INTRODUCERE

Mânia este una din manifestările noastre atât la nivel fizic cât mai ales psihic. Mânia o
putem identifica ad-quem în primul fratricid din istorie, când Cain îl ucide din invidie pe
fratele său Abel.
Tratatul Schiarhimadritului Gabriel Bunge vine tocmai ca o expunere despre patima
mâniei în gândurea lui Evgarie Ponticul. Despre Evgarie ne vin în minte lucruri ce țin de
condamnarea lui mai ales în cadrul Sinodului 5 Ecumenic. Dar citind opera acestuia
evidențiem urmele unor profunde căutări spirituale. Observăm de asemenea faptul că ava
Evgarie scrie în urma unor experinețe personale. În speță el adresează unor anahoreți aceste
scrieri.
Tema mâniei este într-adevăr una cu adânci implicații în viața duhovnicească a
credinciosului. Mânia anulează orice pretenție de desăvârșire. Mânia ucide orice altă urmă de
virtute, de aceea mânia trebuie anihilată.
În cartea lui Gabriel Bunge, Mânia și terapia ei după avva Evgarie Ponticul, trad.
Ioan Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2016, se încearcă o sistematizare a tuturor textelor în care ava
Evgarie tratează despre mânie. Gabriel Bunge are acest merit de a aduna laolaltă învățătura
avei Evgarie despre mânie.
În ceea ce urmează o să încercăm o sistematizare cât mai clară a modului în care
Evgarie Ponticul vede mânia; dar în egală măsură o să precizăm imlicațiile acesteia în viața
duhovnicească, și nu în ultimul rând vom reda remediile pe care Evgarie Ponticul le propune
pentru mânie.

MÂNIA – ÎN GÂNDIREA LUI EVGARIE DIN PONT

Încă de la început Evgarie Ponticul arată că orice încercare de parcurs duhovnicesc
este zădărnicită dacă omul este mânios: „dacă se înfrânează cineva de la mâncări și băutură,
dar prin gândurile rele întărâtă mânia, acela se aseamănă cu o corabie care plutește pe
mare având drept cârmaci pe demon”1. Mânia este vinul dracilor, de la care trebuie să se
abțină nazireul (prototipul monahului în Vechiul Testament). Monahul trebuie să se abțină de
la mânie, câci aceasta îi sălbăticește sufletul2.

1
Gabriel BUNGE, Mânia și terapia ei după avva Evgarie Ponticul, trad. Ioan Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 2016, p.
32.
2
Ibidem, p. 33.
Potrivit lui Evgarie Ponticul, furie este o lucrare pervertită. Mânia și furia au cauze primare și
secundare. În legătură cu cauza primară, Evgarie amintește despre „o defăimare nedreaptă, o
mustrare neîntemeiată, sau chiar persecuții si loviri”3. În speță, nedreptățile suferite
generează mânie și furie, și acestea cer răzbunare, ne cere să răsplătim „răul cu rău”.
Cauza secundară a mâniei este mândria. Frustrarea naște furia și ținerea de minte a
răului. De asemenea, poftele lreprezintă o cauză secundară pentru mânie: „de pildă năzuința
după posesiuni și bogăție poate genera ura asupra celor ce ne stau în cale”4.

CE ESTE PATIMA MÂNIEI (DEFINIȚIA MÂNIEI)?

