Psaltirea în versuri a lui Dosoftei

Psaltirea lui Dosoftei reprezintă un „act de întemeiere" în poezia românească. Apare la

Uniev în 1673. Totuşi, opera lui nu se clădeşte pe un teren gol. Inaintea lui au mai tradus psalmi
și Miron Costin, iar de la Teodor Corbea avem o prelucrare integrală a Psaltirii. Astfel, Dosoftei
este, după aprecierea lui Mircea Scarlat, ,,un foarte important reprezentant al unei tradiții care era
în curs de formare".
Înaintea sa, mitropolitul Varlaam depusese mari eforturi pentru introducerea limbii române în
biserică. In acest context, versificarea Psaltirii era o necesitate preponderent ecleziastică și, abia
în al doilea rând, esteticā. La fel ca în întreaga epocă medievală, și la Dosoftei arta literară este
un produs derivat al unor eforturi extraestetice. Dosoftei mai tradusese cărți de cult: un
Liturghier, un
Molitvelnic, Parimiile, o Psaltire in proză și Viețile Sfinților.
Psaltirea lui Dosoftei se prezintă ca o construcție omogenā, alcătuită din 151 de psalmi,
dintre care ultimul este scris în proză și e considerat necanonic, 1a fel ca si alti 12 psalmi din
rândul celor scrişi în versuri, cum ar fi: Psalmii 32, 42, 70, 90, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98 și 103
(aceşti psalmi sunt necanonici în sensul că evreii nu îi primesc în credința lor). Psaltirea sa este
socotită o sinteză a celor 66 de cărți alcătuind Sfânta Scriptură (39 din Vechiul Testament şi 27
din cel Nou).
Această carte cuprinde totalitatea psalmilor, adică a textelor revelate lui
David, dar și altor psalmişti, cum au fost: Solomon, Eremia, Ezechiel, Asaf și Moise. La bază,
psalmul este o laudă adusă lui Dumnezeu, însă gama sufleteasca a trăirilor interioare revelate
prin psalmi este destul de bogată. Există o diversitate de psalmi în cuprinsul cărții, care pot fi: de
recunoştință, pot fi dovezi de mântuire spirituală, acte de conştientizare a deşertăciunilor
omeneşti, confesiuni ale unei conştiințe opresate de păcatele inimii. In acest ultim caz cităm
Psalmul 50, ca unul dintre cele mai cunoscute.
În ansamblu, „toti psalmii se constituie ca omagiu perfect al prezenței puterii lui Dumnezeu”
(Aureliu Goci).
Originalitatea operei lui Dosoftei constă în autohtonizarea elementelor
geografiei Palestinei. EI introduce în text termeni precum: colivă, cerbi, pohoaie, negură,
termeni care nu au cum să existe în opera originală. Pentru ca publicul din vreme să înțeleagă și
să se simtă atras de frumusețea textului, Dosoftei a făcut primul pas spre „,naționalizarea
mesajului". Acestă plasticizare și autohtonizare a unor imagini o regăsim în psalmii 17, 41, 65,
67 ş.a. Un alt mare merit al său îl reprezintă autohtonizarea conventiei prozodice. Dosoftei a
realizat alternări metrice în cadrul aceleiaşi strofe.
Cităm, în acest sens, Psalmul 136, La apa Vavilonului, cel mai cunoscut psalm la noi:
La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo şezum și plânsăm /La voroavă ce ne
strânsăm. / Și cu inemă amară, / Prin Sion și pentru țară /Aducându-ne aminte, / Plângeam cu
lacrimi herbinte.
Dosoftei știe să armonizeze versurile, realizând o rimă din două sinomine.
El menține însă unitatea ideii „<<Unde-ți este Domnul?> mă iau in prohită / Pre
tot ceas mă-ntreabă și grăiesc în hiltă.” Sinonimele sunt aici prohită și hiltă,
ambele însemnând batjocură, ocară.
Poetul alternează versurile lungi cu cele scurte.
schimbarea de ritm constituind o noutate în poezia vremii:
 Fiii lumii ş-au ieşit din omenie,
Le sunt dinții lănci cu ostii de mânie
Slobozâte, și li-i limba spată iute,
Ascuțâtă-n doauă rosturi ca pre cute.
Dinții să li să jimbască
Şi limba să să tâmpască.

Noutatea frapantă a tălmăcirii o constituie apelul frecvent la metrul folcloric impus astfel ca
model al poeziei culte:
„ Și cuvânt cu dereptate/ Nu-l vor nice de departe/ Să-l auză s-aibă trudă,/ Ca și aspida cea
surdă,/ De descântec ce vineazā/ Vânătorul să o piarză.” (Psalmul 57).
Dosoftei descoperă poezia vieții patriarhale, lucru ce reprezintă un alt mod de apropiere de
modelul biblic. Îşi modelează versul pe tiparele versificației populare, dar demonstrează ,„o mare
dezinvoltură în descoperirea rimelor" (împerecheate, îmbrățişate), stăpânind în acelați timp o
bună fluență a combinației cuvintelor și o gândire personală, dincolo de subordonările fireşti ale
unei tălmăciri" (A. Goci).
De pildā, în Psalmul 67, el spune: „Muntele cel
mare ce-au pogorât Domnul,/ Munte cu grăsâme de-l știe tot omul,/ Muntele
Vasanul, Muntele de lapte,/ Ce are pregiur sine multe măguri nalte./ Toț munțâi
aceştia vor râhni Sionul,/ Măgura cea mică ce-a lăcui Domnul”. Imaginea creată
aici se apropie mai mult de geografia spațiului românesc, însă nu dispare
nimic din semnificația inițială a mesajului.

