Viata si opera lui Ion Neculce

1. Introducere

Ion Neculce, alaturi de Miron Costin si Grigore Ureche, se inscrie in categoria

cronicarilor moldoveni. Valoarea artistica a cronicilor a rezultat din talentul narativ al
autorilor, acestea fiind destinate invataturii si nu frumosului. Prin textele lor eu
incearca sa recupereze trecutul istoric, fiind considerati intemeietorii genului
naratiunii simple, adresata colectivitatii nationale , spre a-i modela constiinta. Acesta
este genul narativ din care a evoluat mai tarziu romanul istoric.
Ion Neculce ste cel care incheie seria scrierilor despre identitatea istorica. El
cunoaste operele si metodele de lucru ale predecesorilor si ii continua in atitudinea
moralista fata de istorie.

2. Viata lui Ion Neculce

Data nasterii nu se cunoaste cu certitudine. Se pare ca s-a nascut prin anul 1672,
cum se poate deduce dintr-o tarzie scrisoare autografa, din 10 iulie 1732, adresata
domnitorului de atunci, Grigore Ghica, in care printre altele arata ca are varsta de
„saidzeci de ani”. Lumina zilei a vazut-o, probabil la Prigoreni, langa Targu Frumos.
Tatal sau vistiernicul Neculce intrase in randurile marii boierimi prin casatoria cu
Catrina, fiica marelui vistirnic Iordache Cantacusino, astfel ca prin nastere Neculce
apartine celei mai inalte clase sociale.
In 1679 tatl sau moare, iar mama recasatorindu-se, este luat de bunica Alexandra
la Blagesti; aceasta intamplare a facut ca Neculce sa nu fie dat la invatatura; probabil
bunica acestuia a avut grija de educatia acestuia. In 1686, in urma uciderii tatalui sau
vitreg, se refugiaza in Muntenia la familia stolnicului Constantin Cantacusino, pana in
1690. Se intoarce in Moldova in 1693 si ocupa dregatoria de postelnic. In 1701 se
casatoreste cu Maria, fiica hatmanului Lupu; Bogdan, consolidandu-si postul de mare
boier prin rudenii si avere. In timpul domniei lui Mihai Racovita (1707), este proscris
fugind in Polonia pentru patru luni. Asista la incheierea armistitiului ruso-turc (1711)
prin care Moldova ramane prada razbunarii otomane, an in care poseda si comanda
ostirii moldovene la Stalinesti. Urmatorii noua ani il prind pribegind prin Rusia (doi
ani) si apoi prin Polonia (sapte ani), perioada dupa care se intoarce in tara cand are loc
si procesul de reabilitatre materiala si morala a acestuia.
In 1731 este numit de catre Grigore Ghica mare vornic al Tarii de Sus, insa
aproape onorific. Aceasta este si perioada de timp favorabila continuarii si terminarii
cronicii sale inceputa probabil in tinerete (29-32 de ani);urmeaza sa ocupe o serie de
mici functii ca judecator de divan, ispravnic, zlotas.
Moare in 1745 la Prigoreni.

3. Opera lui Ion Neculce

Dupa cum rezulta din preadoslavie, Neculce si-a scris cronica dupa anul 1733,
cand era biv-velvornic de Tara de Sus, la batranete intre saizeci si saptezeci de ani.
Citise cronica lui Ureche interpolata de Simion Dascalul si de Mihail Calugarul, De
neamul Moldovenilor si letopisetul lui Miron Costin, Letopisetul Tarii Moldovei de la
facerea lumii pana la 1601 de Nicoale Costin, izvoarele anonime continuand scronica
lui Miron Costin de la 1661 inainte. Desi Neculce afirma ca de Duca-Voda cel Batran

