„Letopiseţul Ţării Moldovei”

- Grigore Ureche -

Grigore Ureche, este primul cronicar moldovean care scrie in româneşte. Asemenea
celor mai mulţi dintre cărturarii vremii, Ureche aparţine marii boierimi. Cronicarul este fiul
boierului Nestor Ureche de la care moşteneşte înclinaţii spre cultură si politică. Nu se
cunoaşte cu precizie anul naşterii dar se presupune a fi in jurul anului 1590,epoca in care
boierimea cunoştea o creştere a puterii economice.
„Letopiseţul Ţării Moldovei” a fost scris spre sfârşitul vieţii, se crede că ar fi muncit
la el între anii 1642 - 1647. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a
pierdut timpuriu. La baza tuturor copiilor ulterioare începând din a doua jumătate a sec. al
XVII-lea şi până astăzi stau versiunile lui Simion Dascălul, Misail Călugăreanu şi Axinte
Uricariul. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se
înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre ceea ce s-a petrecut cu poporul
român. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea conştiinţei
naţionale a poporului, opera aceasta constituind începutul istoriografiei în limba română.
Cronica lui Grigore Ureche începe cu anul 1359, an in care se vorbeşte despre
întemeierea Moldovei. Nu întâmplător, accentul cade pe veacul al 15-lea, care a însemnat
pentru Moldova un şir neîntrerupt de lupte.
Figura eroică a lui Ştefan cel Mare e puternic reliefată si apare ca un simbol
antiturcesc, pentru secolul in care a trăit Ureche. Eroul ne este prezentat într-un joc de lumini
şi umbre, căci cronicarul nu se sfiieşte să-l judece uneori ,de exemplu îl consideră mai curând
un războinic de dragul războiului decât un patriot. Eugen Negrici consideră că “Ureche are
darul caracterizării ce este dublat de elemente de tehnică portretistică intuite ori imitate.”De
altfel, accentuează şi ideea că laudele aduse la adresa lui Ştefan cel Mare sunt mai curând
scăpate decât intenţionate. E remarcabilă arta gradării în prezentarea portretului şi fineţea
redării trăsăturilor fizice si psihologice. Portretul fizic este realizat printr-un eufemism („om
nu mare de stat”) şi cel moral este alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînois şi
degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe omorîia fără
giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de
războaie meşter”), ştiind să-şi transforme chiar înfrângerea în victorie („…că ştiindu-se căzut
gios se rădica deasupra învingătorilor”).
A doua parte a letopiseţului se ocupă de evenimentele contemporane lui Ureche,
perioadă în care Moldova suferă o decădere din punctul lui de vedere. Dintr-un puternic
sentiment de dragoste faţă de moldoveni, autorul îi caracterizează subiectiv,plastic,lapidar pe
otomani:” suptu mîna lor şi suptu jugul lor sîntem şerbi”. Cronicarul intervine adesea în
relatarea evenimentelor cu intenţia de a explica unele lucruri şi a le surprinde înlănţuirea
cauzală.
În „Letopiseţul Ţarii Moldovei” , Ureche asociază lupta împotriva stăpânirii otomane
cu lupta pentru făurirea unui stat centralizat. În capitolul intitulat „Pentru limba noastră
moldovenească” se desprind doua aspecte principale.
În primul rând, Ureche afirmă fără echivoc ideea unităţii tuturor românilor: „Rumînii
câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu de la un loc sîntu cu
moldovenii şi cu toţii de la Rîm se trag”.
 În al doilea rând, încercă să demonstreze latinitatea limbii române. Umaniştii europeni
au subliniat, in repetate rânduri, asemănarea dintre limba romana si limba latina dar nu au dat
exemple concrete. Ureche susţine aceasta idee cu material lingvistic, face corelaţii lexicale,
dar mai ales întregeşte imaginea limbii române lucru precizat si în lucrarea lui Nicolae
Manolescu. În sprijinul demonstraţiei sale, recurge la câteva însemnări lexicale: „De la
rîmeni, cele ce ziceam latină, pîine, ei zic panis, carne, ei zic carno,găină ei zic galena”.
Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.
Acesta a întâmpinat greutăţi de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în
limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecând sintaxa slavă cu cea orală
românească.
În cronica sa, în nenumărate rânduri, Ureche pune în discuţie problema relaţiilor dintre
domn şi boier. Ţărănimea ocupă un loc neînsemnat in lucrarea sa, lucrurile bune despre
aceştia fiind omise în operă.
Unele citate înfăţişate mai înainte demonstrează reale însuşiri artistice ale cronicarului.
Eugen Negrice consideră că: „În orice caz, spre deosebire de Costin,care îşi elaborează nu
totdeauna cu succes compoziţia, la Ureche ritmul vine de la sine, realizând nu o armonie
statică, ci una dinamică.”Acest lucru ne este exemplificat în capitolele în care ni se povestesc
luptele de la Cahul, ce sunt de un puternic dramatism.
De asemenea, Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române” desprinde
alte trăsături ale operei. Una dintre acestea este arta portretului: omul este privit sub o calitate
sau un viciu esenţial, care-i subordonează faptele. Ureche utilizează proverbele pentru a
reliefa contrastul dintre aspectul fizic si cel psihic al domnitorului Iliaşi Vodă: „că din afară se
vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit.” Deşi este o operă cu caracter istoric, cronicarul
nu ezită să folosească metaforele, de exemplu : într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au
înălbit poiana”.
Mulţimea imaginilor poetice, nenumărate pagini de naraţiune literară, au făcut din
cronica lui Grigore Ureche un preţios izvor de inspiraţie pentru unele opere literare de mai
târziu. Astfel putem aminti operele lui Vasile Alecsandri -„Dumbrava Roşie”, Costache
Negruzzi –„Alexandru Lăpuşnenu”, Mihai Sadoveanu- „Nicoară Potcoavă” şi Trilogia lui
Delavrancea.
Cronica lui Ureche ocupă un loc însemnat în istoria culturii şi literaturii române. Ea
constituie un izvor preţios de cunoaştere a trecutului patriei noastre. Scrisă într-o frumoasă
limbă română ,cu o necontestată artă narativă, cronica lui Ureche nu este numai un izvor
istoric, ci o operă literară.

Bibliografie:
• Eugen Negrici- “Naraţiunea în croniciile lui Gr.Ureche şi Miron Costin”
• Nicolae Manolescu- “Isoria critică a limbii române”
• Grigore Ureche- „Letopiseţul Ţării Moldovei”