Antim Ivireanul – Didahii

Deşi străin de țară, Antim are o contribuție majoră la îmbogățirea literaturii noastre, marele
sặu merit fiind acela că, prin creația sa, predica a devenit „o specie pe deplin constituită,
originală." (Dan Horia Mazilu).
Dintre numeroasele sale tipărituri, ne rețin atenția Didahiile, a căror originalitate este dată de
ingeniozitatea compozitiei, de naturalețea frazei, de spontaneitatea exordilor, de trecerea firească
de la planul material la cel alegoric, dar și de bogăția procedeelor oratorice.
Didahiile conțin 28 de predici, dintre care cinci sunt închinate Sărbătorii Duminicii Floriilor,
două predici Nașterii Domnului, două Omilii sunt Consacrate Adormirii Maicii Domnului, la
care se mai adaugă şi un Cuvânt de invățătură la Sfinții și întocma cu Apostolii împărați
Constantin și Elena, o Caznie la Sfinții Apostoli Petru si Pavel, un Cuvânt de învățătură la Ziua
Sfântului și Marelui Mucenic Dinitrie, precum si o Invățătură la Sfântul
Părintele nostru Nicolae ș.a. Acestea au fost rostite de Antim pe vremea când era mitropolit, fie
din amvonul de la Bucuresti, fie de la Târgovişte. Aceste predici au fost scrise între anii 1708 și
1716.
Antim se afirmă într-o epocă de înflorire a oratoriei de amvon, fiind contemporan cu celebrii
teologi ca: Bossuet din Paris, Ilie Miniat din Veneția și cu Hrisant Nottaras din Ierusalim. În
opinia lui D.H. Mazilu, creația lui Antim este una originală, și nu o simplă compilație după
oratorii amintiți mai sus. In mod evident, anumite idei sunt comune în epocă. Antim nu numai că
predică în limba română, dar se afirmă şi ca un maestru în arta oratoriei, căruia îi erau cunoscute
cele trei scopuri ale unui discurs oratoric: persuadere, docere
(învățare) și delectare. La fel ca alți scriitori ai vremii sale, Antim s-a dovedit un inflexibil
îndreptător al moravurilor, deoarece, în predicile lui ni se conturează o „colorată frescă a epocii".
D.H. Mazilu sustine că lui nu-i scapă nimic, condamnând toate comportamentele negative și
libertățile de limbaj pe care oamenii şi le permiteau în vreme: „Că ce neam înjură ca noi, de
lege, de crụce, de cuminecătură, de morți, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de
colivă, de prescuri, şi de toate tainele Sfintei Biserici, și ne ocărâm și ne batjocorim înşine
legia?”
Între predicile rămase de la Antim există texte consacrate tuturor celor patru mari cicluri de
sărbători ortodoxe: cazanii duminicale, cazanii de praznicile împărăteşti, la sărbătorile Maicii
Domnului şi la sfinții mari.
Ceea ce impresionează cel mai mult în opera sa este arhitectura, echilibrul rafinat al părților.
În predicile sale există o „logică tiranică" a discursului care conferă unitate ansamblului. (Eugen
Negrici).
Construcția unei predici urmează o schemă bine conturată. Există întâi un sistem de
referință, un personaj religios sau eveniment sacru aşezat sub o lumină sublimă, izvorâtoare de
vrednice pilde morale. Urmează apoi „,agresiunea": locutorul se întoarce spre public şi,
fulgerând ca Moise, îi confruntă faptele cu amintitele date divine. În a treia poziție vin
îndrumările creştine care se pot transforma, în final, in rugãciune. Această schemă a fost
propusă de Eugen Negrici. Predicile sale au o compoziție transparentă, la fiecare sunt bine puse
în lumină cele trei părți constituente: introducerea, tratarea și încheierea, însoțite fiecare de
formula de adresare și de un text în motto. De regulă, prima rostire este o exclamație pentru
introducerea în atmosferă a publicului și pentru captarea atenției lui. Tot la început, atitudinea
vorbitorului este una de smerenie, amintind de aşa-zisul topos al umilinței, cunoscut de la oratorii
antici.
În Cuvântul de învățătură în Dumineca Floriilor, el este grațios prin spontaneitatea exordiului:
„O, cât sunt de minunate semnele bucuriei, ce arată astăzi lerusalimul, la intrarea Domului
Hristos! Ca pre un biruitoriu îl primeşte. Toată rânduiala i se închină cu cucerie și toată vârsta
îl cinsteşte cu laude!
Antim işi începe predicile cu teme citate din Evanghelii, ca de pildā aceasta:
„Tot cel ce să smereşte să va înălta.”
Bine realizate artistic rămân la Antim portretul (a se vedea imaginea Fecioarei Maria din
Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu), virulența pamfletului şi suavitatea
imnului religios. Trecerea spre zonele satirei și ale pamfletului se face fără stridență, în cadența
monotonă a argumentației:
„Și iată dară, că precum zic, că neavând dragoste între noi și nepohtindu-ne binele unul altuia,
după porunca lui Dumnezeu, n-avem nici credință, nici nădeajde, nici dragoste și suntem mai
răi, să mă ertaț, decât păgânii.”
In stil baroc, predicile sunt decorate abundent, iar fraza este dezvoltată elaborat:
„A treia poruncă zice să sfințim sâmbăta, adică să cinstim și să ne ținem praznicele, iar noi
atunce facem lucrurile cele mai multe şi lucrurile cele mai necuvioase.”
Fraza respiră într-un ritm aparte, autorul îşi organizează discursul uzând în principal de
antiteze (vezi chipul Sarei și chipul femeii de azi), repetiții oratorice şi interogații. Întreg
materialul este dispus într-un sistem complicat de simetrii, iar accentul se pune fie pe latura
dramatică, fie pe cea lirică:
„Pe lângă acestea toate, mai adaugem cu răutatea, că pre părinții noştri îi ocărâm și-i batem,
pre arhierei nu-i ținem într-o nimica, pe căugări îi clevetim, pe preoți îi ocărâm, besericile le
ținem ca nişte grajduri și când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne ruga lui
Dumnezeu, să ne iarte păcatele, noi vorbim și râdem şi facem cu ochiul unul altuia, mai rặu
decật pre la cârciume... Cu aceste fapte ne lăudăm că suntem creştini! O, vai de capetele
noastre! (din predica La Dumineca vameşului).
Pe lângă importanța pe care o acordă simetriei, Antim deține şi măiestria
trecerii de la tonul familiar la cel sever și plin de evlavie. Ritmul se schimbă, astfel încât
discursul nu va cădea niciodată în monotonie, întrucât oratorul ştie cum să părăsească un
moment al desfăşurării retorice, pentru a începe un altul, într-o altă modalitate expresivă.
G. Călinescu aprecia la Antim „darul întoarcerii bruşte spre ascultătorul din biserică, cu o
retorică încărcată de sevele vorbirii zilnice și pe temeiuri de un bun simț curent”. Tot el aprecia
arta lui Antim de a realiza portrete morale, cum sunt, de pildă, portretul înjurătorului sau acela al
ipocritului de la spovedanie.