3
(1666) pana la domnia lui Ion-Voda Mavrocordat (1734) n-a mai recurs la nici un
izvor „ce au scris singur, dintru a sa stiinta”, trebuie admis totusi ca s-ar putea sa se fi
folosit de letopisetul anonim 1661-1709, cronicile lui Nicolae Costin si ale lui Axinte
Uricariul despre Nicolae Mavrocordat, cronica racoviteana si cronica ghiculeasca
pana la 1730. Neculce a inceput sa fie martor de aproape al evenimentelor abia in
ultimii ani de domnie ai lui Constantin Cantemir, cand in 1691, vine din Tara
Romaneasca si primeste slujba de postelnic. Neculce , ca si Miron Costin, utilizeaza
pe scara larga informatiile orale ale rudelor si prietenilor si ca dimitrie Cantemir in
lucrarile sale stiintifice, traditiile populare. Cele 42 de legende grupate in fruntea
letopisetului contin astfel de traditii „ce sintu audzite din om in om, de oameni vechi
si batrani”, dar afirmatia ca „in letopiset nu sunt scrise” nu trebuie luata a-litteram.
Afirmatia lui Neculce nu este in integime valabila nici in sensul ca nu le-ar fi citit el in
letopisete. Dimpotriva, nu incape indoiala ca unele dintre ele fusesera citite de
cronicar dar probabil din cauza varstei inaintate la a terminat cronica uitatse sursa.
Legenda despre Dumbrava Rosie exista in letopisetul lui Grigore Ureche sub anul
1500, iar legenda despre originea ancilara a lui Despot-Voda se gaseste intr-o
interpolare a lui Simion Dascalul, dupa Martin Paszkowski, la cronica lui Ureche.
Genealogia Mavrocordatilor din legenda numarul 21 seamana pana la un punct cu cea
din Istoria ieroglifica, de unde rezulta ca Neculce o stia de la Dimitrie Cantemir, care
o repoesteste in Istoria Imperilului Otoman. Despre cu calul lui Barnoski-vodacare a
murit pe loc cand i s-a taiat capul domnitorului, Neculce sustine ca „letopisatul nu
scrie nimica”; o regasim insa in letopisetul lui Miron Costin la capitolul al XIV-lea.
Regasim la Neculce in termeni foarte asemanatori o legenda in legatura cu Gheorghe
Stefan cuprinsa in letopisetul Balenilor: „Gheorghe Stefan-voda, cand era logofat
mare, au fost sedzind odata in divan cu toiagul in gura. Iar Iordache Cantacusino cel
batran, vel-vistiernic: <<ce dzici in fluer, dumneata, logofete?>>. Iar el au raspuns:
<<Dzic in fluer, sa mi se coboare caprilede la munte si nu mai vin>>. El au raspunsu
in pilda si altii nu s-au priceput. Ca el astepta ostile unguresti sa vie de peste munte.”
Ceea ce ofera farmec legendelor lui Neculce este continutul lor educativ fara
ostentatie sau cumpat anecdotic, epicul cuminte, batranesc, naratiunea simpla,
populara. Este interesant ca autorul era constient de caracterul semireal al legendelor
sale si daca a tinut sa le incredinteze scrisului, n-a facut-o din motive neaparat
istorice, stiintifice, cat si din placerea de a transmite urmasilor niste traditii care, de
altfel, s-ar fi pierdut.
In „O sama de cuvinte”, Neculce se manifesta ca un scriitor propriu-zis, indiferent
daca era constient sau nu de acest lucru (el credea ca face opera documentararistica).
In „Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat” preocuparea fata de istorie este mai mare, fara ca
reconstructia, in primul rand literara, sa lipseasca. Intentia cronicarului nu a fost sa
alcatuiasca o lurare de informare, ci sa scrie o opera personala, bizuita pe fapte traite.
Cronica lui Neculce are caracter memorialistic intr-o mare masura si ca atare intra in
intregime in sfera literaturii.
Desigur, ca si inaintasii sai, Neculce are o ocnceptie istorice determonata de
apartenenta sa de clasa, de epoca in care a trait si de stadiul la care ajunsese in vremea
sa istoriografica. Mai putin erudit decat Miron Costin, el este un patriot atat de sincer
si un observator al fenomenelor social-politice atat de profund. Si Neculce uraste
tirania otomana si lupta pentru independenta tarii, si el deplange domnilor fata de
Poarta, dat fiind ca in momentul inceperii scrierii cronicii, regimul de asuprire externa
si interna se intesificase datorita fanariotismului.

