Holocaustul nuclear: Bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki

Adolf Hitler, conducătorul Germaniei în perioada 1933 – 1945, a rămas în istorie prin
politica de exterminare a evreilor, trupurile celor uciși fiind date pradă focului în crematorii
și gropi comune. Istoria, fiind scrisă de învingătorii pe câmpul de luptă, „uită” anumite
fapte ale acestora și le păstrează numai în filele prăfuite ale documentelor ascunse sub
pecetea secretului de stat. SUA lupta pentru drepturile omului și pentru fericirea acestei
lumi în numele democrației. Militarii și politicienii se declarau credincioși și profund
umani. Aceasta a fost teoria, practica însă omoară totul.

Adevărul crud este că liderii democrați au reușit forma perfectă de Holocaust și au demonstrat
în anul 1945 că lupta pentru putere nu cunoaște mila, pofta de sânge și moarte fiind mai
puternică decât orice urmă de rațiune. Dacă militarii niponi au fost acuzați de ferocitate, nici
factorii de decizie aliați nu erau mai blânzi. Dimpotrivă.

Faptele pe scurt
Ziua de 6 august 1945 a rămas ca o mare crimă, chiar dacă s-a încercat cosmetizarea
evenimentelor de către istorici bine răsplătiți. Bomba atomică lansată din bombardierul B-29
botezat Enola Gay a provocat incendierea unui oraș construit majoritar din lemn și cel puțin
70.000 de morți au rezultat în câteva ore. Personalul de la bordul avioanelor a fost decorat pentru
fapta de vitejie și a avut cinstea să bea un pahar de vin cu supervizorii operațiunii.

Experimentul de la Nagasaki, 9 august, a avut drept rezultat minimum 40.000 de decedați, efectele
bombei mai puternice cu plutoniu fiind limitate de către relieful colinar din regiune. Calculele
sunt greu de efectuat din moment ce oamenii au fost transformați în umbre pe pietre sau
vaporizați pur și simplu.

Au fost sau nu crimă de război aceste raiduri aeriene, una din cele mai mari prin numărul de
victime în unitatea de timp? Bomba de la Hiroshima a explodat peste un spital și în mijlocul
comunității, unitățile militare și fabricile interesante pentru efortul de război fiind amplasate la
periferie. Orașele au fost păstrate intacte special pentru testarea celor două arme, care erau
modele diferite ca încărcătură de luptă.

Militarii americani folosiseră o bombă într-un experiment din pustiurile SUA și efectele
explozibilului fizic au fost uluitoare și pentru cei ce văzuseră atacurile aeriene masive din
Europa. Totuși, nimic nu se compară cu testarea bombei ucigătoare pe oameni. Au fost păstrate
special mai multe localități intacte și experimentul a confirmat că ambele încărcături de luptă,
pe bază de uraniu 235 și de plutoniu, sunt perfecte pentru luptă și în viitor, ideal fiind să se
reducă masa și dimensiunile bombelor.

Vinovații de măcel
Au fost conducătorii marilor puteri deja învingătoare. Japonia era practic un cadavru din punct
de vedere militar după ce pierduse ultima navă serioasă de luptă, cuirasatul Yamato, și forțele
terestre americane ocupaseră prin lupte grele insula Okinawa, o perfectă bază pentru lansarea
de atacuri aeriene peste întregul arhipelag. Urma satisfacerea intereselor conducerilor de la
Washington și de la Moscova, Marea Britanie fiind un partener oarecare.

Conducerea de la Washington avea tot interesul să apuce să testeze bombele atomice pe oameni
pentru a demonstra întregii omeniri forța colosală de care dispune, dacă mai erau unii greu de
convins prin dimensiunile bombardierelor B-29 sau prin puterea de atac a portavioanelor din
clasele Essex și Midway.