Cronicarii Moldoveni
Grigore Ureche (1590 - 1647)

Grigore Ureche este întemeietorul istoriografiei româneşti. El este primul cronicar care îşi
scrie cronica în limba română. Opera sa, intitulată Letopisețul Tării Moldovei, urmăreşte
perioada dintre 1359 (anul celui de-al doilea descălecat) și 1594, la a doua domnie a lui Aron-
Vodă. În textul cronicii lui Ureche, cea mai intinsă parte este închinată domniei lui Stefan cel
Mare, considerată domnia exemplară a epocii sale.
Cronica este precedată de trei texte introductive intitulate astfel:
1. Cartea ce să chiamă Letopiset, ce într-însa spune Cursul anilor şi descălecarea Tării
Moldovei și viața domnilor. Aici autorul subliniază importanța scrisului: „să rămâie feciorilor și
nepoților, să le hie de învățătură”, precum și importanța cunoaşterii istoriei şi a adevărului.
Ureche mărturiseşte efortul depus cetind cărțile și izvoadele „... ca să nu să înece a toate țările
anii trecuți.”
Autorul deplânge lipsa unei tradiții, însă dovedeşte respect pentru
cuvântul scris și pentru veridicitatea informației.
2. Al doilea text se numeşte Predoslovie descălicării a Tării Moldovei... și aici se vorbește
despre începuturile legendare ale Moldovei. Se pomeneşte și de numele hatmanului Flacus, de la
care ar proveni numele țării Vlahia.
3. Al treilea text se intitulează Pentru limba moldovenească. În această a treia parte se susține cu
argumente pertinente originea latină a limbii române, exemplificându-se, comparativ, cu termeni
din latină, franceză si română. Cronicarul demonstrează originea latină a unor cuvinte ca: pâine,
carne, părinte, femeie, cărora le opune corespondenții din latină: panis, caro,
pater, femina. De asemenea, el ține să arate și împrumuturile pe care limba română le-a făcut din
greacă, turcă, polonă ş.a.
Ureche are formație de umanist, dar este un spirit laic, un istoric obiectiv și un moralizator.
Astfel se explică prezența în cronică a acelor nacazanii (texte moralizatoare având valoare de
"învățătură și certare"). Nacazaniile sunt plasate între capitole și au valoare de sine stătătoare. În
aceste fragmente autorul îşi expune punctul de vedere față de evenimentele evocate.
În Letopiseț, susține Nicolae Manolescu, „se amestecă spiritul ştiințific cu providențialismul
religios, narațiunea lui Ureche asemuindu-se, pe alocuri, cu basmul popular: Zic unii să se fi
arătat lui Ştefan Vodă la acest războiu Sf Mucenic Dimitrie călare şi într-armatu ca un viteazu.”
 Narațiunea lui Grigore Ureche este una deosebit de densă, însemnând evenimentele din
decursul a 235 de ani. Pe lângă domnii şi bătăliile lor pentru apărarea țării, sunt prezentate și
calamități naturale, cu efect puternic asupra populației din vreme (a se vedea lapidarul capitol
intitulat De un cutremur: „într-acelaşi anu [6979], august 29, fu cutremur mare de pământ preste
toată țara, în vreme cât au şăzut domnul la masă, la prânzu... ” Enunțarea este laconică, exactă şi
obiectivă. De o mai mare plasticitate se bucură relatarea pe care o face unei secete din vreme.
Această secetă a avut loc în timpul domniei lui Petru Şchiopul. Concretețea imaginilor redând
amploarea dezastrului reprezintă o pagină de literatură foarte bine realizată:
„Domnindu Pătru Vodă Tara Moldovei, mare secită s-au támplatu in tară, de au secat toate
izvoarăle, văile, bălțile, și unde mai naine prindea peşte, acolo ara și piatră prin multe locuri au
căzut, copacii au secat de secită, dobitoacele n-au fost avându ce paşte vara, ci le-au fostu
dărămând frunză. Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu strângând
troieni la garduri și la gropi de pulbere ca de omet.”