4
 „Ase socotesc eu cu firea me aceasta proasta: cand a vre Dumnezeu sa faca sa nu
fie rugina pe fier, si turci in Tarigrad sa nu fie si lupii sa nu minince oile, in lume,
atunce poate nu vor fi nici greci in Moldova si in Tara Munteneasca, nici or fi boieri,
nici or pute minca aceste doao tari cum le mininca.”
Dragostea fata de tara a cronicarului strabate ca un fier rosu letopisetul si nu
pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatura este ca patriotismul
lui Neculce nu se rezuma la simple declaratii, ci ia forma unor strigate de durere,
psalmodice: „Oh! oh! oh! saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani c-acestia ai
avut! Ce sorti de viata ti-au cazut! Cum au mai ramas om traitor in tine, de mirare
este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuru ce sa trag pana astadzi in tine, Moldova!”
„[...] oh, oh, oh! vai, vai, vai di tara! Ce vremi cumplite au ajunsu si la ce cumpana
au cadzut. Doar Dumnedzau di a faci mila precum au facut cu israiliteni, cu Moise
proroc, de-au despicat Marea rosie.”
Nu ne putem astepta de la Neculce la o explicatie stiintifica a fenomenelor. Ca si
Miron Costin si Dimitrie Cantemir, el este un spirit religios, dispus sa admita
interventia vointei divine in desfasurarea lucrurilor, sa socoteasca anumite stari drept
pedepse divine si sa nu vada iesiri din impas decat in credinta.
Perioada pe care o zugraveste Ion Neculce, cei 82 de ani din istoria Moldovei, se
impart in doua etape: pana la Dimitrie Cantemir si dupa acesta (incercarea de a
scutura jugul turcesc prin alianta cu rusii a lui Dimitrie Cantemir in 1711 este un
moment de rascruce).
Cu spiritul sau acut de observatie si cu filozofia varstei la care scrie, Neculce stie
sa aleaga intocmai ca un romancier din multimea datelor aspectele esentiale si sa le
infatiseze concret, nu cu obiectivitatea mai mult sau mai putin indiferenta a
istoricului, ci cu reactia sa sufleteasca vie, cu comprehensiune sau revolta, cu duiosie
sau ironie, cu atasament sau sarcasm, intr-un comentariu de martor, cel mai adesea,
sau chiar de actor implicat in desfasurarea faptelor. Chiar daca intamplarile se bazeaza
doar pe izvoare orale sau scrise, Neculce le povesteste intr-un fel in care, ca si un
autor dramatic, capata o iluzie maxima a ealitatii si actualitatii.
„[...] Si iesind boierii inaintea vizirului, se tine cela de cela sa-i aleaga la domnie.
Iar Dabija vornicul nemica nu stie, nici in gand nu-i era. Ce cum intrara boieri in casa
la vizirul, fiind lucrul tocmit si asedzat cu cupariul, si intreaba vizirul care este Dabije.
Si aratandu-l boierii, l-au imbracat cu caftan de domnie. Iar alti boieri ce trage nadejde
de domni au ramas numai cu nadejdea.”
Din punct de vedere literar, ceea ce se remarca in primul rand la Neculce, este
darul povestirii. Alaturi de acest dar, Neculce are, ca nimeni altul pana la el, darul
portretizarii figurilor evocate, insusire de romancier. Personajele sale istorice sunt in
mare parte eroi de roman. Chiar atunci cand acestia nu sunt personalitati istorice si nu
au roluri epice, cronicarul stie sa le creioneze fizionomia si sa le sugereze caracterul
printr-un singur tic. Cand insa eroul este complex, atunci autorul il releva sub toate
laturile, fizic si moral, comentandu-i fiecare trasatura, ca intr-o fisa caracteriologica
labrugeriana: „[...] Carte nu stie, ce numai iscalitura invatase de face. Practica buna
ave la voroava, era sanatos, minca bine si be bine. Semne multe ave pe trup de la
razboaie, in cap si la miini, pe cand fusese slujitoriu in Tara Leseasca. La stat nu era
prea mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat. Barba ii era alba ca zapada. Cu
boierii traie pana la o vreme, pentru ca era om de tara si-i stie pe toti, tot anume, spre
careli cum era. Si mi era mindru, nici facea cheltuiala tarii, ca era un mosneag fara de
doaman”(Constantin Cantemir).
Neculce nu se multumeste sa infatiseze personajele istorice din exterior, el ia
atitudine nu numai fata de faptele lor, ci si fata de insusirile lor morale, pe care

