Proiect la

Limba si Literatura Romana

„Relatia Omului Religios Cu Dumnezeu”

Clasa a XI-a H:
Nae Cristina
Stoica Ioana
Iorga Bianca
Manciu Georgiana
 Relatia Omului Relogios Cu Dumnezeu

Din cele mai vechi timpuri,omul a căutat sa definească legătura lui cu

Divinitatea.Omul religios a recurs la poezie pentru a-şi arăta credinţa fată de
Dumnezeu.El percepea prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui ca pe cea mai
puternică forţă care în lupta dintre bine si rău putea inclina balanţa spre cei
care il slăveau si îi recunoşteau puterea.

Psalmii din „Vechiul Testament”

In Psalmul nr 18 al lui David rezulta
puterea infricoşătoare a lui Dumnezeu.Cuvântul
lui era lege iar cei ce respectau legea erau cei
drepţi,cei aleşi despărţiţi de păcătoşii sortiţi
pedepsei.

In Psalmul nr 50 al lui Dosoftei este

prezent omul care implora mila lui Dumnezeu
căci viaţa era vremelnică şi tot ce stăpânea
putea pierde într-o clipă.

Psalmii scrisi de Alexandru Macedonski si Tudor Arghezi

In Psalmul nr 2 al lui A.Macedonski se remarca indepărtarea omului
de Dumnezeu, omul simtindu-se singur şi prăsit căci la strigătele lui numai
aude nici un răspuns.

In Psalmul nr 9 al lui A.Macedonski restaurarea dialogului se face

prin credinţă.Echilibrul este dat din împletirea binelui si răului din raţiuni
superioare înţălegeri umane.

Psalmul nr 10 al lui A.Macedonski denota faptul ca Dumnezeu nu mai

poate fii regăsit pe aceleaşi coordonate el se ascunde în spatele
manifestăriilor vieţii până la dispariţia lui completă.Regăsirea nu este
niciodată completă ţi dorinţa de al întâlni rămâne de cele mai multe ori doar
o aspiraţie.

Psalmul nr 6 al lui T.Arghezi sustine ideea luptei dintre credinţa şi

necredinţa pentru al regăsi pe Dumnezeu sau ai accepta lipsa sfâşiind fiinţa
umană care nu se mai poate regăsi complet în niciuna din ipostaze.
Durerea pierderii legăturii cu Dumnezeu a neputinţei refacerii drumului
înapoi îl face pe om sa se revolte.

“Vechiul Testament”- Sfantul Ioan Damaschinul

În tratatele sale, Sfantul Ioan
Damaschinul sustine ca în Vechiul Testament,
Dumnezeu Se arata poporului Sau numai prin
sunete, adica prin cuvinte. În Deuteronom
citim: "Iar Domnul v-a grait de pe munte, din
mijlocul focului; glasul Lui l-ati auzit". Asadar,
atunci cand Dumnezeu vorbeste despre faptura,
El ii interzice reprezentarea. Dar si atunci cand
vorbeste despre El Însusi, interzice de
asemenea orice imagine, insistand asupra
faptului ca nu poate fi vazut: nici poporul, nici
chiar Moise nu L-au vazut în vreun fel,
auzindu-i doar vocea. Întrucat nu Il vazusera pe
Dumnezeu, nici nu Il puteau reprezenta; puteau
doar sa-I fixeze cuvântul în scris, asa cum a facut Moise. Si cum ar fi putut
ei sa-L determine pe Cel imaterial si indescriptibil, pe Cel ce nu are forma,
nici masura. Din chiar insistenta textelor biblice asupra faptului ca Israel
auzea cuvântul dar nu putea sa vada nimic, Sfantul Ioan Damaschinul
deduce în chip tainic posibilitatea ulterioara de a-L vedea si a-L reprezenta
pe Dumnezeul facut trup.