Talentul lui Ureche este cel mai bine pus în valoare în descrierea câmpurilor de luptă şi în
portretistică. N. Manolescu remarcase arta de scenograf a cronicarului când descrie scene de
luptă: „Că nefind tocmiți de războiu, nimica de arme nu s-au apucatu, ci de fugă.” Este vorba de
ironia pe care o aruncă soldaților lui Matei Corvin, când au pierdut lupta în fața lui Ştefan cel
Mare.
Remarcabilă rămâne în scrierea lui arta portretistică. Ureche ne-a lăsat în cronica sa atât
portrete individuale, cât şi colective. In cazul portretului individual, Călinescu observa că „omul
e privit sub o însuşire capitală sau un vițiu sub care se aşază faptele lui memorabile." Portretul
dominant este cel al lui Ştefan cel Mare și domnia lui este socotită de cronicar drept un model de
domnie:
Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios și degrabă vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospeļe omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu,
și lucrul său îl ştiia a-l acoperi și de unde nu gândiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie
meşter, ca vâzându-l ai săi, să nu să îndărặpteze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și
unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra
biruitorilor."
Critica apreciază că modelul în realizarea portretului lui Ştefan l-a constituit portretul lui
Hanibal de Titus Liviu. De la acesta ar fi împrumutat cronicarul arta de portretist şi atitudinea
detaşată cu care-şi prezintă eroul.
Portretul voievodului Ştefan este alcătuit din lumini şi umbre; cronicarul, deşi îl descrie
admirativ, îi semnalează și defectele, arătând că voievodul „încă au fost om cu păcate.” În
ansamblu, imaginea domnitorului rămâne învăluită într-o aură mitologică. Alăuri de trăsăturile
fizice stau și cele morale, iar în portretele în sinteză, domină caracterizarea concisă care-1
plasează pe cel portretizat în sfera domnitorilor buni sau răi. Portrete ale domnitorilor buni
aparțin fiului lui Ştefan, Bogdan Vodă, cel grozav și orbu, despre care ne spune că luase urma
tatălui său, căci „den pom bun, roadă bună o să iasă,” iar despre domnitorul Petru Şchiopul
aflăm că era „domnu blându ca o matcă fără ac”.
In schimb, Alexandru Lăpuşneanu, loan Vodă cel Cumplit sau Aron Vodă apartin categoriei
domnilor răi. Despre Iliaş Rareş ne-au rămas memorabilele vorbe ale cronicarului: „din afară se
vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuțit.”
Petru Rareş este prezentat ca un personaj demn de un veritabil cadru de nuvelă. El apare într-
un moment zbuciumat al existenței sale. Autorul ne înfățişează cum a pribegit Petru Rareş prin
munți, fuga lui în Ardeal şi, abia în final, regăsirea fericită cu familia. Ne impresionează
pătimirile unui om care suferă, flămânzeşte, se înfricoşează, speră și luptă pentru cauza sa, pentru
ca, în final, să învingă dreptatea. Reține atenția tehnica amănuntului semnificativ, prin care ni se
prezintă omenescul personalității lui Petru Rareş. De aceea este
atât de emoționantă scena reîntâlnirii lui Petru Rareş cu familia: „că pre câtă jale era când se
despărțiră de la Ciceu… mai multă bucurie și veselie era acum la impreunarea lor.”
Lăpuşneanu este şi el un personaj de dramă istorică. Trăsăturile caracterologice puternice pe
care i le-a trasat cronicarul au reținut mai târziu atenția scriitorilor (v. nuvela lui Negruzzi,
Alexandru Lăpuşneanu).

In cazul portretelor colective, autorul procedează prin caracterizarea morală globală. EI ne

oferă portrete ale popoarelor cu care românii se învecinează. Pe unguri îi vede ca pe nişte
„oameni iscoditori și necredincioşi, vicleni, prieteşugul nu-l țin de loc la nevoie”. Cronicarul se
arată nemulțumit că „prin țara Ardealului nu poate omul pre lesne să treacă fără cărți crăieşti.”
Portretizarea se face și din perspectiva contextului istoric. Ureche a subliniat legătura dintre
românii locuitori ai celor trei provincii, de câte ori are ocazia: „rumânii câți să află lăcuitori la
Tara Ungurească și la Ardeal și la Maramures, de la un loc sunt cu moldovenii și toți de la Râm
se trag.”
Despre tătari ne spune că sunt „oameni războinici, suferitori la toate nevoile, paşnici, nu
grijescu de avuție, ci de izbândă, și de foame rabdă cu săptămâna.
Principala calitate a scrisului lui Ureche rămâne concizia. De aici rezultă larga utilizare a
verbului, densitatea informațiilor, în dauna calificativelor. Lipsa amănuntelor conduce astfel şi la
sobrietatea exprimări.
Un element central rămâne la Ureche și eroicul. Criticul Eugen Negrici
vorbeşte chiar de o anume tensiune narativă prezentă în cronica lui. De asemenea, regăsim la
cronicar un anume sentiment al fatalității istoriei, rezultat dintr-o viziune aproape superstițioasă
asupra faptelor lumii, potrivit căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care fac răul. Cronicarul pare
convins de faptul că o nenorocire atrage după sine o alta. Chiar dacă intenționalitatea artistică
declarată lipseşte la Ureche, totuşi, este vizibilă grija sa pentru exprimare şi pentru varierea
mijloacelor discursului.
Semnalăm în text bogăția de sinonime: de pildă, pentru a lupta avem nu mai puțin de opt
sinonime (a bate război, a lovi, a se bate etc.), iar pentru a muri şapte sinonime (a merge pe urma
moşilor, a se pristăvi etc.); tot opt sinonime avem pentru a se încorona şi, de asemenea, avem
serii sinonimice alcătuite din doi termeni: avuție- strânsură, jale - plângere, a astruca - a îngropa
etc.
Comparația din cronica lui Ureche este realizată în forma clasică a prozei latine: „că vasul cel
färă de fund, mặcar câtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poți umplea, aşa și turcul, de ce dai
mai mult, de aceea îți face mai multă nevoie.”
Ureche s-a impus ca un scritor a cărui clasicitate constă în „măreția naturală, aproape
impersonală în care spune totul, în stilul solemn și concis de pisanie."
(G. Căinescu).

Miron Costin (1633 - 1691)

Miron Costin a fost una dintre cele mai complexe personalitāți ale literaturii noastre medievale.
S-a remarcat ca:
I. Istoriograf, prin următoarele opere:
1. Letopisetul Tării Moldovei (1595-1661);
2. Cronica polonă (scrisă în 1677, în limba polonă);
3. Poema polonă (operă în versuri, tot în polonă, din 1684);
4. De neamul noldovenilor (scrisă în română în ultimii ani de vìață).
Finalitatea acestei ultime lucrări este demonstrarea unității de origine, limbă și cultură a
poporului român în teritoriile locuite de ei. Pentru aceasta el aduce temeinice argumente
de etnogeneză românească; aceste argumente sunt: geografice, arheologice, folclorice,
administrative și, nu în ultimul rând, filologice.
II. Ca poet, Miron Costin ne-a lăsat:
1. Poemul filozofic Viața lumii, pe tema fortuna labilis, conținând trei texte cu valoare
de artă poetică. Poemul a fost scris între 1671- 1673.
2. Stihuri împotriva zavistiei: conține 28 de versuri cu caracter satiric și moralizator, în
care pledează pentru înțelegerea dintre oarmeni care, de multe ori sunt sfâşiați de certuri şi de
intrigi inutile.
3. La sfârşitul Psaltirii în versuri, Dosoftei publică două poezii aparținându-i lui Costin,
intitulate: a) Creația lui Miron Costin, preacinstitul mare vornic al Tării de Jos, cuprinzând
18 versuri despre originea poporului român și un
b) Apostrof de 12 versuri, cu o temă morală, de fapt, o dedicație adresată lui Dosoftei. Aceste
două poezii sunt singurele scrieri costiniene tipărite în timpul vieții.
III. Ca traducător, Costin ne-a lăsat:
1. Istoria de Crăiia Ungurească (o traducere în română de L. Toppeltin);
2. Graiul solului tătărăsc (traducere a unui fragment din Curtius); la care se adaugă:
3. Trei discursuri în limba polonă şi
4.Trei scrisori redactate, la fel, în limba polonă.