5
incearca sa le generalizeze, sa le reduca la unitate stabilind astfel o variata galerie de
tipuri. Procedeul e mai pitin al istoricului si mai mult al romancierului, dar tipizand
cronicarul nu pierde din vedere trasaturile individuale, concret istorice, ceea ce-l
mentine in limitele adevarului si in acelasi timp ale artei.
Alte elemente care contribuie la realizarea impresiei de arta in cronica lui Neculce
sunt tablourile de epoca, detaliile de decor, indicatiile ceremoniale pline de fast
pitoresc.
Nunta domnitei Catrina Duca cu Stefan, feciorul „cel grozav la fata” al lui Radu-
Voda, la Iasi, ofera un tablou memorabil: „[...] s-au veselit doua saptamini cu feluri de
feluri de muzica si de giocuri, si pelivani, si de pusci. Si giucadoua danturi pen ograda
si pe ulite, cu toti boierii si giupinesele impodobite, si toti negutatorii, si oto targul. Si
un vornic mare era cap de dantu si alt vornic mare, alt cap de dantu, imbracati cu
sarvanele domnesti. Numai mirili si mireasa, fiind feciori de domni, nu giuca in dantu
pe afara, numai ce giuca cu boierii. Cat nu era nunta, si era minune.”
Din punct de vedere stilistic, Neculce se aseamana cu Ion Creanga, in sensul ca
amandoi utilizeaza modul povestirii populare, in totala necunostinta de procedeele
culte, Ion Creanga avand cunostinta de ele le-a ignorat. La Neculce nu poate fi vorba
de un procedeu artistic constient, ci de creatie genuina in spirit popular, libera de orice
canon.
Ceea ce caracterizeaza in primul rand expunerea lui Neculce, ca si pe aceea a lui
Creanga, este hazul, provenit de cele mai multe ori din ironie, dintr-o dispozitie
serioasa, menita sa atraga fin atentia asupra unui lucru, pe ocolite, cu aerul de a
glumi, intentia fiind de cele ami multe ori de a moraliza, de a satiriza, chiar de a
protesta. Neculce recurge la formulari obisnuite in vorbirea curenta, toata straduinta sa
reducandu-se la adaptarea cat mai exacta (si subtila) a scrierii la o situatie data.
Intocmai ca si Creanga, Neculce are la indemana un numar impresionant de
constructii populare, orale, potrivite tuturor imprejurarilor pe care le plaseaza fara
dificultate unde este nevoie, instinctiv: „au aflat vreme”, „nu-l mai puteam satura”,
„au vadzut ca nu-i da mina”, „minca (bani) si fatis si furis”, etc.
Tot din vorbirea populara, Neculce isi ia si comparatiile, acestea fiind cele mai
simple figuri de stil. Comparatiile lui Neculce, intocmai ca si cele ale lui Creanga, nu
se caracterizeaza prin inedit, dar contribuie totusi la potentarea ideii exprimate: „ase
da sin tunuri, cat se cutremura locul si s-au stransu ca puii de potarnichi”, sau „pica ca
perile, turcii si tatarii”, etc.
Epitete de tipul celor folosite de scriitorii culti nu intalnim la Neculce, dar gasim
la el cateva epitete populare, majoritatea continand adjectivul „bogat”, intrebuintat la
o scara larga de substantive: „face bgata stricaciune Tarii Muntenesti”, „bogat blastam
era asupra lui Seremet”, „bogate lacrimi era”, etc.
Metaforele sunt rare la Neculce, pentru ca rare sunt si in vorbirea populara:
„facura saci cu taina sa nu stie Duca-Voda si sa scrie carti la Seremet de-s face
obraz, deci era pre in val”, etc.
Paremiologia, vorbirea in pilde, una din caracteristicile stilului popular, cultivata
mai tarziu de Costache Negruzzi, Anton Pann si Ion Creanga, este o insusire naturala
a artei lui Neculce, om cu multa experienta de viata la varsta scrierii cronicii,
cunoscator al intelepciunii celor vechi din scripturi, sentinte, proverbe si zicale.
Proverbele si zicalele populare sunt introduse cu formula „dupa cum” sau „pre
cum sa dzice”: „calul riios face copacul scortos dupa cum este nu toate mustele fac
miere”, etc. In general pildele au tendinta de a instrui si educa.
Cronica lui Neculce s-a pastrat intr-un numar de 14 copii de manuscrise, din care
cel mai vechi cu interventii ale autorului, nedatat, este B.A.R.P.R. numarul 225.