Uniunea Sovietică avea tot interesul să se prelungească ostilitățile până când reușea să
concentreze o puternică forță de tancuri în jurul Manciuriei și apoi să treacă la „eliberarea”
vastului teritoriu chinez. Acest joc al celor doi parteneri a dus la pierderile umane din iulie și
august 1945, dar a avut și consecințe pe termen foarte lung. Forțele sovietice au zdrobit rapid
forțele nipone ce erau mai mult adaptate pentru precedenta conflagrație mondială și au început
comunizarea Chinei. Apoi s-a trecut și la fericirea populației din Coreea cu valorile unei ideologii
străine și utopice. Uniunea Sovietică avea tot interesul să se prelungească ostilitățile până când
reușea să concentreze o puternică forță de tancuri în jurul Manciuriei și apoi să treacă la
„eliberarea” vastului teritoriu chinez. Acest joc al celor doi parteneri a dus la pierderile umane
din iulie și august 1945, dar a avut și consecințe pe termen foarte lung. Forțele sovietice au
zdrobit rapid forțele nipone ce erau mai mult adaptate pentru precedenta conflagrație mondială
și au început comunizarea Chinei. Apoi s-a trecut și la fericirea populației din Coreea cu valorile
unei ideologii străine și utopice.

Poftele militarilor americani

Luptătorii japonezi au fost fanatizați prin munca de propagandă dusă de ofițeri ce erau extrem
de inculți în domeniul tacticii militare și care au insistat pe valoarea luptei infanteristului
mergând până la atacuri frontale masive de tip banzai. Capitularea nu era acceptată pentru un
adevărat luptător și sinuciderea era calea onorabilă pentru toate categoriile de soldați. Nu este
de mirare că bătăliile erau sângeroase, mai ales atunci când erau întâlnite trupe numeroase și
slab instruite cum erau cele chineze. Era o mentalitate pur medievală în combinație cu
potențialul oferit de armamentul epocii industriale.

Comandanții americani erau pasionați de tehnica modernă de luptă și doreau să vadă distrugeri
cât mai apropiate de perfecțiune. Era păcat să ai costuri cu avioanele, combustibilul și muniția
fără să obții rezultate demne să rămână în paginile cărților de istorie prin amploarea
distrugerilor. Generalul Curtis Emerson LeMay a devenit responsabil cu bombardamentele
strategice, adică trebuia să distrugă potențialul industrial al imperiului asiatic.

Dacă în Europa au fost utilizate avioane din modelele B-17 și B-24, forțele din Pacific au primit
tehnică modernă de tip B-29 și B-32. Cum producția de armament a Japoniei era răspândită în
mici capacități industriale risipite prin orașe, decizia generalului american nu s-a lăsat îndelung
așteptată: nimicirea completă a localităților. Dispăreau astfel muncitorii, făbricuțele și scădea
moralul cetățenilor ce n-au mai apucat să vadă fericirea democrației occidentale.

Mai era Japonia o forță militară?

Imperiul asiatic a fost temut prin fanatismul trupelor din toate categoriile de arme, dar la nivelul
anului 1945 totul era o amintire. Flota de portavioane își pierduse patru unități de elită în
confruntarea de la Midway din ziua de 4 iunie 1942. Toate categoriile de nave au suferit pierderi
grele în luptele pentru Guadalcanal și flota a fost practic nimicită în urma bătăliei din Golful
Leyte. Ultima navă ce mai avea un oarecare potențial de distrugere, cuirasatul Yamato a fost
trimis în adâncuri de către aviația americană în timpul luptelor pentru Okinawa.

Fiecare arhipelag pierdut însemna distrugerea completă a garnizoanei, alte unități fiind
abandonate în insulele ocolite de forțele americane. Aviația a pierdut piloții buni începând de la
Pearl Harbor și nici industria n-a mai reușit să livreze tehnică performantă din lipsă de
materiale strategice. Mitsubishi A6M „Zero” a fost o legendă a aerului în primele luni de
campanie, dar apoi a fost trădat de motorul slab și de structura ușoară. Lipsa petrolului impunea
avioane cu masă redusă și o mișcare limitată a vapoarelor de luptă.