Letopisețul Tării Moldovei de la Aron Vodă încoace cuprinde evenimente care sunt consemnate
de la sfârşitul domniei lui Aron Vodă până la Dabija Vodă, între 1595 și 1661).
Costin continuă opera predecesorului său, Grigore Ureche, începându-şi cronica prin
formularca unor idei legate de originea latină comună a tuturor românilor, expuse în Stihuri de
descălecatul tării şi în Predoslovie.
Ca erudit de formație umanistă, Costin cercetează şi valorifică obiectiv numeroase surse,
prelucrând imparțial informația culeasă. Sursele de care s-a folosit sunt variate și bine
documentate. Cităm doar ca exemplu pe Plutarh cu Viețile paralele, Biblia, scrierea despre
Alexandru Macedon de Quintus Curtius, Cronica istorică a lui Toppeltin, precum și alte referiri
din clasicii latini.
Costin este primul nostru memorialist pe care îl aflăm ca martor ocular la întâmplările relatate.
El înțelege istoria ca pe un „spectacol tragic," în care se perindă diferite personaje, toate
antrenate de aceleaşi nefaste mobiłuri: patima de mărire, lăcomia și vanitatea care, în final, duc la
prăbuşirea eroilor, a dinastiilor și chiar a curților împărăteşti. Un exemplu în acest sens este
Vasile Lupu, care intră în conflict cu Matei Basarab pentru că râvnea să-şi înscăuneze fiul în Tara
Românească.
Galeria de portrete costiniene cuprinde și ea domnitori buni, cum sunt Radu Vodă cel Mare,
Moise Movilă, Miron Barnovski, Ştefan Tomşa în a doua domnie ş.a., caracterizați sintetic, parcă
în maniera lui Ureche. Despre Ştefan Vodă, Costin spunea că e „om deplin, cap intreg şi hire
adâncă…Cuvântul ce-l grăiia ca o pravilă era tuturora, giudețele cu mare dreptate și cu
socoteală, fără fățărie, cu cinste, iară nemăruia cu voie veghiată. ”
Costin realizează însă și portrete extinse până la proporțiile unor microbiografii. Aici domnitorii
sunt prezentați în detaliu, uneori în cadrul unor anecdote savuroase.
De exemplu, în prima domnnie a lui Ştefan Vodă Tomşa se făcea multă vărsare de sânge, iar
domnul îşi ținea aproape un călău tigan căruia îi dăruia bani pentru că-l făcea să râdă spunându-i:
„S-au îngrăşat, Doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat.” Scena este vie, reconstituind
atmosfera cruntă de la cutea lui Tomşa din prima domnie. Dialogul din această scenă dezvăluie
adevărate note de umor care alternează cu sentimentul de groază. În a doua domnie, Tomşa se
transformă într-un om cucernic, ziditor de biserici şi de mănăstiri. La fel, în spirit baroc, Costin
amendează și pornirile expansioniste (în opinia sa) ale lui Mihai Vodă Viteazul. Spiritul fatalității
istoriei este prezent şi la Costin prin tehnica anticipării evenimentului tragic: „Neştiutoare firea
omenească și de primejdile sale, că apoi peste nu îndelungată vreme aşa au pățit și Mihai Vodă
de Başte Giurgiu, cum au făcut el lui Bator Andreies. Bine dzice Sfánta Evanghelie: ,,cu ce
măsură măsuri, măsura-ți-să-va!"
Stilul său devine, pe alocuri, sentențios, patetic, devenind evidentă participarea afectivă a
autorului: „O, nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă”, sau în lamentația: „O,
Muldova, di ar hi domnii tăi care stăpânescu in tine, toți înțelepți, încă n-ai peri aşe lesne”.
Asemenea dictonuri îi servesc scriitorului fie pentru a declanşa intriga (dacă acesta e plasat la
începutul fragmentului), fie pentru a încheia un portret sau pentru a trage o concluzie
moralizatoare.
Ca povestitor, Costin ne prezintă tablouri sau scene de luptă în care domină plăcerea pentru
amănuntul captivant. Narațiunea devine digresivă, autorul înregistrând minuțios detalii
anecdotice, portretistice și chiar fragmente în care sunt enumerate elemente de strategie militară.
Pe lângă evocările de domnie, la Costin apare şi descrierea unor calamități naturale, eveniment
privit de cronicar din perspectiva spectaculosului, cum este impresionanta scenă a invaziei
läcustelor. Aici, plasticitatea și pregnanța detaliilor rămân memorabile:
„Numai ce vădzun despre amiadză zi, un nour ce să rădică deoparte de ceriu, un nour sau o
negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie… până ne-au tâmpit cu nourul cel de lăcuste,
cum vine oaste stol. Urlet, întunecare asupra omului sosind... cădea și la popasuri, însă unde
mânea, rămânea pământul negru împuțit. Nice frunză, nici pai ori de iarbă, ori de sămănătură
nu rămânea.”
Dacă scrierea lui Ureche era una evenimențială, obiectivă și densă, cronica lui Costin ne
propune o narațiune istorică de tip anecdotic, parcă mai aproape de Neculce. Detaliile abundă, iar
cronicarul se delectează asemeni romancierului popular, cu gustul său pentru incidentul captivant
(a se vedea descrierile de scene de război sau campaniile lui Mihai Viteazul).
Cronicarul îşi desfăşoară atent acțiunile pentru a gusta părțile lor savuroase. Scrierea capătă
„mlădieri și nuanțe", pentru că uneori interesul autorului merge până la surprinderea unor detalii
de natură psihologică (de exemplu, fuga logofătului Gheorghe Ştefan). Subiectivitatea care apare
în cronică este conferită de preferința pe care o manifestă autorul pentru un domnitor sau altul,
precum și din tonul moralizator cu
care interpretează faptele descrise.
Dialogul are rolul de a contribui la definirea caracterului personajelor, însă nu domină.