Creștinul are și o dreaptă mânie, aceasta este mânia împotriva păcatelor. De aceea
demonii fac ca mânia nostră împotriva păcatelor să fie arucată asupra păcătosului5. Evgarie
Ponticul arată că datorită faptului că omul a fost creat după „chipului lui Dumnezeu”, chiar și
atunci când este păcătos, omul rămâne întotdeauna demn de iubire6. În acest sens, redam
faptul că Sfântul Paisie Aghioritul arată cum omul păcătos se aseamănă cu o bancnotă de
mare valoare, dar care a fost mototolită și calcată în picioare, dar cu toate acestea nimeni din
cei ce o văd nu va putea să zică că ea valorează mai puțin.
Evgarie face distincție între furie (orge) și mînie (thymos), urmând distincției lui
Clement Alexandrinul. Astfel, citând cuvintele Psalmului 36,8 „părăsește furia și lasă
mânia”, arată că furia este o dorință de răzbunare, răzbunarea însă este răsplătirea răului. Iar
mânia este răscolirea poftei sufletului pașnic, care gândește mai cu seamă la răzbunare7. În
genere, descrierile mîniei au la origine filozofii aristotelic-stoice, pe care Egvarie le preia și le
dezvoltă.
Dorința de răzbunare nu trebuie să existe în purtarea creștinului, căci ea sălbăticește sufletul
omului și-l preface pe acesta într-un demon „findcă demonul este o ființă stăpânită de
mânie”8.
Dacă patimile cere se luptă cu trupul (desfrânarea, desfătarea pântecelui, etc.) au o
viață mai scurtă, căci ele încetează la bătrânețe; patimile care se luptă cu sufletul dăinuie până
la bătrânețe, iar multe dintre ele, printre care și mânia, sunt specifice bătrâneții9.

3
Ibidem, p. 48.
4
Ibidem, p. 50.
5
Ibidem, p. 54.
6
Ibidem, p. 54.
7
Ibidem, p. 56.
8
Ibidem, p. 57.
 Lipsa mâniei, respectiv blândețea, reprezintă un element cheie pentru viața
duhovnicească, căci „rugăciunea este odrasla blândeții și a nemânierii”10.
V. Consecințe
Tema mâniei ere consecințe în plan psihologic asupra vieții, fapt pentru care Sf. Ap.
Pavel spune: „soarele să nu apună peste mânia voastră”(Ef. 4,26). Pentru Evgarie Ponticul,
mânia acumulată în timpul zilei are repercursiuni în timpul somnului: „când furia dăinuie
mai multă vremeși se preface în resentiment, ea produce tulburări în vremea nopții... Când
demonii ne războiesc în timpul somnului și ne tulburăpartea irascibilă, silindu-ne în vis să
mergem pe căi prăpăstioase...”11.
Dacă omul mânios are parte de vise și vedenii înfricoșătoare, omul blând (îndelung-
răbdător) „vede vedenii ale sfinților îngeri, iar cle care nu ține minte răul se exercită în
cuvintele duhovnicești și noaptea primește dezlegarea tainelor”12.
Evgarie Ponticul adresează scrierile lase monahilor, anahoreților, retrași în pustie ca și
el, de aceea le scrie: „nimeni să nu se retragă în pustie cu furie, trufie sau întristare, nici să
fugă de frați împovărat de astfel de gânduri”13. De asemenea le arată că „dacă dorește să
aibă cineva rugăciunea curată și mintea sa să se apropie fără gânduri de Dumnezeu, atunci
să-și stăpânească irascibilitatea și să se ferească de gândurile născute din aceasta”14. Ceea
ce face Evgarie este tocmai interpretarea unor pasaje biblice, în acestă cheie alegorică putem
înțelege de ce Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Înălțați spre Domnul mâini cucernice fără
furie și gânduri”(1 Tim. 2,8).

RAPORTUL DINTRE MÂNIE ȘI RUGĂCIUNE

Pentru Evgarie Ponticul, tema mâniei este strâns legată de rugăciune. Legătura dintre
ele este una antitetică, sau diametral opusă. Mânia este o caricatură a rugăciunii15. Pentru el,
rugăciunea desemna suma vieții duhovnicești. Iar Evagrie arată că toată lupta nevăzută a
credinciosului se dă pe tema rugăciunii duhovnicești. Pe lângă faptul că mânia îl sălbăticește