“Psaltirea in versuri”- Dosoftei

Cercetarile atente demonstreaza profunda originalitate a versurilor lui
Dosoftei, precum si influenta exercitata asupra lui de versul popular
romanesc. Mai ales de cunoscuta balada ‘Miorita’ (Psalmul 46), legenda
manastirii Argesului si de unele vechi cantece ciobanesti. Dupa cum spune
Nicolae Iorga, ‘nu este nicio indoiala ca, in ce priveste redactarea versurilor
sale, el nu a fost ajutat de nimeni ci sngur prin familiarizarea cu poporul, cu
sufletul lui a ajuns a fi un rostitor al graiului romanesc’.
Despre raspandirea Psalmilor versificati de Dosoftei si popularitatea lor
vorbeste faptul ca multi dintre ei au devenit colinde sau cantece de stea.
Chiar si in zilele noastre au fost culese colinde sau cantece de stea care
reprezinta, de fapt, diferite variante ale psalmilor lui dosoftei.
 O inalta apreciere a talentului Mitropolitului o aflam la Nicolae Iorga,
care spune ca :’Psaltirea in versuri se desface in doua parti : una, in care
scriitorul nu vrea sa coboare ci-si insira solemn dupa datina celor invatati si
alta, partea cea mai intinsa, in care el uita mandria volumelor rasfoite si se
lasa furat de ritmul usor, saltaret, viu al cantecului popular. Aceasta din urma
ramane una din partile cele mai trainice ale operei sale poetice’.

‘Psaltirea in versuri ‘a lui Dosoftei are

muzicalitatea ceruta de poezie. Aceasta muzicalitate
poetica numai este reprodusa, ci pe de-a-ntregul
creata. Cea mai plastica si mai exacta caracterizare a
versului lui Dosoftei, din acest punct de vedere, a
fost facuta de G. Calinescu : ‘Dar mai ales Dosoftei
are acea curgere mieroasa a limbii, densitatea de
lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau
mireasma mahnirilor abstracte’. Dosoftei nu are
numai meritul pionieratului, el reuseste sa creeze
modele poetice durabile.

Rezumand, se poate afirma ca publicarea

‘Psaltirii in versuri ‘ constituie un eveniment cu totul exceptional in istoria
literaturii romane. Astfel, s-a intreprins nu numai o incercare indrazneata de
a apara credinta, dar s-a demonstrat si bogatia mijloacelor de exprimare ale
limbii romane, s-a dovedit ca se poate scrie poezie si in aceasta limba, poate
chiar mai frumos decat in alte limbi.

Noul Testament
În acest fel, trasatura distinctiva a Noului Testament este tocmai
legatura stransa care uneste cuvântul si imaginea. De aceea, atunci cand
vorbesc despre imagine, Parintii si Sinoadele nu înceteaza sa sublinieze:
"precum am auzit, asa am si vazut" - citand cuvintele Psalmului 47, 9:
"precum am auzit, asa am si vazut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea
Dumnezeului nostru". Ceea ce omul vede si ceea ce el aude sunt de acum
înainte inseparabile. Ceea ce vedeau sau întelegeau David si Solomon nu
erau decat cuvinte profetice, prefigurari profetice ale celor realizate în Noul
Testament. Acum, în Noul Testament, omul primeste descoperirea
Imparatiei lui Dumnezeu ce va sa vina, iar aceasta revelatie ii este
comunicata atat prin cuvânt, cat si prin imagine, adica prin Însusi Fiul lui
Dumnezeu întrupat.
 Dreapta credinta in Dumnezeu
Nimeni dintre oameni şi nici un
popor nu poate trăi pe pămînt fără
credinţă în Dumnezeu. Chiar dacă
unii şi-au pierdut credinţa, ei cred
totuşi în ceva abstract, cum ar fi
filozofia, arta, muzica, cărora le
atribuie un adevarat cult, în locul
cinstirii lui Dumnezeu. Aceştia sunt
fie atei, fie idolatri şi nu au nici o
speranţă de mîntuire dacă nu se
leapădă de idolii lor şi nu se întorc la
adevaratul Dumnezeu.

In Vechiul Testament, credinta

adevărată în Dumnezeu a fost păstrată
numai de un singur popor, poporul evreu. Dar, prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu pe pămînt, prin moartea Sa şi prin Evanghelia care ne-a lăsat-o,
Iisus Hristos a chemat la ospăţul credinţei adevărate, pe lîngă poporul ales,
pe toate popoarele lumii. Insă, în timp ce evreii n-au vrut să creadă în
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mîntuitorul lumii, multe popoare păgîne,
care se închinau idolilor au fost convertite la creştinism, întemeidu-se astfel
Biserica creştină de către Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor.

Omul, credinta si teama de Dumnezeu

Propovaduirea credintei are ca principal scop asumarea, de
catre noi oamenii, a responsabilitatii in sensul ei cel mai larg. Acest lucru
demonstreaza ca omul - cea mai inteligenta fiinta - nu este in mod necesar
responsabil numai pentru ca poate gandi. Exemplele de oameni care au
gandit sau gandesc sunt multiple, dar multe din acestea s-au dovedit chiar
nefaste pentru istoria omenirii.