Eugen Negrici vede în Costin un scriitor înclinat spre modul teatral ( vedem cazul lui Ştefan
Tomşa din prima domnie). Există secvențe ce se constituie în adevărate scenete în care, ca pe o
scenă, vor juca doar trei personaje: „domnul: vărsătoriu de sânge, gâdele, un tigan caló, ce să
dzice pierzătoriu de oameni, tigan gros și mare de trup” și grupul boieresc, „tăcut, cu zilele
amână.”
Aceste personaje, susține Negrici, trasează „ecuația dramatică tipic medievalä": grupul
mut al boierilor asistă la dialogul degajat al domnului cu slujitorul său sinistru, care pare să fi
deținut şi funcția de bufon. Dialogul este introdus în text nu doar pentru a intensifica
dramatismul scenelor, cât mại ales pentru a pune în gura unui personaj câte o frază memorabilă.
Când boierii complotează, iar domnitorul prinde de veste şi le răreşte rândurile, lăsând sângele
să şiroiască, aflăm că nimeni nu murea înainte de a auzi shakespeariana replică a domnitorului:
„Să nu te iarte Dumnezău, cu cel cap mare al tău.” Simetria tristă a scenelor, convergența
mişcărilor, a replicilor, duhul zădăniciei ce hălăduieşte peste toate faptele omeneşti, dau unitate
textului.
Aproape de stilul lui Neculce şi de spiritul cronicilor muntene suntem când cronicarul ne
relatează o scenă privind pedeapsa unei slugi de-a Radului Vodă cel Mare. Acesta îi ceruse
domnului boieria, înțelegând doar partea „ciocoiască" a funcției sale. Va fi numit vătaf, abuzează
de putere, iar când oamenii se plâng de comportamentul său, auzim replica domnului: „Nu v-am
spus că acesta om de boierie nu este? Eu, măre, pe boierie nu am apucat să-ți dzicu.”
Epilogul este și punctul hazos al anecdotei, întrucât domnul cere să i se aplice acestuia o corecție
de 300 de toiege.
Îşi fac apariția în text exclamațiile, blestemele, văietăturile sau reflecțiile compătimitoare,
toate având rolul de a întreține tensiunea patetică a momentului; cităm în acest sens scena
omorârii lui Batişte Veveli:
„Şi aşia l-au apucat și l-au dat pre mâna țăranilor. Nespusă vrặjmăşia prostimei! Şi aşia, fără
nicio milă, de viu, cu topoară l-au fãcut fărâme!”
Atunci când stilul se păstrează solemn, Costin manifestă înclinație spre frazele lungi, în care se
includ comparații vaste sau paralele între modelele din istoria concretă și cele exemplare din
antichitate, iar comparația merge uneori înspre pilda biblică. Aşa ne explică Miron Costin cauza
prăbuşirii lui Mihai Viteazul, văzut ca un domn curajos, priceput în organizarea militară, însă
care avea o prea mare sete de putere şi de avuție. Funcționează foarte bine spiritul anticipativ
prin care naratorul îşi trădează fie antipatia pentru un personaj (Mihai Vodā
Viteazul), fie simpatia pentru altul (cum ar fi leremia Vodā)
Când ne prezintă lupta de la Hotin dintre polonezi şi turci, avem în Costin pe întâiul nostru
,,reporter de război" (Nicolae Manolescu). Lupta este prezentată pe larg, cu toate momentele
ei. Sunt descrise taberele până la momentul paroxistic al înfruntării lor de la Răuți. Aici scriitorul
nu manifestă dorința anticipării, interesul cititorului rămânând mereu treaz. Meritul lui Costin pe
tărâm literar constă în arta alternării imaginilor, el dezvoltă pe alocuri o narațiune contrapunctică.
Procedeul este nu doar unul modern, ci asigură un
sustinut dinamism povestirii.
Deosebit de bine organizată este și sintaxa frazei. Topica se întâmplă câteodată să fie prima
care „dă alarma" în prezentarea unor evenimente grave, iar verbele la imperfect aduse la
începutul frazelor sugerează de-a dreptul primejdia: „Nu știé Jalkovskii de Schinder Paşa, la ce
loc este şi cu câtă samă de oaste, lăsându-se de toate în nădejdea lui GaşŞpar-Vodă.”
În cronica lui Costin apare frecvent motivul fortuna labilis (al sorții
alunecoase). Ne putem referi fie la înălțarea și declinul domniei lui Miron Barnovski, fie la
destinul lui Vasile Lupu. Se insistă asupra detalilor spectaculoase, repetabile în momentele de
criză ale existenței domnilor: după ce pierde o luptă, cronicarul ne spune despre Vasile Vodă că
„pe unde era nu dormiia,” semn că avea destule griji ca să-şi apere propria piele.
Este inserat în cronică și un episod de factură romantică privitor la nereuşita otrăvire a lui
Bucioc de către domnitorul Gaşpar:
„Iară pre Bucioc pusese gându să-l, otrăvească și într-o zi, oprindu-l la
masă, și-au scornit voie bună, închinand la Bucioc cu veselie si i-au dat otravă.
În loc s-au simțitu Bucioc otrăvit și s-au dus la gazdă având ierbi împotriva
otravei date de la un dofior priatin, că aştepta el una ca aceea de la Gaşpar
Vodă. Îndată au luatu ierbi și au început a vărsa otrava cu mare cunpănă de
viață. A doua zi s-au făcut războlit şi Gaşpar Vodă dându vina stolnicilor că au
fost bucatele cotlite.”
Mărturii despre capriciile şi nestatornicia sorții aflăm la tot pasul în cronica sa, dovadă fiind
desele războaie, actele de jaf şi prădăciune care se succed într-o dinamică uluitoare (vedem
episodul invaziei tătarilor, care-l determină pe Vasile Lupu să se refugieze și să încheie pripit
pacea, căsătorindu-şi fata cu Timuş, care „singur fața numai de om, iară toată
hirea de hiară era) De aici rezultă numeroasele comentarii fataliste ale autorului, demonstrând
scepticismul cu care priveşte destinul omenesc: „că nu suntu vremile subt cârma omului, ci bietul
om subt vremi.”

