Elegiile coliconeze ale poetului

Christian W. Schenk
Un nou si la fel de surprinzãtor volum de versuri, ca si cele anterioare, ale poetului bilingv
Christian W. Schenk a apãrut gratie editurii iesene „Cronica“.

Conceput în mica localitate italianã Colico de pe malul lacului Como, elegantul volum de
versuri Elegii coliconeze* al poetului german din România, Christian W. Schenk, al
saisprezecelea pânã în prezent, este constituit din patru cicluri: Elegii coliconeze (7), Rostul
poetului (17 poeme), Amurg de constiintã (64 de poeme) si Cãutãtorul de comori (19 traduceri
din 11 poeti). Aceste patru secvente lirice diferite, amplificate, ar putea constitui fiecare câte
un volum de-sine-stãtãtor.

De consemnat utilul cuvânt înainte al poetului Valeriu Stancu, care este si redactorul de carte,
Ziditor în catedrala cuvântului, si ampla Bio-bibliografie.

Poeme lungi si poeme scurte, poeme cu rimã sau chiar în metricã popularã si, bineînteles, în
vers alb, se deschid generoase din paginile cãrtii. Se pare cã vederea catedralei si a ruinelor,
alãturi de linistea beneficã din jur l-au îndemnat pe poet spre ample meditatii lirice în care
este prezentã si divinitatea salvatoare si chiar îngerii cu „aripile lor negre". Poetul îndeamnã la
introspectie.

Intr-o serie de poeme („Cotidianã", „Inspiratie", „Sãrutul muzei", „Altã genezã",

„Intrebãri banale", „Doctorie") Schenk este un marinsorescian original, la care ironia e
învãluitã în giulgiul nobil al tristetii. „Oglinda spartã" e un frumos poem al cãutãrii
identitãtii. Un memorabil autoportret liric îl constituie catrenul: „Moartea mã pândeste, anii
trec în goanã/ eu rãmân bãtrânul vesnic în prigoanã/ sorii se destramã-n cântecul soios/ al
luminii negre de atît prisos" (Si meditez, p. 35). Rãmâne în memoria lecturii o originalã
definitie a poeziei: „Poezia/ - sãrmana modestã -/ o bâtã de a da în broastele din baltã,/ un
ciomag de bãtut câinii, o cârjã de a-mi sprijini neputinta,/ o crengutã cãzutã toamna/ din
mãrul de dupã casã,/ un petiol/ un ghimpe de trandafir,/ o levãnticã concentratã-ntr-o fiolã/
spre a acoperi mirosul cadavrelor/ broastelor si câinilor/ si putrefactia neputintei mele" (De
folos, p. 40). „Rostul poetului" (p. 46) e o ironicã definitie a menirii acestuia în societate.
Foarte concis este schitat destinul unor poeti germani exilati: „Rose (probabil Ausländer, n.n.)
- Rilke,/ pogromuri de emigranti - Celan/ fum si cenusã/ strânse si spulberate:// Eich - Brecht
fobie" (*, p. 69). In ciclul „Amurg de constiintã" avem de-a face cu o maximã concentrare a
mesajului liric si cu tendintã de obiectivare a lui. Blagian, poetul dã dovadã de o sensibilitate
iesitã din comun: „aud frunzele ofilind" (p. 79).

Epitetele insolite concurã la construirea unui univers liric aparte („umbre mutilate", „Ceasuri
tomnatece", „plesuve scoarte", „stinse ore", „nãdejdi sifonate", „lacrimã uscatã", „mlastinã
refulatã", „buze vestede", "setea rosie", „ore fugare", „surde narcise", „univers ursuz"). Un
univers în destrãmare, ca la Arghezi, iese încet-încet la suprafatã: „noaptea curge pe strãzi"
(p. 60) „luna/sparge ferestrele? (p. 74) „florile vestejesc" (p. 76), „pe scoarte/ vestejesc
muguri" (p. 77), „aud frunzele ofilind", „puteri pãlesc", „pendula vestejind" (p. 79), „stinse
ore pãlesc" (p. 81), „priviri pal înzãpezite/ tipânde pãsãri" si „primãvãratic amutite/ mort
întomnate pãsãri" (p. 82), „luna cade-n cioburi" (p. 85) „ferestrele curg/ pe stradã" (p. 92),
„fitilul lunii/arde în jos" (p. 91), „pãmântul se revarsã-n/ mare" (p. 97), „mãrile/ devin mai
fade?" (p. 104), „acolo afarã/ curg stelele în marea largã" (p. 110), „Timpul s-a prãbusit în
stradã/ si s-a spart în mii de cioburi" (VI, p. 23). Mai mult, asistãm si la o destrãmare
interioarã („Gândul a cãzut din cuibul/ genelor închise-n falduri ridicate-n rugãciuni" (III, p.
15).