6
Limba in care scrie Neculce este graiul Moldovei de nord, unde cronicarul s-a nascut
si a trait cea mai mare parte a vietii. In timpul lui Neculce n-a existat o limba literara,
unitara, care sa se conformeze normelor gramaticale. Limba lui Neculce este imaginea
scrisa , nu literara, fidela a limbii moldovenesti.

4. Neculce – continuator al lui Miron Costin

Neculce isi scrie opera intr-o vreme in care oamenii luminati din Moldova simteau
necesitatea unei istorii complete a tarii lor. Asa se explica nu numai faptul ca el
continua cronica lui Miron Costin care la randu-i o continuase pe cea a lui Grigore
Ureche, ci si legatura pe care o face intre cronica sa si operele istorice anterioare, in
sensul ca toate la un loc urmau sa alcatuiasca o istorie completa a Moldovei, incepand
cu obarsia poporului roman si terminand cu ultimii ani ai vietii lui Neculce.
Importanta cronicii lui Neculce reiese din mai multe particularitati, pe langa faptul
continuarii cronicilor predecesorilor sai, cronica avand un continut bogat si variat. Un
astfel de continut gasim si la Miron Costin, cu care Neculce seamana prin atentia
acordata evenimentelor externe, nu numai din tarile vecine, ci si din unele mai
indepartate. Acest interes pentru ce se petrece in afara granitelor Moldovei arata ca
Neculce, la fel ca si Miron Costin, isi dadea seama de legatura care exista sau care
putea sa existe intre evenimentele din propria tara si cele din tarile straine. Daca la
Miron Costin prezentarea istoriei Moldovei impreuna cu istoria altor tari este
rezultatul unei conceptii teoretice, dobandita in urma studiilor urmate in scolile din
Polonia si continuate apoi pe cont propriu, incazul lui Neculce trebuie invocat
probabil exemplul eruditului sau predecesor, si cu siguranta experienta dobandita in
cei noua ani petrecuti in afara granitelor Moldovei, fie in Rusia, fie in Polonia.
Bogatia si varietatea de continut a cronicii lui Neculce au si un izvor intern, putin
folosit de Miron Costin: viata zilnica a compatriotilor sai. Este vorba despre
nenumarate intamplari marunte, referitoare la oameni importanti sau mai putin
importanti din acea periaoda. Neculce a trait cu adevarat viata descrisa de el. Aceasta
viata nu se rezuma insa nuamai la domni si la sfetnicii lor, ci imbratiseaza, in masura
posibilitatilor permise d econditiile istorice ale epocii, si multimile anonime, masele
care munceau si sufereau.
Acest aspect important al cronicii lui Neculce care o deosebeste, in avantajul ei, de
cronica lui Miron Costin se explica, obiectiv vorbind, prin faptul ca izvorul principal
al cronii este constituit de „inima cronicarului”. Si Miron Costin povesteste intamplari
vazute si traite de el, dar acestea sunt putine, din cauza ca la 1661, cand isi incheie
fara voia sa cronica, avea 28 de ani, pe cand Neculce sin cei 82 de ani de istorie
cuprinsi in cronica sa, peste 50 contin intamplari la care a asistat.
O trasatura fundamentala a conceptiei sale politice este dragostea fierbinte fata de
tara si intelegerea pentru poporul ei asuprit. Aceasta stare de spirit, care strabate
cronica lui Neculce de la un capat la celalat, are aspecte multiple si variate. Cele mai
evidente sunt dispretul si ura fata de jugul otoman si fata de toate uneltele lui interne
si externe.
Neculce se dovedeste a fi si un bun crestin, Dumnezeu fiind invocat foarte des. Nu
exista eveniment de orice fel cu urmari oarecare care sa se poata explica astfel decat
prin voia divinitatii. Conceptia teologica a lui Neculce nu are nimic surprinzator in ea,
fiind vorba de un boier roman din secolul al XVIII-lea care urmeaza sfaturile
bisericii. Pentru el nu erau simple vorbe nici iubirea de tara, nici juramantul, nici
prescriptiile religioase, toate aceste lucruri el le lua in serios, cautand sa se
conformeze cu strictete in viata sa particulara si politica.