9
Ibidem, p. 58.
10
Ibidem, p. 59.
11
Ibidem, p. 63.
12
Ibidem, p. 118.
13
Ibidem, p. 66.
14
Ibidem, p. 68.
15
Ibidem, p. 121.
pe om , adică îl aseamnă cu demonii, mânia și rugăciunea se exclud reciproc16. Nu poate
cineva să se dedice ascezei, vieți spirituale, dacă este mânios, căci el nu se poate ruga curat.
Aceasta este o altă teză primordială a lui Evgarie Ponticul.
Pentru Evgarie, omul mânios cultivă via ce rodește vinul demonilor (Dt. 32,32: „via
lor este din vița de vie a Sodomei și din șesurile Gomorei, strugurii lor sunt otrăviți și
bobițele lor sunt amare”). De asemenea efectele irascibilității sunt de natură pur psihologică.
De exemplu, dacă în vremea rugăciunii ne aducem aminte de persoana celui care ne-a făcut
rău/ne-a greșit atunci transformâm rugăciunea într-o caricatură. Aducerea aminte a răului în
vremea rugăciunii este o ispită venită de la demoni. Întrebarea pe care și-o pune Gabriel
Bunghe este următoarea: „de unde știu demonii de care patimă suntem cuprinși?17”.
Răspunsul pe care-l extrage din scrierile lui Evgarie Ponticul este acela că demonii nu cunosc
ce este în inima noastră, dar ei sunt atenți la fiecare purtare a noastră, ne cercetează chiar și
mișcările inconștiente, și pornind de la aceste semne care ne trădează, ei „extrag materialul
pentru ispitirea noastră”, iar la vremea rugăciunii ne trimit gânduri cu imaginea celui care ne-
a ofensat18.
Evgarie este un fin psiholog în cele duhovnicești, el arată că toate lucrurile materiale
se imprimă în mintea nostră. Astfel, ura, mânia, sau orice reacție pătimașă ajunge să se
imprime în mintea nostră ca un gând demonic, chiar dacă reacționăm prin mimare o formă de
răzbunare, în absența celui ce ne-a adus o oarecare mâhnire, în sufletul nostru se imprimă în
mod sensibil un efect ca și cum ar fi de față persoana respectivă. De aici se concluzionează că
„toate câte vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptățit îți vor fi spre
sminteală în vremea rugăciunii”19.
Evgarie arată că în vremea judecății are loc o „judecată” a sinelui. Adică orice patimă
: „ori de câte ori te va întâmpina o ispită sau te va ațăța o împotrivire, ca să-ți întărâți mânia
spre cel ce-ți stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală, adu-ți aminte de rugăciune și de
judecata care are loc atunci. ... nu te preda pe tine însuți gândului furiei luptându-te în gând
cu cel ce te-a întristat, nici, iarăși, celui al desfrânării, închipuindu-ți mereu plăcerea,
fiindcă unul întunecă sufletul , iar altul îl invită să ardă în patima sa, și fiecare întristează
mintea”20. Tința vieții practice este de a aduce lui Dumnezeu rugăciune curată, adică eliberată
de gândurile și imaginile pătimașe. Dacă gândul desfrânării îți aduce în timpul rugăciunii în

16
Ibidem, p. 72.
17
Ibidem, p. 74.
18
Ibidem, p. 74.
19
Ibidem, p. 75.
20
Ibidem, p. 76.
minte imagini necuvioase, cel al mâniei îți aduce aminte de cel care te-a supărat, și astfel
rugăciunea este întinată. Cugetând la spusele lui Evgarie Ponticul ne vine în minte îndemnul
Imnului Heruvic, care ne îndeamnă cu puțin înainte de Epicleză să „lepădăm toată grija cea
lumească”. Adică, dacă vrem să participăm la taina transformării noastre în Hristos trebuie să
lepădăm mai întâi orice grijă lumească, aici intrând inclusiv mânia (sau ținerea de minte a
răului).
Evgarie Ponticul arată că atunci când omul se roagă, tot războiul se duce în jurul părții
irascibile a sufletului21.
Nimic nu orbește mai mult sufletul precum o mânie oarbă. Iar în acestă expresie nu este
cuprinsă doar o metaforă. Ci reprezintă o realitate. În acest sens Evgarie urmează urmele
învățătorului său, Marele Vasile al Cezareei-Capadociei, de la care a aflat că: „cunoașterea
care vine de la oameni e întărită prin studiu și exercițiu continuu, în vreme ce cunoștința
care se face prin harul lui Dumnezeu e întărită prin dreptate, nemâniere și milă”22.
Comparația pe care o folosește Evgarie Ponticul pentru a desemna raportul dintre
mânie și viața duhovnicească este aceea a unui om care scoate apă și o toarnă într-un butoi
fără fund. Așa cum apa desi e scoasă în urma unui mare efort, ea nu poate să ajute la nimic
deoarece vasul în care este pusă este spart.

