Titu Maiorescu

Comediile D-lui Caragiale

-rezumat-

Titu Maiorescu enunta in acest articol, aparut in anul 1885, cand Caragiale era
contestat vehement pentru trivialitate si imoralitate, teoria inaltarii impersonale
prin arta: "«O noapte furtunoasa», «Conul Leonida fata cu reactiunea», «O
scrisoare pierduta», «D-ale carnavalului» — cine din cei ce se duc la teatrul
roman nu a vazut una sau alta din aceste comedii? Multi cunosc pe cea dintai,
mai toti pe cea de-a treia si cativa pe celelalte." Criticul spune de la inceput ca
acestea merita sa fie "laudate - toate fara exceptie". Dupa cum se stie,"Scrisoarea
pierduta" a avut un mare succes, la fel si "O noapte furtunoasa", in timp
ce "Conul Leonida fata cu reactiunea" nu a avut priza la public, iar "D-ale
carnavalului" a fost chiar fluierata.
Piesele lui Caragiale au fost acuzate de imoralitate, desi veridicitatea tipurilor
supuse analizei este remarcabila: "Lucrarea d-lui Caragiale este originala;
comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le
dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot
aparatul infatisarii lor in situatiile "anume alese de autor." Stratul social luat sub
observatie de Caragiale in aceste comedii este cel de jos, iar aspectele
prezentate sunt tipice, exista la toata lumea, autorul dramatic descoperind
existenta unei societati in toata veridicitatea ei, "sub formele unei spoieli de
civilizatie occidentala, strecurata in mod precipitat pana in acel strat si
transformata intr-o adevarata caricatura a culturei moderne." Tipologia
personajelor este, de asemenea, diversa, caracterizata cu o intuitie si o
fervoare critica de-a dreptul remarcabile: "Conul Leonida citeste jurnale, explica
nevestei sale esenta republice! cum o pricepe el, valoarea lui «Galibardi» si teoria
halucinatiilor. Jupan Dumitrache, cherestegiul, cauta sa inteleaga in convorbiri
cu ipistatul Nae Ipingescu ce este «sufragiul universal», este patruns de
demnitatea gardei civile si primeste de la Rica Venturiano deslusiri asupra
suveranitatii poporului; iar cocoana Veta isi canta amorul «intr-un moment de
fericire si printr-o perla de iubire». Candidatul de la preceptie vrea sa scape de
dureri dupa sistemul lui Mattei; Mita Baston jura pe «statua» libertatii din
Ploiesti si ipistatul «Carnavalului» pune un «potrabac» cu muzica «la lotarie».
Ziaristul Nae Catavencu si advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra
progresului economic si revizuirii constitutionale; Dandanache isi
sustine dreptul la deputatie prin traditia de la «patruzsopt», iar politaiul Ghita
este un element principal pentru alegerea «curat constitutionala». Adevaratul om
onest este simplul «Cetatean» alegator, care este insa totdeauna «turmentat»."
Lumea este, asadar, atat de diversificata si de surprinzatoare, de convingatoare
in realitatea ei artistica, incat chiar personajul din piesa, prefectul Tipatescu,
exclama la un moment dat: "Ce lume, ce lume!". j8e824jp17nsq
Pentru a apara pe Caragiale de acuzatia de imoralitate, ce depasea in mod clar
planul esteticului, Maiorescu aduce in discutie teoria hegeliana a inaltarii
impersonale prin arta: "Orce emotie estetica, fie desteptata prin sculptura, fie
prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este
stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale." Se
poate vorbi in felul acesta de o "obiectivitate curata", raspunzatoare de crearea
unei alte realitati, specifica emotiei estetice, "o fictiune a realitatii". Personajele
trebuie sa aiba exact comportamentul pe care il au: "Tipurile infatisate in
comediile d-lui Caragiale trebuie sa vorbeasca cum vorbesc, caci numai astfel ne
pot mentine in iluzia realitatii in care ne transporta. Mentinerea acestei iluzii este
singurul element hotarator, si un limbagiu academic in gura lui Nae Ipingescu ar
nimici toata lucrarea; pe cand in gura lui Ramiro din eleganta «Sara la curte» a d-
lui Ioan Cerchez este foarte potrivit".
Impersonalitatea in arta exista si in alte opere: "Murillo a zugravit madone, dar a
zugravit si copii murdari si zdrenturosi, care mananca pepene. Poate zice cineva
ca madonele lui Murillose tin de adevarata pictura, iar acei copii zdrenturosi ar fi
prea triviali pentru arta?
in faimosul Salon Carre din Louvre la Paris, unde este asezata la un loc
chintesenta picturei frumoase, se vede, alaturea cu Sfanta familie a lui Rafael,
femeia hidropica a lui Gerard Dow, dinaintea careia sta doctorul, examinandu-i
lichidul intr-o sticla. A contestat vreodata cineva acestui tablou al lui Dow marea
lui valoare artistica?". Notiunea de trivial nu este potrivita nici pentru comediile
lui Caragiale: "«Trivial» este o impresie relativa din lumea de toate zilele, ca si
decent si indecent."
Artistul nu poate sa descrie o lume "triviala", daca el asigura operei sale
autenticitatea care o proiecteaza in spatiul ideal al fictiunii si al emotiei estetice
superioare. Paradoxal, tocmai incapacitatea artistilor inautentici de a realiza
catharsis-ul prin arta este sursa de trivialitate si de imoralitate: "Daca
pseudoartistul ramane el insus in aceasta lume de rand, daca el insus nu se lasa
cuprins de inspirarea impersonala, si prin urmare nu ne poate transporta nici pe
noi in lumea curata a fictiunilor, atunci se intelege ca lucrarea sa poate sa fie
triviala, indecenta, lasciva, dupa cum ii este felul si tinta. Dar aceasta nu atarna
nici de la obiect, nici de la expresii, ci de la chiar genul inspirarii sale; si atunci o
imparateasa cu expresii academice, manierate, dupa gustul trecator al unui
public trecator, poate sa fie intr-adevar triviala, pe cand sotia cherestegiului
Dumitrache nu este".
 Eminescu si poeziile lui
-rezumat-