7
 Nerecunostinta, lipsa de rusine si alte asemenea abateri de la regulile elementatre
ale omenirii ii dau si ele prilejul a faca reflectii de moral crestin. Astfel de fapte sun
criticate de Neculce si mai aspru cand sunt savarsite de lideri „care ar trebui sa dea
exemplu celorlalti”.
Neculce se dovedeste a fi preocupat si de latura morala a acyiunilor omenesti,
precum si de aspesctul lor politic, cronicarul adresandu-se cititorilor, in special
cititorilor tineri, cu sfaturi prezentate sub forma unor concluzii la constatarile sale.
Astfel de preocupari se explica ca si un produs al conceptiei sale despre ceea ce
trebuie sa insemne istoria. Ideile sale in aceasta privinta nu difera de acelea ale
predecesorilor sau contemporanilor. Atat atmosfera epocii cat pozitia scara sociala ii
impiedica pe acestia sa inteleaga just rolul istoriei, rol redus in ultima instanta doar la
inregistrarea pentru generatiile viitoare, a evenimentelor si a celor care au participat la
desfasurarea lor.
Pornit sa scrie istoria Moldovei in continuarea si in spiritul predecesorului pe care
l-a avut ca mentor Neculce a realizat o opera care il leaga mai mult cronologic de
acesta, deosebirea de cultura si temperament intre cei doi, concretizandu-se in cele din
urma, in mijloacele de realizare, a facut ca la Neculce, mai personal decat Miron
Costin, amorul propriu, animozitatea naratiunii fata de unii contemporanii, izbucnirea
naturala lipsita de controlul unei educatii inalte, care il apropie de modul de reactie al
omului din popor, sa strabata de multe ori peste ideile conducatoare ce si le propusese,
preluate de la Miron Costin.

5. Neculce – istoric

Desi stramosi-i veneau de pe meleaguri indepartate, cronicarul Ion Neculce s-a

format sufleteste in spiritul traditiilor romanesti, in care a crescut de mic copil la
bunica sa Alexandra Cantacusino, romanca originara din Bucovian. Prin intermediul
acesteia, cu ajutorul povestilor spuse de ea, viitorul cronicar a luat la cunostinta fapte
glorioase din istoria Moldovei, in centrul carora se situa figura mareata a lui Stefan cel
Mare, de larga circulatie in regiunea natala a bunicii acestuia, care i-au trezit de
timpuriu dragostea de patrie, mandria de moldovean si interesul pentru istoria tarii
sale.
Aplecarea naturala spre cunoasterea faptelor istorice i-a fost stimulata si de
contactul direct cu personalitati de prestigiu ale istoriografiei noastre. Stolnicul
Constantin Cantacusino si, mai ales, Miron Costin constituie modelul si imboldul
principal care l-au determinat sa continue lucrul in scrierea istoriei Moldovei. Exista o
multitudine de idei si sentimente asemanatoare care apropie operele celor doi
cronicari – dragostea de tara, ura inversunata impotriva turcilor asupritori, spatiul larg
ce se acorda in ambele cronici evenimentelor din tarile vecine sau chiar mai
indepartate de Moldova, sentimentul, putin sporadic, de apropiere fata de cei saraci si
umili, desi boieri si unul si altul, idei pragmatice comune cum ar fi faptul ca lectura
letopisetelor tarii constuie un mijloc de educare pentru generatiile viitoare, precum si
unele intorsaturi de fraza sau expresii identice – sunt un indiciu ca Neculcea urmarit
in mod deliberat sa scrie istoria Moldovei in spiritul si pe linia inaitasului sau.

8
 6. Concluzii

Neculce nu se remarca doar ca istoric, ci si ca povestitor. Cronica sa apare simtitor

apropiata de romanul memorialistic, bineinteles, fara ca autorul ei sa fi avut o
asemenea intentie. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor in miscare
cu spiritul sau acut de observatie si cu filozofia varstei la care scria. Neculce stie sa
aleaga aspectele esentiale din multimea datelor si sa le infatiseze concret, cu reactia sa
sufleteasca vie, cu ironie sau duiosie, cel mai adesea intr-un comenteriu de narator sau
de actor implicat in desfasurarea faptelor.
Chiar daca intamplarile sunt doar auzite de la altii sau citite, Neculce le povesteste
in asa fel, ca autor dramatic, incat da iluzia maxima a realitatii si actualitatii. Ca si
cum si-ar da seama de relatarea istorica ce poate sa plictiseasca, Neculce stie sa o
invioreze la tot pasul cu incidente captivante.