Psalmii lui David, atât în versiunile originale traduse, cât și în cele reinterpretate de către

Dosoftei, sunt un monolog adresat divinității prin care păcatul, suferința, rugăciunea și timpul
sunt puse în raport cu puritatea credinței și cu Dumnezeul fără de sfârșit. Învățăturile sunt astfel
plasate în apropierea oamenilor, care le pot înțelege mult mai ușor datorită unui stil cu tentă
ușor ludică sau informală, direct, renunțând la structurile complexe și înlocuindu-le cu imagini
percutante.
Psalmii reinterpretați în versuri ai lui Dosoftei reușesc să transmită mesajul biblic într-un mod
mai ușor de perceput, simplificând, deși într-o mică măsură, anumite structuri și imagini și
aducându-le într-un plan rural cu care oricine putea rezona. Introducând rima, în primul rând
învățăturile capătă mai mult sens, iar apoi discursul pare unul cu tentă ușor ludică, tangentă
universului popular ce trebuie să asimileze pildele în profunzimea acestora. În versiunea
originală, predica este solemnă, nelăsând loc interpretări, rugăciunea părând o poruncă adresată
divinității („Să nu întorci fața Ta de la mine”), în timp ce varianta lui Dosoftei simulează un
dialog, valorificând o anumită sinceritate umană pe care I-o atribuie lui Dumnezeu („Nu-ț
întoarce svânta față/ de cătră mine cu greață”). Prin metafora fumului, asociată cu trecerea
ireversibilă a timpului, imaginea creată este mai ușor de interpretat și asimilat, astfel mesajul
fiind transmis în mod mult mai direct. Această degradare a ființei umane aflate la distanță față
de Dumnezeu („oasele mele ca uscăciunea s-au făcut”) este rescrisă ca „oasele mi-s săci ca
scrumul”. Prin structura informală, în care s-a renunțat la inversiune pentru a simplifica
discursul și s-a utilizat o imagine mai percutantă și mai cunoscută, cea a scrumului, se
reconstruiește modul în care omul de rând privește și simte divinitatea, înțelegând-o.
„S-or face pizmașii zgură. Urât-ai pe toți făloșii/ Și vei pierde mincinoșii. Și de om ce varsă
sânge/ Ți-i greață a te atinge.” Stilul lui Dosoftei accentuează puterea divină, subliniind în tușe
organice consecințele unei detașări de spațiul suprem. Preluând principalele păcate ale acelei
vremi, dar și adoptând o atitudine reflexivă asupra destinului omului în Univers, Dosoftei
incorporează realitatea românească în biblie. Ideea de a îi pedepsi pe cei vinovați este reluată
sub diferite forme, odată cu fiecare păcat („calea păgânilor cea strâmbă/ va pieri, și vor cădea-
n grea scârbă”).
Suferința îndepărtării și nerespectării căilor biblice („cenușă am mâncat în loc de pâine”) este
din nou redusă („am mâncat pâine de zgură”), întrucât simbolul „pâinii cele de toate zilele”,
asociat dependenței față de Dumnezeu, este degradat odată cu pierderea intensității credinței.
Prin această încercare de ieșire de sub cupola lui Dumnezeu, plasând autoritatea Lui sub semnul
întrebării și încercând o desprindere totală de El, psalmul conformă atotputernicia divină
(„ridicându-mă eu, m-ai surpat”). Mânia aceasta este însă mult mai evidentă, subliniindu-I
superioritatea incontestabilă, dar și reprezentând-o vizual, în versurile lui Dosoftei („mi-ai dat
de sus la vale”). Puterea absolută a cerurilor, dar și ideea că Domnul privește totul de sus, este
conturată în psalm („înălțimea cea sfântă a Lui, Domnul din cer pe pământ a privit”), unde
este folosită persoana a treia, dar în reinterpretare monologul, rezumând, transmite direct o
subordonare firească („T-ai căutat spre mulțâme/ de la svânta ta nălțâme”). Faptul că
Dumnezeu nu poate fi înscris în spațiul uman fiind deja cunoscut, comparația dintre cele două
ipostaze concentrice ale timpului, cea divină și cea a oamenilor, apropie moartea și, odată cu
ea, rugăciunea. Din nou, diferența dintre cele două stiluri („puținătatea zilelor mele”-„zâle ce-
am puțâne”) face religia mai accesibilă și ușor de perceput și asimilat. Întrucât trăirile umane
sunt îndreptate transcendental, acest dialog terestru-divin descrie perfect cadrul biblic pliat
spațiului românesc. După cum afirma George Călinescu, Dosoftei evocă realistic animalele
grele, ca în versurile unde e vorba de grădina pe care „O scurmară vierii cei groși de la luncă,/Și
zimbrii o pasc și-n coarne-o aruncă”. Realismul acestor texte vine totuși din naivitate, contextul
istoric prezentat creând picturi primitive pe lemn de o grație și o rigiditate specifice („Trupurile
sunt pe jos căzute/ A slugilor tale ce-s crezute/ Și carnea lor o mâncă hiara/ Și pasările din
toată țara./ Sângele le stă vărsat ca apa,/ Și nu-i nime să meargă cu sapa”). Călinescu observă
„acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care
dau mireasmă mâhnirilor abstracte” („Grăit-am în mine să mă iau aminte./Să-m socotesc
limba, să nu zîc cuvinte.”, „Zîs-am în mine: „De-ar fi cu putință,/ De-aș avea aripi de
porumbiță””). Fiind considerat printre primii poeți români, această conștiință artistică ce vine
odată cu rescrierea și resemantizarea psalmilor are un impact major asupra percepției populației
în legătură cu credința. Similaritatea cu poezia populară a dus ulterior și la pătrunderea în
cultura română a unor psalmi ce devin cântece de stea.
Așadar, atât punerea elementului greu al psalmilor biblici într-o lumină ce accentuează
subtilitatea unei conștiințe artistice poetice, păstrând intactă realitatea, cât și valorificarea și
înțelegerea suferinței și a esenței credinței printr-o resemantizare a psalmilor îl aduc pe
Dosoftei printre primii poeți români. Puterea divină sau îndepărtarea de credință sunt pilde
simplificate, mai ușor de înțeles datorită plasării în spațiul românesc a evenimentelor biblice,
valorificând o atitudine ușor ludică și un limbaj popular specific.
Bibliografie: George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent