Pacatul

Păcatul este cel mai aprig vrăjmaș al omului. El este primul și ultimul dușman al
nostru, cel mai viclean si infricoșător, care ne-a facut să pierdem chipul lui Dumnezeu și
raiul desfătării. Pentru orice om lupta împotriva păcatului ar trebui să fie nevoința principală
in cadrul vieții, insă majoritatea oamenilor nu doar că nu caută să ducă această luptă, ci chiar
ei înșiși caută să fie loviți și subjugați, alegând de bună voie tabăra vrajmașului.

Principalul motiv pentru care oamenii nu caută să lupte împotriva acestui dușman,
este necunoștința. Majoritatea oamenilor nu cunosc care sunt de fapt înșușirile cumplite ale
păcatului, noi văzând doar partea pe care el ne-o arată, care aparent este dulce și
strălucitoare.

Pentru a putea izbăvi in această luptă se cuvine să cunoaștem mai întai în ce constă
păcatul. El a apărut în lumea duhurilor, în inima lui Lucifer. Acesta a dat naștere primului
păcat înlăuntrul său și a împărțit această boală altor duhuri asemenea lui. Acest prim păcat nu
a apărut din pricina firii, ci din utilizarea rea a voinței libere, prin îngâmfare și mândrie.

Sf. Apostol Ioan ne spune că „păcatul este nelegiuirea”, deci încălcarea voii sfinte a lui
Dumnezeu. El este de doua mari feluri: primul - neîmplinirea celor poruncite de lege, și al
doilea – săvârșirea faptelor pe care legea le interzice. Așa cum libertatea omului se arată prin
trei feluri diferite, gând, cuvânt și faptă , asemenea și păcatul are trei feluri . Nu toate
păcatele sunt lucrătoare în fiecare om, de obicei o patimă oarecare le întrece pe celelalte,
aceasta devenind stăpânitoare, dar în esență , fiecare păcătos poartă în sine sămânța tuturor
patimilor.

Păcatul a intrat in lume prin protopărinții noștri, Adam și Eva, prin călcarea poruncii
date de către Dumnezeu, odată cu aceasta cei dintâi oameni pierzând părtășirea cea
nemijlocită, lăuntrică cu Izvorul tuturor puterilor și al desăvârșirii. De aici avem noi o
înclinare atât de timpurie spre simțuri în ciuda rațiunii și a conștiinței, de aici puterea
ispitelor asupra noastră și o atât de slabă urmare a exemplelor bune. Însă în ciuda neputinței
și spurcăciunii firii noastre , noi avem parte de puterea harului, care întotdeauna ne este de
ajutor în lupta împotriva pornirii spre răutate.

Aceasta este obârșia păcatului în lume și în neamul omenesc. La fel cum a luat naștere
păcatul la început, așa și acum , el nu provine din fire, ci din reaua întrebuințare a voinței și
libertații, de aceea trebuie păzită și întărită libertatea duhului, căci ea, poate fie să se
întărească, fie să slăbească după modul in care o utilizăm.

1
 Cu toate că vedem că a trăi în păcate este una cu a fi tu însuți dușmanul tău, în lume
este atât de mult păcat, doar o mică parte a oamenilor statornicindu-se pe piatra poruncilor
Domnului, păzindu-se în curăție. Înseamnă că păcatul are ceva deosebit de ademenitor, dacă
în așa fel poate pune stăpânire pe oameni. Sf. Apostol Pavel ne spune ce are păcatul atât de
ademenitor, adică dulceața cea trecătoare ( Evrei11,25), în timp ce virtutea este amărăciune .
În sinea lor ele sunt exact invers, însă pentru a simți cu adevărat amăraciunea păcatului și
dulceața virtuții este nevoie de un gust curat și sănătos pe care noi însă nu-l avem.

Un alt lucru de care păcatul se folosește pentru a câștiga lupta cu oamenii, este acela că
pentru faptele bune omul iși primește răsplata în veacul care va veni, adică după moarte.
Omul care este luminat de lumina harului și statornicit cu hotărâre în cele bune, este
mulțumit cu această făgăduință, dar omul care este călăuzit de înțelepciunea pământească, nu
se poate înălța până la această sfântă vedere a lucrurilor, el dorind să devină fericit aici și cât
mai degrabă. Păcatul are și capacitatea de a-și schimba dulceața otrăvitoare după trebuință, în
funcție de gustul fiecărui păcătos, dar dulceța păcatului, din orice ar fi alcătuită, are însușiri
îngrozitoare, odată gustată îl slăbește pe om în toată ființa sa, adâncindu-l subtil mai întai
într-un somn duhovnicesc, iar apoi în înțepenire și pieire sufletească.

Cu toate că vedem din experiența strămoșilor noștri Adam și Eva că păcatul nu este un
izvor de cunoaștere, ci de întuneric și de rătăcire, diavolul are atâta îndrăzneală , încat și
acum întrebuințează aceeași amăgire, atragându-ne spre păcat ca și cum ar fi semn de
înțelepciune și de cunoaștere. Această apararentă cunoaștere îi face pe păcătoși să se vadă
mai presus de semenii lor, mereu crezând că ei sunt cei înțelepți. Această înclinare jalnică
spre păcat a oamenilor învățați le deschide patimilor posibilitatea de a purta masca
înțelepciunii, cu care să înșele privirile oamenilor care nu pot deosebi darurile Creatorului de
întrebuințarea lor necuvenită.

Neamul omenesc este fără îndoială acoperit de întunericul nefiresc al necunoștinței,

căci ceea ce diavolul caută să ne arate a fi înțelepciune și pricepere este de fapt întuneric și
orbire. Iar cel ce ne-a lipsit pe noi de fireasca lumină cea dintru început, adânciundu-ne întru
această stare este numai păcatul. Spre marea noastră nenorocire păcatul nu numai că ne-a
lipsit de lumina dumnezeiască primordială și a îndepărtat de la noi cunoștința, ci ne-a făcut și
neputincioși a le vedea , încât acum chiar de i-ar fi arătate omului aceste lucruri , el nu le-ar
putea vedea așa cum se cuvine.

Păcatul este atât de viclean încât dacă privim păcatul doar la suprafață, și ne uităm la
primii pașii ai păcătosului, atunci in păcat ni se pare că vedem libertate, iar nu robie, iar asta
deoarece păcatul vrea sa te facă să te simți tu însuți alfa si omega, propriul idol si Dumnezeu.
Însă Sf. Evanghelist Ioan spune că “oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului.” (Ioan
8,34). Asta se întâmplă deoarece adevărata libertate a omului este de a se uni în chip slobod

2
cu libertatea cea dumnezeiască, de la care si-a luat începutul, iar păcatul rupe această fericită
unire, punând libertatea omului împotriva libertății lui Dumnezeu.

Proorocul Isaia ne spune că „nu este pace... pentru cei fără de lege” (Isaia 48, 22), adică
pentru păcatoși. Acest lucru reiese din faptul că cei fără de lege aleargă după bucurie, dar nu
o pot ajunge, căci bucuriile păcatului sunt pustii, vremelnice și netrebnice iar în același timp,
păcatul îl lipsește pe om de bucuria cea adevărată, făcând ca inima să nu fie în stare să fie
fericită. Păcatul într-atât preschimbă inima omului, încât toate cele ale credinței și virtuții îi
aduc scârbă și îngrețoșare. De asemenea la omul păcătos nu vom găsi nici acele bucurii
sufletești de care aveau parte și le prețuiau chiar si cei mai buni dintre păgâni. Una din
însușirile de căpătâi ale păcatului și patimilor este nesațiul plăcerilor, prin care se obosesc
rapid puterile duhului și ale trupului iar cu timpul din plăcerile păcătoase apar inevitabil o
mulțime de amărăciuni și întristări precum boala, chinul, moartea... , păcatul arătându-si
incetul cu incetul efectele sale distrugătoare.