In biblie nu gasim explicit o amenintare directa a lui Dumnezeu

asupra omului, ci totdeauna ii sunt amenintate faptele nesabuite carora omul
le devine victima, in mod constient si inconstient. Ca urmare, credinta in
Divinitate este in primul rand o relatie directa intre om si Dumnezeu ca
expresie a acceptarii unor norme de conduita, evident cele lasate de
Divinitate. De aici pornesc, de regula, doua ganduri opuse. Credinta ca o
calauza, prin care omul dialogheaza permanent cu Dumnezeu asupra faptelor
sale, incercand sa le sporeasca pe cele bune si sa se fereasca de tentatia celor
rele. Sau, Credinta ca o frica, omul simtindu-se mereu supravegheat de
Dumnezeu si ca urmare simte teama permanenta fata de acest judecator
suprem.
Acest al doilea gand pare sa prevaleze in constiinta multor oameni,
ceea ce demonstreaza fie superficialitatea credintei acestora, fie tine de
educatia crestineasca din frageda copilarie, responsabilitatea fiind a
parintilor naturali ori a parintelui duhovnic. Credem ca este cel mai rau lucru
sa invederezi teama prin credinta, Dumnezeu creandu-l pe om liber, …
“dupa chipul si asemanarea sa”.

Credinta este insa si putere -

fizica si morala - de care omul are
nevoie in toate demersurile sale.
Omul increzator in Divinitate ii
cere lui Dumnezeu, in rugile sale,
putere, iar acest lucru ar fi de
neinchipuit cand credinta ar fi
sinonima cu teama fata de
Divinitate. Nu credem ca fiind
temator fata de Divinitate ai mai
avea curajul sa ceri ceva Tatalui
ceresc, mai ales putere sa poti face
ceva, sa treci prin ceva. Libertatea conferita de credinta este aceea care te
incurajeaza sa ceri lui Dumnezeu putere si, de regula, solicitand putere, o
faci fie pentru ceva anume, un proiect care ti-e bine definit sau pentru
evitarea unui rau care te ameninta si pe care l-ai constientizat ca atare.
Admitem, deci, ca ii cerem lui Dumnezeu putere si, in general, un credincios
cu respect pentru Divinitate nu poate cere puterea absoluta, caz in care ar
dori sa devina el insusi Dumnezeu. In acest din urma caz nu mai discutam
despre un veritabil credincios intr-o Divinitate, ci despre trufia in fata
Creatorului.

A fi credincios inseamna acceptarea unui anume set de norme de

comportament, cum sunt cele 10 porunci ale Vechiului Testament, ori
pildele lui Isus in dialogul sau cu multimea si apostolii. Acceptarea acestui
set de norme de comportament crestinesc este sau trebuie temeinic pusa pe
seama libertatii credinciosului si nu a fricii fata de Divinitate. Orice se poate
spune despre Dumnezeu-Tatal, dar nicaieri nu vom gasi ca el si-a constrans
la ceva propria creatie - omul - ci a calauzit-o sa faca mereu alegeri bazate
pe propria constiinta.
 Bibliografie

Biblia sau Sfanta Scriptura - tiparita cu

binecuvântarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucuresti, 1995.

Sfantul Teodor Studitul, Antireticele impotriva

iconomahilor, publicate în volumul "Iisus Hristos,
prototip al icoanei Sale", Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.

Diac. Ioan Ica Jr., Iconologia bizantina între politica imperiala si

sfintenie monahala, studiu introductiv la volumul "Iisus Hristos, prototip al
icoanei Sale", Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.

Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Editura Anastasia, Bucuresti,

1994.

Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu, 1995.

Christoph von Schonborn, Icoana lui Hristos, Editura Anastasia,

Bucuresti, 1996.

http://articole.famouswhy.ro/psaltirea_-_dosoftei/

Ida Schottek, Vechiul testament. Adevaruri eterne - Despre adevar,

dreptate, bogatie, Editura C.N.I Coresi, 2002

Vasile Militaru, Psaltirea in versuri, Editura Semne, 2009

Mitropolit Antonie de Suroj, Dumnezeu si omul, Editura Sophia, 2011

Alexandru Macedonski, Psalmi si rugaciuni, Editura Galaxia

Gutenberg, 2009

Tudor Arghezi, Printre psalmi. Antologie, Editura Art, 2010