Studiul critic al lui Tiru Maiorescu din 1889, memorabil prin previziunea finala asupra
destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima incercare incritica literara
romaneasca de a conturaun portret moral si intelectual al lui Mihai Eminescu: "Daca
ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar
intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el
era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism
nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci
era eterizat sub forma cea mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si
chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor
inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala."
Eminescu facea totul cu o seriozitate si o competenta intelectuala iesita din tiparele
obisnuite: "era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind", "lipsit de orce
interes egoist", toate asezate sub semnul unei seninatati abstracte.Rememorarea unor
scene de la Junimea releva detasarea olimpiana cu care isi prezenta propria
creatie, dupa ce lucrase in nenumarate variante la ea: "Cand venea in mijlocul
nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne
aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma
mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi
gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi
trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-1 dea la«Convorbiri literare»". 
Remarcabil este portretul de "om al timpului modern" pe care criticul i-1 face
cu exacta intuitie: "Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui
individuala sta sub semnul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui
staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria
cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei,
in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor
religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat
pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana
astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese
materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui
ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti." Versurile lui
Eminescu arata "profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei
omului, asupra soartei poporului roman." Poeziile lui Eminescu sunt strabatute
de un fior transcendent, pentru ca descopera, in mod obiectiv, un adevar esential
asupra amorului, asupra realitatii naturii sau a simtamantului national.
Eminescu valorifica "povara suferintei mute prin farmecul exprimarii".
Concluzia criticului nu poate fi decat una singura, remarcabila prin adevarul ei
de necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera
lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a
gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul
de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."