lon Neculce (?1672 - 1745)

Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui

Constantin Mavrocordat (1661- 1743)

Neculce îşi scrie opera la bătrânețe, începând de prin 1733, astfel că predomină caracterul
memorialistic al narațiunii. Dintre cronicarii moldoveni, Neculce este cel mai mult înzestrat cu
darul povestirii. În cronica lui se îmbină amonios „filozofia bătrânească cu minunarea,
văietătura şi proverbialitatea" acelui povestitor înnăscut, însă fără erudiție și fără rigoarea
ştiințifică de istoriograf pe care au demonstrat-o predecesorii săi.
G. Călinescu l-a asemuit pe Neculce cu Creangă: „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îți
năvăleşte numaidecât în minte: Creangă". Tot el susține că, în scrisul neculcean, se înfaptuieşte
„cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de târgoveț şi de înțelepciune țărănească".
Cronicarului îi place să povestească din pură plăcere și din pasiunea de a consemna
senzaționalul, faptul divers și amănuntul pitoresc. Datorită plăcerii cronicarului de a se opri la
acele fapte pitoreşti, care dau culoare și farmec evocării, chiar dacă nu prezintă un interes major
din punct de vedere istoric, Neculce a fost comparat cu un adevărat reporter al faptelor de culise.
De aici rezultă nu atât caracrterul moralizator al scrisului său, cât mai ales tonul înțepător și
bârfitor al celui care se delectează cu ceea ce vede. De pildă, atunci când ne prezintă episodul
înhămării prizonierilor leşi la aratul Dumbrăvii Roșii în O samă de cuvinte, el consemnează cu
satisfacție cum se rugau aceştia să fie bătuți cu biciuştile atunci când erau împunşi cu sulița și
invers, atunci când erau împunşi cu sulița, se rugau să fie bătuți.
Nu adevărul istoric este finalitatea pe care cronicarul caută să o reveleze în O samă de
cuvinte, ci anecdota, poanta pe care el o dezvăluie cu un firesc umor tărănesc.
Letopisețul este alcătuit dintr-o Predoslovie, la care se adaugă 42 ( unii cercetători consider că
sunt 46) de legende reunite sub titlul O samă de cuvinte, după care urmează cronica propriu-zisă.
Aceste istorioare sunt plasate înaintea letopisețului. Ele sunt concise, urmărind evenimente din
timpul domniei lui Ştefan Vodă până la Ştefăniță Vodā, fiul domnitorului Vasile Lupu. Ceea ce
face obiectul interesului lui Neculce nu sunt faptele de domnie, ci acelea de culise,
spectaculoase, pe care istoria le trece sub tăcere, petrecute fie domnilor, fie
boierilor sau oamenilor simpli. Prin cele dezvăluite de el, personajele pierd din aura de măreție,
pentru că autorul ne dezvăluie evenimente care nu le fac cinste sau care sunt de-a dreptul
amuzante.
In primele nouă povestioare este evocat Ştefan cel Mare, despre care aflăm că i-a tăiat capul
unui tânăr arcaş care ar fi aruncat săgeata mai departe decât el. Despre Nicolae Milescu Spătarul
ne spune că a fost un mare învățat, dar interesul său se indreaptă spre înfățişarea momentului
când acesta îşi trădează domnitorul, pe Stefăniță Vodă, iar acesta din urmă, prinzând de veste, îi
taie boierului nasul, de acolo provenindu-i porecla de ,,cânul".
Amuzante sunt și episoadele când, trimis la Poartă, logofătul Tăutu închină cu ceaşca de cafea,
de parcă ar fi băut tărie, sau modul cum Gheorghe Ştefan îşi alege doamna, (o fată frumoasă, dar
săracă) direct de pe drum, urcând-o ,,cu de-a sila" în propriu-i rădvan.
Spectaculosul, poate chiar și supranaturalul, îl atrag pe cronicar: despre Barnovski ni se
spune cả ar fi murit nevinovat, iar după uciderea sa, calul a murit și el, imediat, ca semn al
nevinovăției domnitorului. Despre modul în care hazardul poate aduce mari nenorociri sau
neaşteptate avuții și slujbe, autorul mărturiseşte în episodul dobândirii domniei de către Ghica
Vodă. Alți domnitori evocați au fost Petru Rareş, Iliaş Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, Despot
Vodă, leremia Vodă și Gheorghe Ştefan, ale căror fapte de domnie au atras atenția cronicarului.
Ca și la înaintaşii săi, Letopisețul de deschide cu o Predoslovie, în care subliniază rolul
educativ al scrisului: „Cu cât vă veți îndemna a citi pe acest letopiseț mai mult, cu atâta veți şti a
vă feri de primejdii şi veți fi mai invățați a da răspunsuri la sfaturi, ori de taină, ori de oştire, la
domni și la noroade de cinste.”
Faptul că istorioarele din O samă de cuvinte nu sunt verificate cu documente, 1-a făcut pe autor
să nu le includă în letopiset, conştiința lui de istoriograf determinându-l să izoleze ficționalul de
faptele autentice care au rămas consemnate. Fără să-și părăsească tonul hazliu, el se va adresa
cititorului:
„Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iar va fi bine; cine precum îi
va fi voia aşa va face.”
Nicolae Manolescu aprecia povestioarele din O samă de cuvinte ca fiind „întâia noastră operă
originală de imaginație". Multe dintre nucleele de povestire apărute aici ar putea fi dezvoltate în
foarte reuşite nuvele sau chiar romane, datorită densității materialului epic.
Pe Neculce îl găsim tot timpul în mijlocul evenimentelor pe care le judecă și le comentează cu
