Primele creatii religioase s-au manifestat in secolul al XIV- lea si au apartinut lui Grigore

Tamblac si ucenicilor calugarului Nicodim de la Tismana. Dar primele cantari bisericesti

au fost cele create de Filotei, logofatul lui Mircea cel Batran, creatii care se intonau la
sarbatorile sfintilor, mucenicilor si ale Maicii Domnului. Primul poet religios a fost
Dosoftei, care a si tiparit creatiile lirice religioase: "Psaltirea pre versuri tocmita" (1673),
"Viata si petrecerea sfintilor". El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de
factura filozofica "Viata lumii" (1673) si de prima biblie in traducere romaneasca sub
titlul "Biblia de la Bucuresti" (1688). Aceasta din urma opera a fost tradusa din limba
greaca si tiparita din indemnul domnitorului Serban Cantacuzino de catre fratii Serban si
Radu Greceanut logofeti la curtea domneasca.

Din secolul al XVII-lea poezia religioasa continua prin creatii folclorice, mai ales sub
forma de colinde, pana in secolul al XlX-lea, cand ideile ortodoxismului romanesc se
manifesta in elegiile lui Grigore Alexandrescu si in unele poezii cu tematica religioasa
scrise de Eminescu, Goga si Cosbuc.

Lirica religioasa ortodoxa ia un avant deosebit in perioada interbelica, prin poetii

reprezentativi pentru literatura moderna: Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian
Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat si Nichifor Crainic.

Poezia religioasa cea mai veche si cu cea mai larga arie de raspandire este psalmul,
creatie cu caracter religios care poate avea ca formula artistica rugaciunea, imnul (odA) si
elegia, toate acestea fiind f adresari directe catre Dumnezeu, prin care omul isi exprima
cucernicia, smerenia si speranta in izbavire divina pentru pacatele

savarsite in timpul vietii.

Un rol important in promovarea ideilor ortodoxismului iautohton 1-a avut revista

"Gandirea", aparuta la Cluj in 1921, sub directia lui Cezar Petrescu si D.I.Cucu si al carei
mentor a fost Nichifor Crainic.

"Psaltirea pre versuri tocmita" a fost tiparita in 1673 Ia Uniev (PoloniA) si cuprinde
psalmii biblici, pe care Dosoftei i-a versificat intr-o maniera artistica impresionanta, fapt
care 1-a determinat pe Nicolae Manolescu sa considere aceasta opera "intaiul monument
de limba poetica romaneasca". Datorita vastei sale culturi, Dosoftei a reusit sa creeze o
versificatie dupa rigorile versului cult, pe care 1-a imbinat cu metrica populara
romaneasca si cu stilul specific poeziei folclorice. Stradania plina de rabdare si daruire a
durat foarte mult timp (1665-1673), asa cum poetul insusi marturiseste ca a talcuit
psalmii "vreme indelungata, precum am putut mai frumos". Intentia declarata a lui
Dosoftei privind versificarea psalmilor biblici a fost ca "sa poata trage hirea omului catre
cetitul ei". Mai mult decat atat, scriitorul indeamna cititorul sa descopere talcul,
invatatura care se desprinde din psalmi si sa patrunda dincolo de sensuL ei parabolic: "ca
ciumiliturile (ghicitorile - A«.A«.), cand alta graiesti si alta sa-ntafege".
"Psaltirea in versuri tocmita", lucrare literara de mare intindere, avand 8600 de versuri,
este cu atat mai valoroasa pentru cultura noastra, cu cat psalmii sunt creatii concise ca stil
si adesea greu de transpus in alta limba. Ceea ce particularizeaza poeziile religioase ale
"Psaltirei" este spiritul lor romanesc, prin versificarea in stil folcloric, prin limbajul oral
presarat cu expresii si cuvinte populare: "pleava", ocine", "caftan", "cobuz", "colaci",
giunci", "lauta" etc. De remarcat este si cadrul natural al psalmilor, care se departeaza de
geografia sfantului pamant, fiind sugerate cu transparenta tinuturile feerice romanesti.

Dosoftei este un liric incontestabil, prevestindu-1 pe Eminescu, mai ales prin temele
filozofice fundamentale si starile interioare profunde cum ar fi Geneza, conditia de
muritor a omului in Univers, solitudinea, melancolia, framantarile si durerile sufletesti. in
ceea ce priveste raportul omului cu divinitatea, Dosoftei il precede pe Tudor Arghezi, al
carui vers "Tare sunt singur, Doamne, si piezis!

   " trimite catre versul din "Psaltire", "Doamne, sunt mahnit si trist cu totul", iar versul
arghezian "Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!

   " ilustreaza atitudinea psalmistului asemanatoare cu aceea a lui Dosoftei, "Ma rog,
Doamne, sa-ti vad fata". De altfel, o particularitate aparte a lui Dosoftei este permanenta
adresare directa catre forta suprema prin sintagme specifice: "Dumnezau",
"Dumnezaul.meu sfinte", "Doamne sfinte", Ca ti-i, Doamne, a ta-mparatia".

Limbajul artistic al "Psaltirei pre versuri tocmita" este alcatuit din regionalisme -
"voroava", "cobuz", "buor" -, arhaisme - "hire", "pre", "plansam", sa hii" -, locutiuni
populare - "ti-ad-aminte", "am gatat", "pleaca-ti auzul". Ca procedee artistice, se remarca
in primul rand comparatia, care abunda in psalmii lui Dosoftei: "A doua zi se usuca / Ca-
n cuptori cand o arunca", "lumea asta-i ca o miza mica", "Cu cascate guri ma omoari / Ca
lecii ce apuca si zbiari", "Ca otava ce sa trece / De soare si de vant rece". Epitetele si
metaforele confirma valoarea artistica a psalmilor ca prima forma a poeziei romanesti:
"inema amara", "inema sacata", "grea ura", "nalta strigare", "lacramile hierbinte", "inima
[] sa vestajiaste", "sara-i vesteda", "bucine ferecate".

Referindu-se la frumusetea versurilor lui Dosoftei, Nicolae Manolescu afirma: "A

strabate A«PsaltireaA» echivaleaza cu o calatorie printr-o tara a minunilor poetice".

"PSALMUL 102" de Dosoftei (Psalm bibliC)

"Pleaca-ti auzul spre mine Si ca corbul cel de noapte

Si sa-mi hii, doamne, spre bine, imi petrec zilele toate,

Si la ce zi te-oi striga-te Ca o vrabie ramasa

Sa-mi auzi de greutate, in sub strasina de casa

Ca-mi trec zilele ca fumul, Am mancat pane de zgura

Psalmul este o specie lirica, prin care poetul inalta un imn religios divinitatii,
exprimandu-si sentimentele de smerenie si lauda pentru maretia si atotputernicia lui
Dumnezeu. Cuvantul psalm vine de la grecescul "psalmos", care inseamna compunere
poetica biblica, avand caracter de rugaciune, oda , elegie sacra.

"Psalmul 102" face parte din "Psaltirea pre versuri tocmita" (1673). care constituie prima
traducere in limba romana a psalmilor lui David, pe care Dosoftei i-a versificat in metru
popular.

Dosoliei Mitropolitul a depus o munca titanica. inceputa in 1665, straduindu-se asupra

unei traduceri cat mai apropiate de intelegerea romaneasca a textelor religioase, lucrand
"vreme indelungata, precum am putut mai frumos" si cu scopul declarat de a atrage "hirea
omului

.catre cetitul ei" . "Psalmul 102" reflecta o discutie imaginara cu Dumnezeu, in care
psalmistul se adreseaza direct divinitatii, intr-un

» limbaj familiar, firesc, apropiindu-se in mod evident de limba populara si lipsind cu

desavarsire tonul grav, solemn.

Titlul. Cuvantul psalm vine de la grecescul "psalmos", care inseamna compunere poetica
biblica, avand caracter de rugaciune, oda,

, elegie sacra. Creatiile lirice ale "Psaltirei" sunt traduceri ale celor de psalmi atribuiti lui
David si de aceea Dosoftei ii numeroteaza.

"Psalmul 102" exprima lamentatiile omului care se zbate cu greutatile vietii, care
constientizeaza efemeritatea lui in aceasta lume, care simte ca revolta lui pentru conditia
umana il poate indeparta de credinta si de aceea inalta o ruga lui Dumnezeu pentru a-i
salva sufletul prin recunoasterea pacatelor. Atitudinea psalmistului este de cucernicie,
smerenie si cainta, exprimand totodata speranta ca

Dumnezeu il va izbavi sufleteste.

Stilul psalmului se caracterizeaza, in principal, prin cuvinte si expresii populare, ceea da

poeziei oralitate. Expresiile populare sunt sugestive pentru ilustrarea starilor sufletesti ale
psalmistului: "Pleaca-

ti auzul spre mine" ("apleaca-ti urechea"), "inema sacata" ("inima grea, pustiita"), "Mi-
am lipitu-mi os de piale" ("e numai piele si os").

Formele populare ale cuvintelor "am gatat". "oi striga", "tocma",

"zgura" confirma faptul ca Dosoftei a realizat o traducere a psalmilor lui David in

maniera folclorica romaneasca.

Psalmii lui Dosoftei nu au fost cantati niciodata in biserica, dar au avut un larg ecou in
popor, fiind transmisi pe cale orala din generatie in generatie si constituie, pentru
literatura romana, punctul de plecare al creatiei lirice religioase, ilustrata in a doua
jumatate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski si dusa la perfectiune, in
secolul urmator, de Tudor Arghezi.