Și drepții suferă, chiar cuvantul lui Dumnezeu ne transmite mesajul prin psalmistul
David care zice „multe sunt necazurile drepților”, însă aceste necazuri sunt precum leacurile
cele amare dar binefăcătoare pe care un bolnav trebuie să le ia pentru a se putea tămădui de o
boală de moarte. Amărăciunea este însoțită de simțul dulce al vindecării, pe zi ce trece cei
drepți se simt tot mai bine și tot mai întăriți în suflet și în conștiință, primind răsplata la toate
necazurile.

Cu toate că omul se înfricoșează cel mai tare de moarte, el nu vede legătura strânsă
dintre păcat si moarte. Crede că este posibil să păcătuim și să nu murim, precum și că trebuie
cândva să murim, chiar dacă nu am păcătuit. Sf. Apostol Pavel ne spune însă cât se poate de
clar că „plata păcatului este moartea”(Romani 6,23). Toți ne naștem întinați de păcat , în nici
unul dintre noi nu se găsește această sfântă și fericită viață de care se desfăta omul la
început. Acea viață a fost pierdută de către părinții noștri, Adam și Eva în rai. Dacă noi am
avea posibilitatea de a trăi măcar o singură zi în fericirea vieții celei dintâi ,atunci am vedea
pe deplin dacă este cu putință să păcătuim și să nu murim , căci prin păcat ne-am lipsi îndată
de viață și ne-am supune morții.

Așa cum tot binele este de la Dumnezeu, atunci când te întorci către bine te întorci
totodată către Dumnezeu, in acelasi fel și răutatea și păcatul sunt de la diavol, căci “cine
săvârșește păcatul este de la diavolul, pentru că de la inceput diavolul păcătuiește”. Păcatul îl
supune pe om stăpânirii diavolului prin faptul că il face asemenea lui. Precum un om
cuviincios primește toate însușirile chipului lui Dumnezeu, prin buna sa viețuire, așa și
păcătosul care nu se pocăiește capătă chipul diavolului, prin acțiunile sale necurate.

Sfântul Apostol Pavel spune că păcătosul este prins în cursa diavolului cu scopul de a îi
face voia. Păcătosul nu poate simți această subjugare, deoarece sufletul său poartă un chip

3
diavolesc. Pentru a simți înăuntrul tău duhul cel rău, trebuie să fii luminos, ceea ce păcătosul
nu este. Cel mai ușor mod de a vedea stăpânirea diavolului asupra celui păcătos, reiese din
faptul că el distruge în om tot binele, începând cu înțelegerea cuvintelor despre Dumnezeu și
despre lege si terminând cu ultimele mustrări de conștiință. Sfârșitul acestei uniri cumplite a
păcătosului cu duhul întunericului este de obicei o moarte înainte de vreme adesea chiar și
sinuciderea. Vrăjmașul caută toate căile pentru a scurta calea păcătosului spre iad și pentru
a-i întrerupe viața cât mai curând, având o mulțime de împrejurări pentru aceasta, chiar prin
neînfrânarea păcătosului.

Așadar, moartea trupească vine atât la cei păcătoși, cât și la cei drepți, precum am
specificat mai înainte. Însă, cea mai cumplită urmare a păcatului nu este moartea trupescă, ci
cea a sufletului și veșnicele chinuri în iad alături de duhurile cele lepădate. Aceasta este, deci,
ultima “cunună” diavolească, când Dumnezeu le va spune celor păcătoși: “ Duceți-vă de la
Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.”

De aceea, păcatul nu trebuie să își facă niciun pic de loc, nu numai în obiceiurile și
faptele noastre, precum nici în gândurile și în cuvintele noastre. La prima aparitie a păcatului
în noi în orice chip ar aparea el, trebuie să ne grăbim a-l izgoni. Mulțumită dragostei
nemărginite a lui Dumnezeu care ne-a trimis nouă pe Izbăvitorul avem atât de multe mijloace
lăsate prin harul Duhului Sfânt astfel încât dispunem de toate armele necesare pentru a-l birui
pe vrăjmașul nostru primordial si ultim, păcatul. Amin!