ochiul bătrânului cu experiență de viață, dar asupra cărora îşi pune amprenta și nota
subiectivității, datorită faptului că la mare parte din evenimentele prezentate, Neculce a fost el
însuşi martor. Partizanatul într-o atare situație este, într-un fel, motivat. Ca sursă de inspirație,
Neculce mărturisea că multe dintre evenimentele pe care le consemnează au fost scrise în inima
sa, iar altele sunt auzite din gura celor bătrâni. Manolescu afirma cặ sursa lui Neculce este
preponderent orală. De multe ori, scriitorul își maschează
tăişul ironiei prin afişarea unei naivități de om simplu care nu poate spune decat că:
„Așa socotesc eu cu firea mea aceasta proastă.”
Călinescu observă cum „se adaugă filozofia proverbelor, adunate din izvorul popular şi mai puțin
din Biblie, la usturătura cuvintelor": „Şi s-au plinit atunce un cuvânt prost: cu iarba cea uscată
arde și cea verde.” Acest argument îi serveşte pentru a apropia încă o dată scrisul lui Neculce de
farmecul povestirilor lui Creangă.
Scrierea lui Neculce continuă să se prezinte şi astăzi ca „o comedie înaltă, alunecând de 1a reaua
cârcotire la patriarhala plângere,” ca în următoarea lamentație din letopiset: „Oh! Oh! Oh, săracă
țeară a Moldovei, ce nenorocire de stặpâni ca aceştia ai avut! Ce sorți de vieață ți-au căzut!”
În letopiset sunt portretizate personaje precum mitropolitul Dosoftei, Nicolae Costin, Nicolae
Milescu, iar atmosfera de la curtea lui Dabija este prezentată la modul patriarhal. Domnia
centrală este cea a lui Dimitrie Cantemir, personaj prezentat cu multă căldură de autor, lăudat
pentru inteligența și faptele sale bune, dar şi admonestat pentru ceea ce ronicarul considera a fi,
din partea domnitorului, faptă pripită. În letopiset sunt prezente aspecte diverse dìn viața
domnilor de la Dabija Vodă încoace, războaiele purtate de aceştia, dar și relațile lor cu vecinii.
Un loc aparte îl ocupă relațiile românilor cu grecii. Despre aceştia din urmă autorul are cuvinte
destul de grele, nevăzându-i cu ochi buni pe primii domni fanarioți, după cum nu iartă nici
lăcomia turcească. Ura lui față de greci rezultă cel mai bine din caracterizarea pe care i-o face lui
Dumitraşco Vodă, un grec originar din Fanar:
Dumitraşco Vodă „era un om bătrân, grec țarigrădean de neamul lui,...nestătător la voroavă,
tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Tarigrad.”
Nu doar portretul fizic îi este suficient lui Neculce pentru a-l pune sub semnul ridicolului. El ne
povesteşte și un episod din viața amoroasă a acestuia: „De bătrán, dinți în gură n-avè; iară
dimineața îi încleiè de-i punè în gură, iar seara îi descleiè cu încrop şi-i punè pe masă.”
Un asemenea personaj hidos işi
tine însă o amantă tânără și frumoasă, fată „plină de suleiman”, pe care o plimba prin tot locul
alături de doamnele de la curte, stârnind scandalul. Tot despre acest domnitor nu se poate abține
să nu spună că era „cu piele de iepure la spate, neavând nicio milă de țară”. După o asemenea
portretizare, Dumitraşco Vodă, nu mai încape îndoială, intră în galeria caricaturalului.
In letopiseț mai sunt tratate domniile lui Dabija Vodă, Duca Vodā, Ştefan Petriceicu, Antonie
Ruset, Mihai Racoviță, Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie Cantemir, acesta din urmă ocupând
spațiul cel mai întins. Mai mult decât Costin, Neculce are plăcerea faptului divers; este atent la
detalii, iar evenimentele marginale ajung chiar să ocupe centrul tabloului: de exemplu, când
Duca este mazilit și ajunge aproape să fie decapitat, el dăruieşte o blană de vulpe neagră vizirului
pentru a obține protecția sultanului. Manevra este reuşită și astfel cronicarul se simte tentat s-o
relateze.
De multe ori, el îi priveşte pe oameni prin prisma defectelor lor, iar atunci când afişează
un ton bârfitor, când presară o anecdotă mai picantă, o face cu acel aer naiv ce maschează
şiretenia omului simplu. De pildă, un paharnic grec, Mavrodin, a fost prins de Fliondor armașul,
iar pedeapsa lui a fost să fie urcat pe cal „cu fața spre coada calului și-i didese coada, de o ține
în loc de frâu. Și-l duce prin mijlocul târgului la Copou la plimbare și-l privie tot norodul dzioa
amiadzădzi mare. Și-i dzice ficiorii ce-l duce: „Dzi, grece, „cal murgu la fântâna Bordii”, iar el
nu pute dzice… (decât) „alogo murgo sto fântâna Bordii…, iar slugile lui Fliondor îi da palme
și-i dzice: „Dzi, grece, bine, nu dzice așe!” Prin naivitatea sa, mecanismul insinuării se
transformă treptat în tic, îşi pierde virulența și devine, în cele din urmă, amuzant.
Întreg letopisețul, aprecia Manuela Tănăsescu „apare ca o înşiruire nesfārşită de zvonuri, de
vorbe strecurate la ureche, pe care pana cronicarului abia mai pridideşte să le noteze".
Neculce este când prăpăstios, când sensibil, când revoltat şi câteodată înduioşat. O scenă în care
cronicarul apare el însuşi mişcat este cea în care ne relatează, cutremurat de groaznica veste,
despre moartea nedreaptă a lui Miron Costin și a fratelui său, uciși din porunca lui Constantin
Cantemir care, la rândul său, regretă amarnic fapta comisă.