Un posibil autoportret si totodatã o ars poetica e urmãtorul poem: „am învãtat în viatã/
viata/ cuvintelor// mi-au rãmas tãinuite/ plesuve de fraze// fãrã de zgomot/ am învãtat
târâitul/ calea celor fãrã de putere/ a celor nepriceputi/ a celor neîngropati/ înainte de
moarte// acum învãt puterea/ de-a zbiera mut" (p. 108), pentru ca mai apoi sã realizeze un
portret colectiv: „arendasi ai adevãrului/ sîntem cu totii// daltonici/ surzi si muti/ toate
adevãrurile/ laolaltã/ înfierbântã/ si curmã/ toate simturile" (p. 113).

In ciclul „Cãutãtorul de comori" (titlu luat din Goethe) Schenk apare în ipostaza de
traducãtor. Si este un traducãtor îndrãznet si dibaci, aducând la luminã noi variante în românã
ale nemuritorului Goethe cu baladele „Rapsodul", „Regele ielelor", „Prometeu", ori
Heinrich Heine cu balada „Lorelei", Schiller cu „Chezãsia", Ludwig Uhland cu „Blestemul
bardului" (tradus si de St. O. Iosif), dar si din Rilke („Pantera") Christian Morgenstern
(„Nevãstuica esteticã"; „Vice versa" si „Lantul").

„Poezia se facei, - ne-o dovedeste si lectura acestei cãrti de maturitate -, din emotii si din
cuvinte, materia primã a poeziei fiind cuvintele, fie aurore de cuvinte, fie cucernice liane de
cuvinte. într-un poem ni se prezintã o invazie a cuvintelor în metafora o mare de cuvinte, ce
dau din aripi, astfel cuvintele inundã universul. Dar undeva existã si o mîndrie a cuvintelor“
cum bine observa Emil Manu.

Cuvântul este pe punctul de a deveni Dumnezeul ateistului. Materialismul si tehnocratia

dominã întreaga sferã de activitate social-politicã, influentând prin limba vorbitã cuvântul
scris. Catanoy încearcã, si reuseste cu succes, sã se sustragã acelei heterogenitãti a cuvântului
si a metaforei care, mai cu seamã în practic infiereazã indefinibilul postmodernism maladiv,
reflectând o nesigurantã aproape histericã de a percepe un stimul. Procesul sãu creativ poate fi
interpretat ca o concentrare instinctivã asupra proceselor vitale individuale stimulate de un
subconstient colectiv, irational depresiv-reactiv, redate însã cu luciditatea "celui de dinafarã".
Aceastã metamorfozã se manifestã printr-o torpilare a unui eu-ideal ce conferã creatiei poetice
o notã paralizantã, independentã de inhibitia colectivã, autogenã unei etiologii anamnestice
idividuale. Pledoaria lui pentru "o fraternizare liricã dincolo de veninul egocentrismului
individualist" ridicã poezia acestui bilinvist european notoriu la rang de Sturm und Drang
contemporan, departe de o "idee postmodernistã" si totusi mult mai aproape de realitatea
constiintei colective. Aceleasi idei (exprimate prin întreaga paletã poeticã de care dispune) le
regãsim si în poemele scrise în germanã.

In concluzie, un foarte elegant, deosebit de interesant si complex (nu numai prin diversitate)
volum de versuri al lui Christian W. Schenk, care s-ar cuveni sã fie prezent în biblioteca
oricãrui iubitor de poezie.

Mircea P.

Max Plank Institut / Heidelberg

i
Emil Manu în viata româneascã din 24 septembrie 1992