Aviatorii americani au constatat că apărarea insulelor arhipelagului nipon este aproape

neglijabilă. Tunurile antiaeriene erau puține și nu aveau performanțe la altitudinea la care
zburau aparatele B-29. Acestea nici măcar nu mai erau vopsite pentru camuflare și străluceau în
razele astrului zilei. Piloții japonezi mai încercau să limiteze forța de izbire a formațiilor mari de
bombardiere strategice și nici măcar nu se mai dădea alarma la apariția unor avioane izolate,
așa cum s-a întâmplat și la Hiroshima. Nici apărarea de coastă nu era mai eficace și cuirasatele
americane au putut bombarda capacități de producție după cum au dorit amiralii.
Au cerut japonezii pacea?
Împăratul Hirohito a impus începerea negocierilor de pace la 22 iunie 1945 și s-a trecut la
contactarea părții sovietice, putere militară ce nu era implicată în desfășurarea ostilităților din
Extremul Orient. Politica liderilor de la Tokyo era una perfect corectă, SUA și Marea Britanie
fiind profund supărate din cauza pierderilor suferite începând din decembrie 1941.

Conducerea de la Moscova a făcut totul pentru tărăgănarea acestor convorbiri pe motiv că se

pregătește Conferința de la Potsdam și așa s-a ajuns la atacul din 6 august și la intrarea în război
a Uniunii Sovietice pe 8 august. Iosif Vissarionovici Stalin a dorit cu orice preț păstrarea stării de
război pentru a putea să comunizeze poporul chinez și acesta a rămas nenorocit până astăzi, o
unealtă în mâinile unui regim totalitar ce visează tot la revoluția mondială pe care a lăsat-o
moștenire dictatorul de la Kremlin.

Este interesant de precizat că prima tatonare a avut loc în septembrie 1944 și apoi au fost discuții
în Suedia, Elveția și Portugalia începând din aprilie 1945 (Bușe, Zamfir, p. 357/358). Aliații au
venit cu aceeași obsesie: capitularea necondiționată. Această deviză adoptată de președintele F.
D. Roosevelt a fost o adevărată crimă la adresa întregii omeniri, mai ales că era combinată cu
cererea către Iosif Stalin de invadare a Manciuriei.

Chiar dacă bolnavul președinte american a dispărut de pe scena istoriei în aprilie 1945, ideea a
rămas și „vremea uciderii” s-a manifestat din plin. Președintele H. Truman a păstrat aceeași
linie dură și asasină până la capăt. Capitularea necondiționată a prelungit luptele până la
semnarea actului de la bordul cuirasatului USS Missouri în ziua de 2 septembrie 1945. Crima era
evidentă și din motive psihologice: militarii niponi erau obișnuiți să lupte cu fanatism până la
ultima picătură de sânge.

Este interesant de observat că acest principiu de ducere a războiului a prelungit ostilitățile și pe

fronturile din Europa, o atitudine flexibilă împotrivă adversarului zdrobit fiind recomandată
încă din scrierile strategului chinez Sun Tzu. Este perfect adevărat că în ambele conflagrații
mondiale liderii moderni au dovedit un atașament profund pentru provocarea unor încleștări de
amploare, unor bătălii de nimicire, care nu mai lăsau cale de întors participanților fără voie.
Marii vinovați au fost și sunt în cabinetele călduțe din capitalele puterilor militare. Este
interesant că boala s-a extins și printre istorici, aceștia fiind pasionați să analizeze și apoi să
argumenteze necesitatea confruntărilor de amploare.

Bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki au fost cireașa de pe tortul crimelor din marele

măcel provocat de către obsedații ajunși la putere în taberele implicate.
Bibliografie minimală
Bușe, Constantin, Zorin Zamfir, Japonia Un secol de istorie 1853 – 1945, Editura Humanitas,
București, 1990.
Chant, Christopher, Warships of the World, Hermes House, 2011.
Gailey, Harry A., Războiul din Pacific, Editura Saeculum I. O., Editura Vestala, București, 1998.
Lord, Walter, Pearl Harbor, Editura Politică, București, 1970.
Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.
Stokesbury, James L., Scurtă istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Didactică și
Pedagogică R.A., București, 1993.
Vasiliu, Florin, De la Pearl Harbor la Hiroshima, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.