REMEDIILE
Remediile bolilor spirituale sunt în concepția lui Evgarie Ponticul virtuțile diametral opuse.
În cazul mâniei remediul este curajul și răbdarea și mai cu seamă iubirea creștină. Dacă furia
și ura înmulțesc irascibilitatea, „milostenia și blândețea o micșorează pe cea deja
existentă”23.
Tema mâniei este tratată și în Noul Testament, de exemplu evanghelistul Matei spune:
„lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi
să aduci darul tău” (Mt. 5,24). Evgarie reiterează acest pasaj dar îl completează prin a spune
că după ce te-ai împăcat cu fratele tău te vei putea ruga netulburat, „pentru că ținerea de
minte a răului înnegrește cugetul celui ce se roagă și-i întunecă rugăciunile”24. De asemenea
el atrage atenția și asupra faptului că „cine năzuiește după rugăciunecurată să bage de seamă

21
Ibidem, p. 77.
22
Ibidem, p. 83.
23
Ibidem, p. 96.
24
Ibidem, p. 97.
la mînie”25. Rugăciunea omului mânios este o „tămâie urât mirositoare”, pe când rugăciunea
celui pașnic este o tămîe cu bun miros. În această cheie interpretează Evgarie versetul din
Psalmul 140,2: „să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta”. Rugăciunea celui
blînd se înalță precum tâmâia frumos mirositoare înaintea lui Dumnezeu26.
Evgarie Ponticul identifică iubirea cu blândețea. Iar blândețea este absența mâniei. În
esență Însuși Iisus S-a numit pe Sine „blând și smerit cu inima”(Mt. 11,29)27. De asemenea
Sfânta Scriptură ne vorbește despre Moise și David ca fiind blânzi. David suportă ocara ce
vine de la Șimei, care-l acuză pe David că a vărsat sânge nevinovat, și arată că răbdarea este
opoziția mâniei. David a primit ocara adusă de Șimei drept o mustrare de Dumnezeu, fapt
opentru care nu se tulbură inima sa: „poate va căuta Domnul la umilirea mea și-mi va
răsplăti cu bine acest blestem al lui” (2 Rg. 16,12). În concordanță cu acest episod, Evgarie
conchide că „sufletul nu înțelege că atunci urmează ocări din partea oamenilor, când
Dumnezeu îngăduie să fie ispitit”28.
Înțelepciunea monahală este constituită pe baza experienței. De aceea Evgarie afirmă
că un remediu împotriva mâniei este îndelungă-răbdarea și psalmodia29. În concepția
acestuia, psalmodia este o harismă la fel de importantă ca și rugăciunea. Un alt remediu pe
care-l evocă Evagrie este iubirea activă a aproapelui – din care reiese în mod practic
milostivirea30.

CONCLUZII
Evgarie Ponticul ne arată că cel ce dorește să cunoscă căile lui Dumnezeu, trebuie mai
întâi să fie blând. Căci „blânzii sunt cei care au domolit lupta cea nedomolită a irascibilității
și poftei în sufletul lor, precum și lupta patimilor născute de aceste”31. Iar blândețea este
virtutea îngerilor. În opoziție, cel mânios își îndrăcește sufletul, de aceea Evgarie numește
mânia „vinul dracilor”.
Mânia are implicații nefaste în primul rînd împotriva aproapelui, apoi împotriva
noastră (căci nu ne permite să ne desăvârșim moral), are implicații împotriva Creatorului,
căci ciobește chipul Acestuia din om.

25
Ibidem, p. 113.
26
Ibidem, p. 116.
27
Ibidem, p. 99.
28
Ibidem, p. 103.
29
Ibidem, p. 106.
30
Ibidem, p. 108.
31
Ibidem, p. 130.