva obiceiului său,
Lăpușneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana
Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabaniță turcească. Nicio
armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii
se zărea o zea de sârmă.”.

Pe parcursul scrierii, naratorul inserează referiri la personalitatea sa cu rol de mărci

ale subiectivității: “tiranul”, “urâtul caracter”, “dețănțată cuvântare”, “bolnavul”,
“nenorocitul acesta”.
Pentru a-l măguli și a-l face să renunțe la planurile de răzbunare, Ruxanda, îl
caracterizează direct astfel: “O, bunul meu domn! Viteazul meu soț!”; ulterior,
văzând cruzimea caracterului său și primind cu tristețe vorbele lui răzbunătoare, ea îl
numește “nenorocit”, lăsându-l pe patul de moarte cu cei doi boieri răzbunători.

Mândru de sine, încrezător în calitățile sale de lider, Lăpușneanul se

autocaracterizează încă de la începutul nuvelei în cadrul confruntării dialogate cu
boierii “Au doar nu sunt și eu unsul lui Dumnezeu? [...] Care s-au întors de la ușa mea,
fără să câștige dreptate și mângâiere?”.

Faptele reprobabile, gesturile, vorbele sale îl caracterizează pe deplin în mod

indirect , personajul rămânând un simbol al tiraniei în istoria Moldovei.

Replicile sale sunt celebre și azi pentru încărcătura lor de ironie sadică și
superioritate exagerată: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” sau “Proști, dar mulți”.
 Relația dintre Lăpușneanul și Ruxanda

Relația dintre personajul principal negativ al nuvelei și cel secundar pozitiv este
foarte bine conturată și se bazează pe antiteza de factură romantică.

Sadismul și lipsa de sentimente nobile ale lui Lăpușneanul își află reversul în
frumusețea spirituală a soției sale.

Orfană și pândită de primejdii, fiica domnitorului Petru Rareș, cea care trecuse prin
multe atrocități, văzându-și un frate ucis și pe celălalt renunțând la religia sa, este
nevoită să se căsătorească, numai “ca să atragă inimile norodului”, cu un străin fără
sentimente, care își dorea cu orice preț să fie domnitor, profitând de originea nobilă
a acesteia.

Fericirea ei conjugală constă în resemnare și respect față de un soț pe care nu-l

înțelege și nu îl acceptă din cauza faptelor sale oribile.

Idealurile sale se spulberă când ajunge să îl cunoască și îș dă seama că

disponibilitățile lui afective sunt nule.

Intervenția pe lângă soț, aflată fiind sub imperiul amenințării unei reprezentate a
celor uciși, denotă dorința acesteia de a aduce pacea în țară și în sufletul
domnitorului, deși presimte că acesta nu o va asculta.

Impulsivitatea soțului, care o numește “Muiere nesocotită!”, îi rănește sensibilitatea,

dar nici corijarea acestei adresări nu îi aduce liniștea sufletească.

Cererea ei e cât se poate de fondată: “Vreau să nu mai verși sânge, să încetezi

omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine”, dovedind milă
profundă și compasiune, sentimente pe care însă soțul ei nu le poate înțelege.
Gestul ei de a-l otrăvi pare contradictoriu în raport cu sufletul ei nobil, totuși el
derivă din spaima profundă că Lăpușneanul va pune în aplicare planul de a-și omorî
fiul.

Complicitatea Mitropolitului o susține moral și, deși se remarcă prin frumusețea

spiritului, consimte la omorârea tiranului, oferindu-i ea însăși otrava.